Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Follow

ReaderBench 27

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

De cinci ani eram prieteni nedespărțiți! Dar sihăstria asta a lui Mihail nu putea să mai dureze. Fără îndoială, e cumplită amintirea foamei care se prelungește săptămâni și luni de-a rândul, atunci când o bucată de pâine ți se pare o sărbătoare. Lipsa unui adăpost și păduchii, care însoțesc foamea, sunt un chin infernal. Afară numai dacă nu e o brută pe care niciun animal nu o poate egala, omul care a cunoscut această înjosire, capătă o spaimă nebună și face tot ce poate pentru a nu se mai împotmoli într-o astfel de viață. Dar, vai! Există un dușman mai puternic, decât toate spaimele din lume, și acesta este neputința vagabondului de a se adapta unei situații: este neputința lui totală de a stărui ca să-și îmbunătățească soarta: este, mai ales, acea neînchipuită plictiseală care îl roade zi și noapte, numai fiindcă s-a săturat de aceleași chipuri, de aceleași ziduri și de aceleași străzi pe care le-a văzut prea des. Vagabonzii, fie că sunt oameni superiori, fie că sunt niște tâmpiți, sunt toți frați prin această latură comună a firii lor. Mihail nu făcea excepție! Ni se întâmplase destul de des să ne angajăm ca servitori la același hotel: așa a fost la „Regina“, la Constanța, la „English“, la București, la „Popescu“, la Lacu-Sărat.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Și de câte ori, neavând curajul să-mi mărturisească pustiul lui sufletesc, se mulțumea să mi-l ațâțe pe al meu, vorbindu-mi de meleaguri necunoscute și făcând planuri magnific de plecare. Nu-mi trebuia mai mult: — Hai să plecăm numaidecât! — Dar, răspundea el, nu vezi ce bine suntem aici? Nu ne lipsește nimic. Într-adevăr, nu ne lipsea nimic, afară de ceea ce doream cu aprindere: o evadare neîntârziată. Trebuie recunoscut că viața de slugă are acest întristător neajuns de a ține omul prea zăvorât. Pe vremea aceea, mai ales, servitorul care avea o oră liberă pe săptămână putea să se socotească fericit. Locuința și hrana erau îndeobște o ticăloșie. Cât despre lucru, se muncea de la șase dimineața până la miezul nopții. O astfel de viață nu poate să facă dintr-un om normal decât o vită. Dintr-un vagabond, ea face un răzvrătit. Nu fu, însă, cazul blândului Mihail, gânditor sentimental, iubitor de literarură superioară, istoric aproape erudit, om bun, fire sfioasă, conștiință de o cinste desăvârșită. Dar, nu trebuia să-i pui prea mult răbdarea la încercare. Dacă se întâmpla aceasta, nu te mai puteai bizui pe el. E ceea ce se și întâmplă la „Hotel Royal“. Mihail plecă fără multă vorbă, plătind cele opt zile pe care le datorezi obligatoriu.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

(Acele faimoase „opt zile“, ale neorocitului servitor, sunt și ele o poveste întreagă, o tragedie, dar cine are vreme să asculte povestea, tragedia unei biete slugi?) Într-o seară, venind de la lucru, îl găsii pe Mihail la cafeneaua Goldenberg, din Darb-el-Barabra, cartierul general româno-evreu și spaniol-evreu al tuturor nespălaților din Cairo. Mă opream acolo în fiecare seară, un ceas sau două, înainte de a mă duce într-o ulicioară vecină, unde reluam, în fiecare noapte, lupta cu nebiruitele ploșnițe. Acolo se opreau toți aceia care dădeau aceeași luptă: oameni cu fețe scofâlcite, cu ochi șireți, cu brațele de prisos, cu mersul dezlânat de suferințe și vinovați numai de a se fi lăsat învinși de aproapele lor, omul de ordine. Figura luminoasă a lui Mihail nu era la locul ei între fețele chinuite ale acestor jalnici învinși. Așezat la o masă în fundul tavernei, își pironea cu stăruință privirea lui vioaie în acest amestec de mizerie, părând să-și consulte astfel propria lui soartă, pentru zilele ce vor veni. Înțelesei numaidecât ce se petrecea cu el. Mihail făcea pace cu sine însuși. Ursita vagabondului este cu totul deosebită de aceea pe care cerul o hărăzește celorlalți muritori. Acestora, o lege imperioasă le dezvoltă într-atât instinctul de conservare, încât îi face să renunțe la orice contemplare a existenței.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Ei nu trăiesc decât cu grija zilei de mâine, gata să sacrifice pe nimicuri ziua de azi. De-aci, această luptă aprigă cari nu se sfârșește decât odată cu moartea. E falimentul ființei umane, Dumnezeu știe în ce scop. Pe de altă parte, o lege, tot atât de imperioasă, slăbește vagabondului instinctul de autoconservare într-atât, încât îl face să i se pară acceptabilă cea mai cumplită nesiguranță a zilei de mâine, să privească cu sânge rece amenințarea propriei lui nimiciri, dar îi acordă în schimb putința de-a gusta toate bucuriile clipelor care îi umplu zilele. Și aceasta îl silește să părăsească orice luptă egoistă cu el însuși: de-aci o viață pe deplin trăită, dacă prin viață se înțelege cultul dorințelor noastre. Mihail, jertfindu-și tot timpul pentru a economisi douăzeci de lei pe lună, era un om sfârșit. Altă înfățișare, altă fire, alt fel de a gândi, care nu erau ale lui. Sfidând mizeria, Mihail era o individualitate rară. Toate valorile existenței vibrau în el. Fiecare ceas petrecut în tovărășia lui era un prilej de desfătare a minții. Foamea, lipsa de adăpost, lipsa oricărei igiene trupești nu micșorau cu nimic bogăția vitalității lui. Certurile noastre n-aveau niciodată loc în timpul vagabondajului, ci numai atunci când slujeam împreună și când nici el, nici eu nu mai eram oameni, ci niște vite.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

De aceea, când îl găsii la Darb-el-Barabra, înțelesei, după liniștea lui luminoasă, că abia de-acum încolo ne vom trăi zilele noastre de libertate în Egipt. Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe ulițele unui oraș cosmopolit, frățește uniți de amenințarea aceleiași soarte: cine o va cânta vreodată? Se mai poate nădăjdui că va veni ziua când va fi slăvit și omul care disprețuiește orice avuție, orice bunăstare materială și care prețuiește în așa măsură măreția vieții și frumusețile pământești, încât este gata să moară pentru ele? Vagabondul este omul civilizat al existenței absolute. Dacă am personifica această existență, înfățișând-o ca pe un somptuos echipaj care galopează nebunește pe drumurile universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai și cad istoviți, cântându-i imnuri de glorie. Iată ce înțeleg prin civilizație. Oamenii de rând se jertfesc și ei acestui somptuos echipaj, dar sunt striviți de el, încurcându-i drumul cu urâtele lor teleguțe. Aceștia sunt perturbatori ai existenței. Voind să se apropie de ea, nu fac decât să-i micșoreze splendoarea și să sfârșească mârșav sub roatele ei, înainte chiar de a o fi zărit. * Timp de o săptămână, am fost și noi gonacii plini de însuflețire ai acestui echipaj, care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Mai târziu, însă, ni se tăie răsuflarea și îl pierdurăm. Pentru a-l ajunge din urmă, Mihail făcu un plan îndrăzneț: — Vom pleca în Abisinia, spuse el. — În Abisinia? am plâns. Să plecăm imediat! — Vom pleca de îndată ce-ți voi face rost de un pașaport. Dumnezeule, cum izbutesc oamenii să facă viața prozaică! Ce legătură este oare între o veselă călătorie în Abisinia și un trist pașaport? Iată ce n-am ajuns să înțeleg nici până astăzi. — Și cum vei putea să-mi faci rost de un pașaport? — Plătind o liră sterlină! În mai puțin de o oră devenii plecatul supus al Majestății Sale Țarul tuturor Rușilor, și eram născut la Chișinău. Ca și Mihail Mihailovici Kazansky, mă numeam Alexandru Alexandrovici Bessarabsky. Binevoitorul fabricant de pașapoarte ne preveni că „nu trebuie să ne prezentăm cu acesta în fața nici unei autorități consulare ruse din Egipt; e mai prudent“. Am mulțumit pentru sfat. Eram curios acum să știu cum socotea Mihail că ne vom câștiga traiul în Abisinia. Foarte simplu: vom fi negustori ambulanți de sticlărie colorată, în anume ținuturi, mai puțin umblate, ale acestei țări, unde se spunea că indigenul îți dă fildeșul său pe un pumn de rubine false.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Era perfect. Mă și vedeam copleșit de atâția colți de elefanți, încât eram silit să abandonez o parte în drum. Începurăm să ne interesăm de prețul acestor pietre false. Pierdurăm trei zile fără să fi cumpărat nimic. Înainte de război, principala producătoare a acestor articole fusese Germania, dar cum ne-a fost imposibil să comandăm direct, fiindcă eram grăbiți, trebuia să luăm ceea ce se găsea pe loc, să plătim scump și să nu ne alegem decât cu câteva ocale de pietrărie urâtă. În fine, după ce am scotocit prin tot Cairo, dădurăm peste un întunecat personaj balzacian, despre care se spunea că este un „bătrân aventurier grec“, astăzi un mizantrop pensionar, pe care reumatismul îl ține închis în odaie, om cumsecade și cinstit pe deasupra. Ne ținu un sfert de ceas la ușă, înainte de-a ne îngădui să intrăm, pe urmă, încetul cu încetul, fața lui ursuză se lumină la flacăra iluziilor noastre abisiniene. Ne rugă să luăm loc, aduse rachiu, ne descusu ca unul care se pricepea și sfârși prin a vedea în noi propria lui imagine de odinioară, adică doi nebuni. Dar, știind, ca nimeni altul, cât era de definitivă și de scumpă inimilor noastre nebunia care ne cuprinsese, nu încercă să ne abată de la planul nostru.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Ne dădu stocul lui de pietrărie, vreo zece kilograme de marfă strașnică, a cărei varietate ne ului, și cu toate stăruințele noastre, nu voi să primească niciun ban. Ni-l dădea pe datorie. — Mi-l veți plăti, ne spuse el ironic, după ce veți fi vândut fildeșul vostru abisinian. Îl privirăm tulburați și duși pe gânduri. Sub suflrea meșteră a acestui bătrân vabagond, visurile noastre începură să se risipească. Ochii lui, buni și cruzi în același timp, mă urmăreau ca un avertisment înfricoșător. Nu puteam să-i port pică, nu numai din cauza dărniciei lui, dar și fiindcă se vedea că ne compătimește cu o dureroasă sinceritate. Și, totuși, o disperare de neînvins mă împingea să-l blestem. Mi se părea că ne fusese piază rea. Mihail tăcu tot timpul cât ne trebui ca să coborâm tumultuoasa Mousky. Abia când ajunserăm în bârlogul nostru, mă întrebă: — Ce crezi despre acest om? — Cred că ne-a primit și tratat așa cum poate s-o facă un om chinuit de… duioasele lui reumatisme. — Foarte bine spus! Dar asta e tot? — Cred că e tot. — Nu. Mai e ceva: ceva mai adânc și mai general, care ne privește pe amândoi. Ciulii urechea. La dracu cu mărgele de sticlă, Abisinia și tot fildeșul din lume: chiar acum voi face una din cele mai frumoase călătorii, în sufletul bunului meu Mihail.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Căci îl vedeam pe acest unic prieten al zilelor mele cum se lăsa copleșit sub povara gândurilor grele și vesele, ce-i scăldau fața în lumina acelui astru pe care numai iubitorii de viață înverșunată îl cunosc. Stăteam pe patul nostru sărăcăcios. Mihail, cu coatele rezemate pe genunchi, își răsuci cu voluptate o țigară. Îmi răsucii și eu una. După ce trase primul fum, își ridică fruntea. Era frumos și trist și vesel, așa cum numai el singur putea să fie în același timp. Ochii lui strălucitori, nările lui care palpitau, colțurile gurii lui bune și dureros de ironice, fruntea mare și liniștită îmi împărtășeau deja, înaintea cuvintelor, o parte din această neîntrecută desfătare care era pentru mine felul său de-a tălmăci eroica noastră viață, așa de plină de aspecte contradictorii. — Da, începu Mihail, privind în gol. Bătrânul acesta n-are numai reumatisme și duioșie, ci și o experiență a vieții care nu este aceea a tuturor oamenilor, o experiență pe care a prefăcut-o în filozofie personală. Nu este adevărat ceea ce ni s-a spus, că a alergat după aventuri. A fost un vagabond, ceea ce este cu torul altceva. Aventurierul vrea și poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea și nu poate.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Dacă se înfățișează vreun prilej, cel dintâi e în stare să înșele pe om, să-i ia pielea și să săvârșească chiar o ticăloșie. Cel de al doilea este cu desăvârșire incapabil. De asemeni, când vagabondul e înzestrat cu o inteligență rodnică, filozofia pe care o trage din experiența vieții sale este vrednică de stimă. Cu toate acestea, nu trebuie să fie prea încrezători. Ceea ce numim în mod obișnuit o filozofie se pretinde a servi drept un ghid perspicace în toate circumstanțele vieții noastre. Ca și cum ar fi o regulă comună de viață pentru toate ființele omenești. Dacă există o asemenea regulă de viață, apoi aceasta nu se referă decât la oamenii ce vor să treacă prin viață ca o pisică forțată să sară peste o băltoacă. Astfel, duioșii noștri părinți, luând viața drept o băltoacă, ne iau pe noi drept niște pisoi, iar pe dânșii, fiindcă au sărit băltoaca, drept niște filozofi. Nu sunt totdeauna departe de adevăr, totul depinde însă de ceea ce a ieșit din pisică. Și s-au văzut pisici omenești care au fătat zmei. Cine e de vină? Nimeni, bineînțeles. Cine e de vină, când nu plouă la vreme? Aceasta este o anarhie divină față de care toți părinții, cu toată dragostea lor, ar trebui să se resemneze filozofic.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Dar, n-o fac. Și când pot, taie aripile micului zmeu, îi ciuntesc ghearele, îi pilesc dinții, îl sluțesc cum pot mai bine, pentru a-l readuce la înfățișarea de pisoi. De aci, caricatura umanității pe care o avem înaintea ochilor, în care totul este confecționat gata, de la încălțăminte până la „filozofie“. Dar, vagabondul, căruia îi lipsește încălțămintea, n-are nici filozofia acelei umanități. Asta să însemne oare că înțelepciunea cu care se împodobește el la bătrânețe trebuie să se întindă la toți frații săi întru vagabondaj? Nu, de o mie de ori nu, chiar dacă este înzestrat cu o inteligență rodnică. Cu toate acestea, faptul că a avut o vastă viziune a vieții și că a plătit supraomenește, cu ființa lui, pentru a o avea, îl face vrednic de prețuirea noastră. Este cazul omului pe care l-am văzut. Și este foarte interesant. Omul acesta a ajuns la concluzia că existența este o mamă vitregă, chiar pentru cei care se încredințează orbește lavei sale incandescente. Ce fel de mamă vitregă? Iată cum: ea nu ne umple de visuri decât ca să-și îngăduie, apoi, plăcerea de-a ne goli mai bine. Aceasta n-are nicio legătură cu reumatismele, dar are una mare cu duioșia. Or, bietul bătrân asta este: un mare afectuos.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Atâta a iubit viața, încât și-a făcut din ea un scop. Și ea este, într-adevăr, sau poate să fie un scop, cu condiția însă ca s-o privești mai întâi ca pe un mijloc. Oare râsul, plânsul, sunt ele scopuri? Nimeni nu crede aceasta. Sunt mijloace care îți îngăduie să treci la altceva, ca și somnul, ca și veghea. Viața este și dânsa un mijloc foarte lung, care ne îngăduie să trecem la ceva care se cheamă Neant. Dar, ce știm noi despre Neant? Bătrânul vagabond n-a înțeles această lege a existenței. Nici n-a căutat s-o înțeleagă. N-a făcut decât s-o iubească. Este o mare greșeală, care poate duce la moartea sufletului. Cum poți să ceri unui măr să rămână veșnic în pom așa cum este? Și chiar dacă ar rămâne, am fi oare câștigați cu ceva? Totul se năruie. De aceea, cred că ideea raiului și a iadului este cea mai mare neghiobie pe care a născocit-o mintea religioasă. Eternitatea nu există decât în infinitul lucrurilor. Trebuie deci să ne agățăm de lucrurile acestea trecătoare, să facem din ele hrana sufletului nostru și să nu le cerem socoteală, arunci când băgăm de seamă că ele sunt cele care ne devorează. Orice încetare în această sete de acțiune, înseamnă pieirea noastră.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Să luăm, de pildă, planul nostru abisinian. Cunoscând sfârșitul plin de dezamăgiri al nenumăratelor lui planuri, reușite sau nu, bătrânul suferea de gândul falimentului cu care știa el că se soldează viața cea mai triumfală a unui vagabond. Își spunea, poate, că vom avea noi fildeșul abisinian, când va avea el alte picioare. Și inima lui bună, ne plângea. Fără îndoială, planul nostru este necugetat. Dar ce însemnează asta: cugetat? Este oare să ai o mie de robi la picioarele tale și o judecată de brută? Pentru a cumpăni răspunsul, trebuie să te uiți la cine răspunde: motanul sau zmeul? Totul se reduce la aceasta. Astfel, noi fiind niște zmei, vom pleca în Abisinia, încheie Mihail. * Nu plecarăm numaidecât. Deși „zmei“, trebuirăm să ne ostenim trei zile de-a rândul, ca să punem în valoare cele șase kilograme de pietriș multicolor pe care se clădeau toate visurile noastre abisiniene. Ronțăind la nuci și fumând țigare după țigare, nu părăsirăm odaia decât după ce am dat acestui morman de pietre forme încântătoare. safire, smaragde, rubine, mărgeane, chihlimbare, ametiste, opale și alte nimicuri se îmbinară cu meșteșug pentru a forma coliere, brățări, broșe, mărțișoare, inele, medalioane, cercei, ale căror accesorii ne ruinară. Când totul fu terminat și bine orânduit într-o ladă specială, bucuria noastră nu mai cunoscu margini.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

O viață nouă se deschidea înaintea noastră, o viață de nețărmurită libertate. Mihail întrezărea fericitele ei urmări: — Cu banii de pe fildeș, ne vom cumpăra două puști și vom trăi din vânătoare, ca doi sălbatici. Știi să vânezi? — Nu. — Am să te învăț. — Sper că n-ai să mă înveți să vânez tigrii, observai eu, speriat și numaidecât propusei viitorului meu tovarăș de vânătoare să mergem să sărbătorim undeva noua noastră viață de oameni liberi. El încuviință. Vagabonzii sunt totdeauna gata să sărbătorească un vis. Dar, după micul chef pe care ni-l oferirăm la „Berăria familiilor“, Mihail făcu o socoteală aproximativă a cheltuielilor viitoare și descoperi că plănuita noastră călătorie era compromisă. Dar, ce? Trebuie neapărat să iei un bilet întreg când vrei să pleci în Abisinia? Nu poți să călătorești și de contrabandă? Pentru ce mai ești atunci vagabond? Această îndrăzneață idee ne întări inimile pentru o zi, timp în care alergarăm pe la toți negustorii de fildeș pentru a ne interesa de prețul acestui articol și a strânge adrese. Dar, în momentul în care trebuia să dea semnalul plecării, Mihail îmi împărtăși tulburătoarele lui îndoieli: — Ce ne vom face la Port-Said, dacă nu ne vom putea angaja pe niciun vas și dacă nu există nicio cale de contrabandă?

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Nu găseam niciun răspuns mulțumitor. Și iată-ne pe amândoi dezamăgiți, cu capul între mâini, când deodată, un gând genial mă fulgeră: — Mihail! Am uitat să-ți spun că am, la Alexandria, un unchi milionar! Bunul Mihail ridică încet capul și mă privi cu milă. — Da, da! Poți să mă crezi, chiar mama mi-a spus: „E un frate sau un văr al tatălui tău: a trăit în casa noastră, a fost de față la botezul tău și a părăsit în cele din urmă țara, plecând în Eghipet, la Alexandria, unde s-a îmbogățit. Poți să-l cauți, este foarte cunoscut. Îl cheamă Vanghélis. Tatăl tău l-a ajutat mult. Să te ajute și el pe tine“. În fața acestor preciziuni, prietenul meu, știind bine cât era de se

Panait Istrati

Sotir

Trenul se opri în gara Constanța, pe la prânz. Adrian coborî, acoperindu-și urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Strămutări mari și vijelioase de zăpadă, purtate în vârtejuri de crivăț, ca niște nori, măturau cu furie străzile orașului. Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă și dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean –cu ilic și cu șalvari– luptând cu vijelia și ținând șalul turbanului strâns înfășurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori și-l privea cu milă: „Cine știe unde s-o fi ducând“. În piața Ovidiu, el nu găsi țipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia“, și se învârti de mai multe ori în loc, uitându-se la firme. În vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentație, un tablou impunător reprezentând un peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admirație: „Da! își zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur? !“ Și dând după colțul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia“, intră și străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtașul. — Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?“ întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.

Panait Istrati

Sotir

— Da! vine regulat, dar numai după masă, ca să-și ia cafeaua și să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă și-i crăpa cămașa în spate. — Bun, am să mănânc aici și voi aștepta. Era la prânz. Adrian își scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare și fu servit. * Pachebotul „Dacia“ era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului și care făcea cursa Constața-Alexandria, în Egipt. Adrian, abia sosit la Constanța, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birtaș, era de fapt cambuzier pe acest vas și, în același timp, una din acele curiozități internaționae pe care nu le întâlnești decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: nu unul dintre acei „mai zgomotoși” și povestitori de povești fără de sfârșit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicțiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, cunoștințe multiple în nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii și capricii neînțelese. Unul dintre numeroșii săi comandanți pe bastimentele streine îi spuse într-o zi: — Bravul meu Sotir, dacă ai consimți să stai cinci ani liniștit sub ordinele mele, te-aș face secund!

Panait Istrati

Sotir

— Mi-e teamă de mucigai… comandante! i-a răspuns el. Și apoi, nu vreau să fiu secund și sub „ordinele“ dumitale, ci primul și sub ordinele mele: să nu vă închipuiți că-mi porunciți întru ceva. Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenție devenea de prisos și târa după dânsa demisia lui. Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuții obștești asupra mișcării revoluționare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare: — Ce ești tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?) – Eu sunt constructor! Am doar sete de demolări! răspunse Adrian, cu mândria neofitului. – Ai vreun echipament? – Îl înjghebăm cum putem. – Și o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcție? – O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneși! – În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-și mai tare nasul deja strâmb. Toți lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var și praf, de la cap până la ghete.

Panait Istrati

Sotir

Adrian râse și el tare la această glumă: – La naiba, atunci, cu un leneș! Apoi, soarele fiind încă sus, ieșiră împreună să facă o plimbare, cam fără scop, și se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reședințe regale. Adrian se simți numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât el, grație instinctului de aventură care clocotea în adâncul ființei sale. Iar tandrul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală tandrețe. Sotir respira din toată persoana acel aer al înălțimii care emană din mari grupuri voioase ce coboară de prin munții Elveției în toate serile de vară –aer dătător de dorinți și care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniță, cărora întreg pământul le este patrie și ale căror plecări și sosiri neîncetate sunt adesea hrana principală. Tot plimbându-se, se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârșească –și atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viața sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile dorinți omenești, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mișca după propria sa viață și de-a înlătura orice constrângere mai dureroasă decât moartea.

Panait Istrati

Sotir

Adrian, care era, fără să știe, complet impregnat de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir: — Deci ești anarhist? Și acesta, puțin cam dezamăgit, căci se credea înțeles mai bine, răspunse cu simplicitate: — Nu… Nu sunt anarhist… Eu sunt numai un om care iubește libertatea și caută să și-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiștii nu sunt oameni liberi și nu iubesc libertatea: ei cred că sunt și cred c-o iubesc, dar felul vieții lor dovedește doar nesupunere a tot ce vine de afară si supunere dulceagă față de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonați. Or, există o ordine și o guvernare în toate cele, în Univers și deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuți să fie sclavi. A fi om liber, nu e o treabă așa de ușoară, cum cred anarhiștii –și nu e ușoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanțul muncii nituit în jurul coapsei— după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic.

Panait Istrati

Sotir

Sclavul e materia brută, destinată prin naștere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri –materie fără calitate, substanță josnică și supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziție cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e față de pământul fertil și fără altă mișcare decât aceea care-i este impusă prin voința altora, așa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, și atunci mișcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă și sclavagizatoare, platforma care servește ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur și simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot așa de sclavă, tot așa de josnică, dar care a reușit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaște decât două forme de existență: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: și cum, atât într-un caz cât și în celălalt, e vorba de aceeași silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominațiuni? Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea și lui Adrian putința de-a se rosti: – Care e dar, forma de guvernământ?

Panait Istrati

Sotir

întrebă acesta, cam cu ciudă. Sotir dădu din umeri: – N-am nici una… – Apoi, atunci, ești tot anarhist! – Nu tocmai: anarhiștii, devenind majoritate, vor fi nevoiți să ia puterea și să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhiști, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are inițiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertății. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiție a libertății? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertății nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină țesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăși, e armonia, evoluția fără izbituri. Ea nu se află decât în mișcarea astrelor, unde domnește comandantul suprem, ordinea fără cusur și fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârșită care e Iubirea, la ființe mai puțin complexe decât omul. Cunoști tu viața cocorilor? Ei bine, cocorii formează comunitatea ideală. În cârdul lor, fiecare individ se mișcă după voință, e liber să mănânce sau nu, să doarmă sau nu, să stea pe un picior sau pe amândouă și nu au a se supune decât unei singure comenzi: comanda Iubirii.

Panait Istrati

Sotir

Supunerea la această comandă, nu cunoște silnicie. Când în toropeala căldurilor de vară, în plină singurătate a câmpiei, întregul cârd ațipește pe apucate, o santinelă rămâne de veghe, gata în orice clipă să lanseze strigătul de pericol. Străjerul acesta știe că supunerea e absolută, fiind reclamată de iubire și el își ia zborul, fără să se ocupe dacă vreun membru a păcătuit legii, dintr-o pricină ori alta: asta nu mai e treaba lui. Iar când toamna sosește și vântul de miazănoapte începe să le umfle penele în răspăr, ei devin melancolici: toți membrii știu că un fior al iubirii plutește pe deasupra lor. Câteva zile mai târziu, în toiul așteptării generale, un țipăt brusc și pătrunzător, urmat îndată de zbor, electrizează tot cârdul, aprinde comunitatea –și astfel ordinul de plecare către țările calde e dat de acela care prin sensibilitatea lui poartă în el geniul speciei și care se află întotdeauna în fruntea stolului ce înaintează în unghi obtuz, cu vârful înainte. Iată toată libertatea pe care o putem dori oamenilor, adevărata anarhie, aceea pe care n-o vom avea niciodată, căci, zice-se, noi suntem ființe superioare cocorilor. În seara acelei zile de vară, ambii amici se despărțită, făgăduindu-și să se revadă a doua zi, dar nu se mai revăzură.

Panait Istrati

Sotir

Adrian, care lucra vopsitoria la un patron, fu transferat la București, în dimineața ce urmă neuitatei seri. Băietanul nostru însă avea inimă de amant în amiciție: nu mai putu uita pe Sotir. Și de câte ori se întâlnea cu mateloții de pe cargoboturile românești care „făceau“ Constanța și aruncau ancora la Brăila –orașul său natal– nu uita niciodată să întrebe de Sotir. Astfel, află într-o zi că colindătorul de la Sinaia își reluase vechea meserie de „lup de mare“ și că acum se afla pe „Dacia“. Știrea asta dădu foc pulberei. El hotărî să plece în Egipt, unde un alt bun prieten al său se afla de câteva săptămâni și-i descria minuni de basme feerice. Dar, asta însemna să părăsească țara, ceea ce complica daravera: trebuia un pașaport. Ei!… De-atâta lucru o ști el, Sotir, să se învârtească. Apoi, mama sa, văduvă, al cărei unic fiu era, se înspăimântă: — Vai de mine, maică, ce-ți trăsnește prin cap! Să te duci la harapi, peste nouă țări și nouă mări! Neam de neamul nostru n-a umblat pân așa depărtări… * Sfârșindu-și masa, Adrian ceru o cafea turcească și aprinse o țigară, apoi, cu ochii țintă la ușă, se abandonă acelei visări nevinovate a lucrătorului care se crede la adăpostul grijilor, fiindcă are în buzunar cu ce trăi două săptămâni.

Panait Istrati

Sotir

Și, închipuindu-și ce ochi va deschide Sotir, căzând tronc peste dânsul, Adrian surâse unei mulțumiri de sentimental. Sotir intră singur și se frecă de masa lui Adrian, fără să-l vadă. Acesta îl apucă de pulpana hainei și atunci, într-adevăr, cambuzierul deschise ochii mari, de mare prieten: — Ia te uită, colo! Ce mai faci, mă? Când ai venit? Adrian îi prinse mâinile într-ale sale, și-l trase lângă dânsul. — Stai aici, lângă mine, mai înainte de toate, ca să te simt cum trebuie! Nu-i așa de scurt ce am să-ți spun. Și strigând pe chelner: — O cafea pentru Sotir și încă una pentru mine! — Ia să te iau acum la rost, ștrengarule! se repezi Sotir, făcându-se că-l strânge pe Adrian de gât. Așa știi tu să-ți iei bună ziua de la prieteni, când speli putina? Având răspunsul gata pe buze, Adrian își cercetă prietenul cu ochi umezi de amant al prieteniei: șapcă de „ieșire“ cu cozorocul pe frunte: sprâncene stufoase, umbrind doi ochi negri ce se ofereau să vezi în ei ceea ce-ți stă în inimă: nasul cărnos și tot strâmb: mustață și barbă din berechet, să mai dea și la spâni! Iar peste toată acea față arămie, peri negri și peri albi.

Panait Istrati

Sotir

Țigan cărunt! Ce mai încoace-ncolo! făcu Adrian strângându-i mereu mâinile. Apoi: — Mă crezi tu în stare să te fi părăsit în chip așa de nedemn din bunăvoia mea. Nu… Tu nu poți să crezi așa ceva… Părerea mea de rău a fost mai mare decât a ta, sunt sigur… Dar, n-aveam ce să fac: patronul m-a luat ca pe-o unealtă și m-a „bombardat“ la București. Tu știi, doar, că nu eram liber ca un cocor… Acum, însă, da! sunt liber ca o pasăre! — Pentru cât timp? întrebă Sotir, cu oarecare ironie. — O știu… Dar, nu mi-o aminti! Vreau să uit acum, cu totul, lanțul muncii și să simt cât mai puternic fericirea de-a mă afla lângă tine. Sotir plecă capul spre urechea amicului și întrebă în șoaptă: — Mă iubești așa de tare?! Adrian îi înșfăcă brațul: — Da, Sotir, te iubesc tare de tot. — Și ce-ai face pentru mine? — Tot! De-ai fi în pericol, aș striga ca cocorul tău de geniu, dar n-aș pleca decât după ce te-aș scăpa. Sotir părăsi aerul său ironic: cu o căutătură temătoare în juru-i, el zise: — Da, Adrian, nu te înșeli: sunt un prieten, dar nu pentru toată lumea.

Panait Istrati

Sotir

M-am gândit și eu adesea la tine, întrebându-mă ce vei fi devenit. Ia, spune-mi, acum, ce cauți la Constanța pe o vreme ca asta? De lucru? — De lucru, dar… în Egipt! — Vrei să pleci în Egipt? Adevărat? — Adevărat. Care-i părerea ta? — Și când vrei să pleci? — Mâine-seară, cu „Dacia“ și cu… tine! — Tu știi, deci, că sunt pe „Dacia?“ — Am aflat-o de la un marinar, la Brăila, și m-a încurajat. Sotir deveni serios. Scoase din buzunar o cutie luxoasă de țigări egiptene, oferi lui Adrian una și se servi. — Îți îngădui asemenea lux? Întrebă Adrian, trăgând lacom din țigara aromată. Întrebatul, părând a veni de departe, răspunse: — Îmi îngădui, dragul meu, tot ce doresc, dar nu doresc decât ce pot să am. Cutia asta costă la Alexandria un franc și treizeci. Apoi, inspirând cu neliniște fumul din țigară, uitându-se în stradă, reveni la întrebarea amicului său, pe care o uitase: — N-aș putea să-ți spun numaidecât tot ce cred asupra boacănei pe care o faci, căci, desigur, tu faci o boacănă plecând. Cunoști vreo limbă străină? — Greceasca, binișor. — Greceasca e destul de răspândită în Egipt, dar cum sunt sigur că tu n-ai să te mărginești la atât și că nu faci acum decât să deschizi seria boacănelor, ar trebui să mai știi nițel și din alte limbi, mult mai răspândite: franceza, italiana.

Panait Istrati

Sotir

Asta nu e tot. Cu limbi sau fără limbi, tot ai să tragi pe dracu de coadă –bineînțeles, dar suferi mai puțin când știi să te rostești în limba unei țări. Chestiunea principală însă e să suferi singur, și să nu produci suferințe: nu lași pe nimeni în urmă, care ar putea să plângă de te-ar pierde? — Cineva deja plânge de trei zile!… apăsă Adrian, întristându-se. — O mamă? — Da. Sotir văzu durerea întipărită pe fața lui Adrian și fu sigur că a pus degetul pe o rană vie. Așa fiind, nu voi să cerceteze mai departe și, ca să-l distragă gândurilor de-acasă, se ridică: — Nu suntem bine aici. Se uită ăștia la noi ca boii. Hai aiurea. Ai văzut marea? Adrian, care era acum sub asaltul gândurilor răscolite de ideea răspunderii sugerate de Sotir, devenise melancolic. Răspunse fără elan. — Nu… N-am văzut niciodată marea… — Bun, să ieșim atunci de-aici. * Afară, Crivățul se ostoise, dar gerul de ianuarie făcea să crape pietrele. Cei doi amici se îndreptară spre platoul care domină marea, din partea Cazinoului. Adrian părea cu totul abătut, iar Sotir, care de-abia începea să-și cunoască prietenul, se mustră în sinea sa de pripeala în a spune adevăruri unui amic recent, precum și de stângăcia cu care a făcut-o.

Panait Istrati

Sotir

El încercă să-l distragă, vorbindu-i de frumusețile ca și de pericolele mărilor, dar tovarășul său nu răspundea decât de formă: gândurile sale erau departe. Fraza lui Sotir: „Nu lași pe nimeni în urmă, care ar putea să plângă de te-ar pierde?“ îi revenea ca o mustrare de cuget. A trebuit să vie întrebarea lui Sotir, pentru ca să-și dea seama că mama lui plânge. Și Adrian trecu în revistă tot ceea ce mama lui îndurase pentru a-l crește. — Dacă te-aș cântări ca aur, dragul mamei și dacă mi-ar da cineva tot aurul cântarului, încă n-aș fi răsplătită de ce-am îndurat ca să te fac mare. Cuvintele astea îi fluturau sub ochi, cu litere de foc. La un moment dat, un curent de aer umflă platoul și atunci, ridicând capul, rămase pironit locului: de pe înălțimea malului unde se aflau, marea se desfășura dinaintea ochilor, ca un imens câmp arat –un câmp ce ridica piscuri spumoase, verzi-străvezii, în apropiere, din ce în ce mai negre și din ce în ce mai mici, în depărtare, până hăt, la orizont, unde, nemișcător ca și zarea, se contopea cu cerul de plumb. Zgomotul înăbușitor al valurilor, care se spărgeau aproape regulat, umpleau văzduhul de un cutremur pe care numai țărmurile mărilor îl cunosc în zilele de furtună.

Panait Istrati

Sotir

Adrian contemplă, mut de înfiorare necunoscută, această priveliște ce i se oferea pentru prima oară în viață. Sotir îl iscodea cu coada ochiului. — Ei… cum ți se pare? — Mi se pare că, pentru a cunoște și simți astfel de măreții nebănuite, multe sacrificii trebuiesc acceptate… răspunse Adrian, cu glas stins. — Netăgăduit… Tuturor oamenilor nu li-e dat să cunoască tot ce e demn de cunoscut pe lume. — Mai ales când te-ai născut sărac… completă Adrian. — Tu nu te-ai născut sărac, replică Sotir. Tu te-ai născut bogat. Câți feciori și fiice de vistieri n-am plimbat eu de-a lungul mărilor, da câți la sută dintre ei au văzut în elementul ăsta altceva decât apă, multă apă neagră așa cum, odată, servind de călăuză unui turist, în Cordilieri, bietul om nu se mai sătura de-a exclama: „Ce de piatră! Ce de lemnărie!“. Așa: apă, pietre, lemn fiecare vede în natură, ceea ce poartă în suflet! Dar, ia spune-mi, Adrian, nu ți-e frică să te încredințezi unei astfel de puteri? — De ce să-mi fie frică? și pe Dunăre poți să te îneci. Moartea este peste tot: pe stradă, o olană îți cade în cap și te omoară. Dimpotrivă, într-un naufragiu pe mare moartea însăși trebuie să aibă măreția ei.

Panait Istrati

Sotir

Dar, înainte de-a te gândi la moarte, văzându-te pierdut, zile și nopți de-a rândul, pe o casă plutitoare, condusă cu știință de om, îți vine mai curând să te gândești la măreția vieții. Dar, după o pauză: N-am putea să intrăm în vreo cârciumă, de unde să mă satur privind marea, fără să îngheț? N-am bănuit niciodată că pământul are orizonturi așa de depărtate! — Vai de capul tău, băiete! Nenorocirile tale nu fac decât să înceapă! Sotir își luă prietenul de braț și porniră spre cazinou. La intrare, Adrian se opri nedumerit: — Tu vrei să intri aici? Fără să răspundă decât cu un semn din ochii râzători, Sotir îl împinse înăuntru și, atunci, Adrian se văzu într-unul din acele localuri publice pe care boierii le construiesc cu mâinile lucrătorilor, dar unde lucrătorii nu mai pot să intre după terminare; unde prețurile consumațiilor sunt ridicate cu atâta nerușinare, încât boierul-patron ar merita să fie trimes numaidecât la Jilava; și în care localuri, chelnerii îmbrăcați în veștminte de maimuțe, ca și stăpânii, sunt pe atât de obraznici cu clientul de înfățișare modestă, pe cât ei sunt de lingușitori și slugarnici cu odrasla ciocoiască, venită acolo dinadins, ca să arate curvei, pe care o conduce ca pe chiori, cât îl costă banii de ieftin și cum știe el să-i arunce pe fereastră.

Panait Istrati

Sotir

Și, într-adevăr, îndată ce amicii noștri intrară, obrăznicia personalului se dovedi. Un lacheu cu livrea de circ, ai cărui nasturi de tinichea strălucitoare îl făcuse să uite că s-a născut în bălegar, își întoarse fața după ușă și surâse cu discreție de valet. Sotir îi șopi ureche: — Să nu crezi, băiatule, că sunt damblagii toți acei care n-au nevoie de un prost ca să le deschidă ușa neîncuiată! Luând loc la o masă într-un colț, lângă galeria cu vedere la mare, un alt lacheu cu frac, plastron strălucitor și cărare de vițel lins pe creștet, se prezentă. Țeapăn și grav, el întrebă, cu buze de lipitoare lihnită: — Ce doriți? Sotir, vădit scârbit, răspunse uitându-se afară prin geamlâc: — Am dori, mai întâi să știm dacă nu cumva vrei să ne iei la bătaie… Iar, după asta, o sticlă de vin alb. — Ce marcă? — Lasă „marca“ la o parte și dă-ne o sticlă de vin alb. Bucuros că poate să se răzbune, sluga lui dârloagă se răsti: — Casa noastră, domnule, garantează marca vinurilor sale indigene și străine! — Vrei să discuți cu mine, flăcăule? Casa voastră nu poate să-mi garanteze decât că buzunărește. După ce fură serviți, Adrian zise: — De ce m-ai adus aici, Sotir?

Panait Istrati

Sotir

Nu suntem destul de bine îmbrăcați pentru un local ca ăsta. Pe urmă, scumpetea. — Suntem destul de bine îmbrăcați, pentru ca tâlharul de stăpân să ne accepte banii noștri, care n-au miros. Cât despre scumpete, ce să-ți spun? Face un prieten bun nebunii și mai costisitoare, când vrea să dezmierde un alt prieten bun, atins de inimă acră! Adrian observa în ochii cambuzierului o sclipire stranie, lunga sa față, arsă de vânturile mărilor, părea unsă cu grăsime, de când se aflau în acest local, încălzit peste măsură. Părul vâlvoi și barba în dezordine îi dădeau o înfățișare sălbatică. Sotir scoase batista și-și șterse fața, cu o mișcare ce trăda oboseala. Adrian se crezu vinovat, îi luă mâna și-i zise: — Iartă-mă, dacă-ți pricinuiesc vreo supărare. Nu-mi căuta mie… Eu am, adesea, ca adineauri, momente când mă îndoiesc că mă aflu pe un drum bun și remușcărle de-a părăsi mereu pe mama mă copleșesc. În asemenea clipe, prezența unui amic ca tine e binefăcătoare. Totdeauna mi-a fost binefăcătoare prietenia. — Ai mulți prieteni? Întrebă Sotir cu o liniște neîncrezătoare. — N-am mulți. Am unul singur, un rus, dar, mare ca tine, înțelept și cu inimă! — Unde se află? — La Cairo.

Panait Istrati

Sotir

Gândul că ne vom regăsi din nou, mă susține în lupta ce-o dau acum cu icoana mamei, care mă cheamă acasă. Chelnerul aduse vinul, desfundă sticla și turnă lichidul. Sotir ridică paharul, ciocni cu Adrian și zise, cam pe ton ironic: — În sănătatea prietenului tău din Cairo! — Sotir, tu nu mă crezi! făcu celălalt cu ciudă. — Ba, aș vrea să te cred… Dar, tu nu crezi că te înșeli? — Cum nu cred că mă-nșel cu tine! — Cu atât mai bine. Și ai vrea tu să împărți cu mine acest amic din Cairo? — Asta e dorința mea cea mai mare, deoarece, între doi oameni care se iubesc, o lume întreagă de amici încape. Dar, ia spune-mi Sotir: tu ești lipsit de-o bună prietenie? — Ba, nu-s lipsit, răspunse Sotir, sprijinindu-și bărbia în palmă, nu-s lipsit: o am, înainte de toate, pe a mea, care-i mai sigură și apoi… — Și apoi? — Pe aceea a nectarului ăsta! făcu el, sorbind o înghițitură și plimbând vinul cu voluptate prin gură. Ochii lui Adrian se măriră: — E groaznică destăinuirea ta! Ce vrei să mă faci să înțeleg? — Vreau să te fac să înțelegi, fără a te exaspera prea mult, că un om născut pentru prietenie își duce viața ca o floare în seră… dacă n-are un foc nestins.

Panait Istrati

Sotir

— Cu alte cuvinte, tu crezi că prietenia nu există? — Nu vreau să spun asta. Ea e rară, dar ar fi să-i negăm evidența, dacă am nega-o. Totuși, pretind că nimeni nu vine pe lume cu un amic lipit de șira spinării, așa cum fiecare vine cu plămânii săi –și vezi tu, dragă Adrian, sclavul prieteniei nu respiră decât cu plămânii acestei amante. Tu îmi pari un astfel de sclav. Eu însumi am fost și mai sunt și azi, prin nostalgie, căci într-o zi ori într-alta amanta ne părăsește. Ea ne părăsește în urma modificărilor la care orice inimă omenească e supusă: adesea, grație evenimentelor care sunt mai puternice decât inima omenească și, câteodată, prin propriile noastre greșeli, deoarece iubirea pasionaților e incomensurabilă; ea înăbușă, strângând prea tare. Sotir se opri și-și turnă un al doilea pahar, pe care-l goli imediat, și umplu din nou pe cel al lui Adrian, care abia se terminase. Aprinseră țigări. Vorbind de înăbușeală, el avea aerul de-a se înăbuși. Mișcările sale deveneau din ce în ce mai mașinale. Privirea era vagă. Adrian tăcu, cu religiozitate, bănuind că prietenul său își răscolea dureri care-i mocneau în fundul inimii. Sotir reluă firul, ca și cum ar fi vorbit sieși: — Dar, acela care poate să iubească cu o astfel de pasiune un om, iubește cu aceeași putere tot ce e frumos: și există obiecte mai puțin capricioase decât amiciția, care se oferă iubirii sale.

Panait Istrati

Sotir

Acela care e înzestrat cu un dar, se avântă pe aripile lui și dacă durerea sa e atât de mare, încât hărțuielile vierii zilnice nu-l mai ating cu cu influența lor nefastă, atunci această durere produce opere în care orice om de simțire se regăsește. E arta desăvârșită. Artă! Iată încă un prieten mare care trădează cu ușurință… Un alt Dumnezeu, care te părăsește tocmai când crezi că i-ai căpătat toată prietenia. Ca un vampir, el te subjugă, sugâdu-te: îți cere tot sângele: te vrea în întregime. Și, după ce te-ai dat, e de-ajuns să întorci o clipă ochii la o parte… el nu mai e!… A fost o simplă vizită. Dar, după vizita asta, tu rămâi… însărcinat. Ce greșeală ai făcut? Ai fost prea legat vieții? Ori te-ai deprins prea tare de ea? Nimeni nu știe. Acela însă, care, ca mine, n-a fost dăruit cu putere creatoate, deci n-a simțit puterea zvâcnirii ce răsare din nimic și tremură ca o văpaie de sticlă topită și umple viața — acela se mulțumește cu ceea ce e în afară de artă. Și, ceea ce e în afară de artă, e imens, căci toată viața rămâne în afară de artă. Nici un artist nu va putea niciodată s-o înlocuiască.

Panait Istrati

Sotir

Arta este o valoare fictivă, care are curs numai dacă se sprijină pe valorile reale ale vieții, și aceste valori nu permit nici un fals. Sinceritatea absolută ori: jos labele, bancherule! Iată de ce e la mâna oricărui muritor să simtă arta, fără s-o facă, ba chiar fără să bănuiască existența ei: viața e totul, arta nu e decât o presupunere. Totuși, și aici e o greutate. Noi venim pe lume copleșiți de greutatea unui lest, și lestul acesta e neputința de-a fi sincer cu tine însuți. Pe nimeni nu înșelăm mai mult decât pe noi înșine. Leacul există: ca să devenim sinceri cu noi înșine, cu semenii noștri, cu viața, trebuie să ne scufundăm în căldarea unde clocotesc durerile, dureri care provin din contrarietatea simțurilor nestatornice, să ne ardem până la os și să revenim la lumină. Dar, iată că, revenind, se întâmplă că izvoarele iubirii rămân în căldare, și atunci individul devine o mortăciune de nesuferit chiar și pentru ființa cea mai banală, iar viața lui e mai nulă decât a moluștei celei mai reduse. Dacă, însă, inima lui a rezistat la această grozavă căleală și izvoarele iubirii sale nu s-au secat, atunci omul se avântă cu sinceritate în admirarea frumuseților terestre, care sunt multiple și veșnice în indiferența lor, iar capacitatea sa de simțire poate îmbrățișa, atunci, Universul.

Panait Istrati

Sotir

Când lanțurile frământărilor noastre zadarnice cad zdrobite, viața se liberează de plumbul simțirilor mincinoase și capătă ritmul unui astru. Dar… E amarnic. Uneori e chiar amarnic de tot. Noi nu suntem creați ca să ne bucurăm de-o astfel de libertate, căci noi suntem mai complecși decât astrele: noi suferim, pe când ele nu suferă. Ființa umană e sociabilă, și sociabilitatea nu-i nimic altceva decât nevoia de-a face prostii, de-a te da de-a berbeleacul, de-a-ți frânge gâtul, dar nu singur, ci de mână cu un alt zevzec ca tine. Așa. Există un nerv în noi care ține morțiș să zbârnâie la unison cu alți nervi care zbârnâie: asta se cheamă să fii sociabil. Și dacă îi retragi omului societatea, apăi e rău… Mi-am retras-o mie, eu însumi, scârbit de societatea proștilor și voind să văd dacă pot să trăiesc fără ei. Îmi place pământul, călătoria și dulcele farniente. Am învățat limbi, câteva, și am văzut o bună parte a globului. Am fost cultivator în pampasul din America de Sud și am crescut mii de rațe în Mexic. Știu să cânt binișor din flaut. Timp de douăzeci de ani, care au trecut ca o zi, nu m-am întreținut decât cu plantele, cu animalele, cu splendorile firii și cu flagelele ei, cu pușca, cu flautul și mai ales cu neasemuita mea inimă acră!… Am avut a face și cu oameni, atunci când trebuia să mă apăr de ei.

Panait Istrati

Sotir

Am gustat toată desfătarea pe care o produce munca înverșunată, dar pe care o iubești, și am dat frâu liber hoinărelii, la care aveam dreptul. Munceam uneori până ce cădeam în nas peste sapă, și trebuia să-mi torn apă pe cap ca să mă dezmeticesc. Apoi, când recolta era schimbată pe câțiva pumni de aur sclipitor și când vremea odihnei sosea, mă refugiam departe de orice privire omenească, oricât ar fi fost de sinceră, mă aruncam pe fân cosit, și acolo, timp de ceasuri întregi, uneori din zori și până la asfințit, mă abandonam forțelor misterioase care mi-au dat viață. Cele mai adesea, nu mai atârnam de existența conștientă decât doar prin acele scăpărări care străluceau, când de-o amintire, când de alta, și care erau slobozite de creierul meu somnolent și vagabond. Iar când lătratul nocturn al câinilor de la fermă și împușcătura convențională de „NU intrați” mă aduceau la realitate, n-aș fi fi putut să spun dacă a trecut o zi sau un secol. O, Timpule! ție nu ți-e dor uneori de trecut? Dar alcătuirile omenești au toate un sfârșit. Pierdui într-o singură lună două ființe care mă secondau cu devotament și-mi erau scumpe: o femeie, devenită soția mea, și pe fratele ei, răpiți amândoi de neiertătoarea boală a frigurilor care bântuie acele ținuturi.

Panait Istrati

Sotir

De-acum încolo, trebuia să trăiesc singur și cu frica-n sân, căci nu poți să te chemi în societate, când ai în jurul tău oameni care se uită în lături, când le vorbești. Și iată de ce, într-o bună dimineață, mă pomenesc sătul până-n gât, și de cultura cartofilor mei, și de privirile piezișe ale celor care mă ajutau. O inimă acră, plină de duioase tânguiri, mă făcea să mă urc pe acoperiș și să privesc zarea cu ochii ibovnicului ce-și așteaptă ibovnica. Degeaba strigam inimii: „Mai ai răbdare un an-doi, apoi vom avea bătrânețele asigurate“! Zadarnic! Inima care nu îmbătrânește duce pe om de râpă. Haidem, deci, și de râpă! Vând totul la repezeală. Cu mica avere rorunjită în unsprezece ani de trudă, iau calea oceanului ca un gentleman cu mantaua pe braț, costum de turist cu jambiere și bocanci, caschetă trasă pe ochi, geantă de piele de crocodil, baston cu monogram, inel cu briliant și de miliardar. Morga mea de miliardar, însă, nu împiedica pe un ștrengar, la Buenos-Aires, să mă păcălească cu o sticlă de parfum plătită, „chilipir“, o sută de franci și care era plină cu… apă chioară. Nici pe un alt afurisit care-mi ținea calea la Rio de Janeiro cu un luxos album „plin“, zicea el, cu „admirabile gravuri obscene“.

Panait Istrati

Sotir

Și, într-adevăr, tot ferindu-se de pasagerii de pe puntea vasului, el îmi arătă, una, două, trei gravuri, admirabile. — Toate sunt așa, señor, una mai frumoasă decât alta. Dar, nu umbla în album acuma: dacă sunt prins, intru în pușcărie. Ai să guști pe urmă! Plătește. Și, după plecarea vasului, mă duc în cabină să… „gust“. Prima pagină: frumoasă: a doua: și mai frumoasă: a treia: albă! a cincea, a șasea: albe! Trag eu degetul, frrr! Tot albumul era „plin“ de… hârtie albă! Nu-i nimic. E permis omului deștept să fie și prost uneori. Căci, altfel, cum ar ști când e deștept? Și, luând din nou aerul de miliardar, mă duc și strâng mâna comandantului, întrebându-l câte „noduri“ face vasul, ce „tonaj“ și alte brașoave pe care le știu toți copiii la Sulina. Înde mâncare, glumesc în limba spaniolă, iar în salon sau pe promenada, zeflemisesc în franțuzește pe secăturile care se nasc în papură și nu știu să întrebe de o stradă, în altă țară, fără să alerge după dragoman. Apoi… Apoi debarc și mă plictisesc, fie la Madrid, la Paris, ori la Londra. Timp de șase luni, vântur lumea cea mai banală din câte există: leneși de profesie, proști din vocație, martiri ai „bunei“ educații –lume care poartă, drept obraz, o bășică de porc sulemenită; care dezinfectează cu sublimat un pahar, fiindcă a căzut o muscă în el; se trezește din somn la prânz și ia picături de poftă de mâncare; se culcă dimineața, după ce-a luat noaptea o curățenie, care-o face să iasă afară pe gură; vorbește ca gramofonul, strănută ca pisicile, și-și petrece un sfert din viață tăindu-și bătăturile și lus

Panait Istrati

Casa Thüringer

Cu apariția acestui prim volum în Editura „Cartea Românească", mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită. Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. La rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți, sau mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul Caracterelor, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum", că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura -reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei -gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune. Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă. În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după nici un fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu. N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească", de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral. * Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare. După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, dacă aș avea zile să-mi duc opera până la capăt. Care e acest capăt? E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate -adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră -îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei cari ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar cari, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați. Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie" e cu totul absentă.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație" care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuinduse mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său. Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist" contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism", și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor. Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești.

Panait Istrati

Casa Thüringer

De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români. Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei cari ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre. Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului. PANAIT ISTRATI Nisa, 1 decembrie 1933 CASA THÜRINGER I Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură", și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor.

Panait Istrati

Casa Thüringer

„Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu' ăsta n-o s-ajungă la nimic!" Spălătoreasă în casa Thüringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana", nevasta d-lui Max Thüringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor. Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare. „Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!"

Panait Istrati

Casa Thüringer

își zicea el. Din respect pentru cine? Stăpânii - cei doi frați Thüringer - nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni" prea mari; și „țepeni ca toți nemții". Să fie din respect pentru „madam" Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia? Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare" și femei cumsecade, de altfel. Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari". Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața Săracă. În vremea aceea, „madam" Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul" Müller, fost mecanic de primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung. Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri". Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam" Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri. Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care nici unul încă nu-și scotea pâinea.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca. În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte. Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thüringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate. Ne aflăm în primii ani ai acestui secol. Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thüringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui. Acest gest, foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată. „S-au bosumflat? -Atâta pagubă!" își zise fericitul soț, foarte „filozof" și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Doamna Thüringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița", se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește sâ ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său. Netăgăduit, „madam" Carolina nu fii singura care își urmă fiica la Thüringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te-vino. Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul", se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam" Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui. Ținându-și genunchii în brațe. Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă.

Panait Istrati

Casa Thüringer

De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam" Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps", care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș. — Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții suda cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de feta dumitale? La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte: — Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo tu ai să-mi cumperi „schnaps", nu-i așa? — Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute. — Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani. Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva: — Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale. Apoi, ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine: — E băiatu' matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic. Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos", dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de femilie" și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel. În privința asta. Adrian nu gândea nimic, n-avea nici o idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă? Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură; prietenie; năzuinți; idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat. Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult". Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul" să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Oriciun ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran. Ea nu era nici una, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația. O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește. Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi.

Panait Istrati

Casa Thüringer

În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o. Adrian observă că servitoarea n-avea nici o grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment. Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută sâ-și facă inima bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa" își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare. Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate. Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui.

Panait Istrati

Casa Thüringer

—Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea. În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor și, de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară: — Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva", și apoi să vă puneți pe mâncare. În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine. Da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară. El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei: — Bună dimineața... cucoană Ana. Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană", și-l încurajă: — Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici "Ana" ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci pentru obrazul „casei".

Panait Istrati

Casa Thüringer

Noi... Mereu prieteni, nu-i așa? Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare. Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul. Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thüringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit. — Bună diminea-a-ța. Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie. Erau Hedwig, cea mal mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thüringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ana fu mulțumită văzându-le sosind ți ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea. — Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta. — N-am făcut nici o brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare. Nu-i plăcu intervenția noilor-venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei. Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Mama-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri". Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre" în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste? Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă; ora opt. În bucătărie nu se mai afla nici o femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian ia repezeală: — Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și... Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini.

Panait Istrati

Casa Thüringer

În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută. „Madam" Carolina interveni gravă, aproape furioasă: — „Casă, masă, spălat și"... Și mai cei? Nu-ți e rușine? — Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit? — Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a"... de când ai devenit „doamna Thüringer", și asta îmi displace, iaca! Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău: — Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei? „Te-aș însoți chiar și în iad", se gândi Adrian. Dar răspunse: — Dacă trebuie... Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip: — Cum „dacă trebuie"?... Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei. Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?" Ana îi biciui obrazul cu mănușile: — Haide... Vino repede! El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire!

Panait Istrati

Casa Thüringer

Soare, libertate, prietenie, lecturi, -toate sunt accesorii!" Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei. În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastră, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea. — „Madam" Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo. — Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas. Ea voi să spună că nu mai avea miros. Ana, punându-și mănușile, murmură: — N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine". În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie: —Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus. [1] — Poftim! exclamă Ana. Când nu miroase friptura sau pâinea a gaz, miroase laptele. N-o să isprăvim niciodată cu păcătoasa asta de lampă din policandru, până nu vom arunca-o la gunoi.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Curge mereu gazul din ea, deși o reparăm în fiecare săptămână. — O să mă ocup eu de ea, doamnă, zise Adrian. Am un prieten, bun tinichigiu. El o să-i vie de hac. — Ați apucat să mâncați, barem? întrebă Ana pe bărbatu-său. —Deloc! Nici Bernard, nici eu. Cum să mâncăm, când laptele miroase a gaz? Și murim de foame amândoi! Servitoarea tocmai trecea pe lângă ei. Ana îi trase un perdaf: — Imbecilo! Știi bine că lampa din sufragerie curge: de ce pui cana cu lapte sub policandru? Max o dezmierdă pe obraz: — Nu te supăra, Maus! De astă dată, ne vom mulțumi cu ouă, unt și cafea neagră. Cine e tânărul acesta? — E Adrian, despre care ți-am vorbit, fiul spălătoresei noastre. Ți-l prezint: el va fi băiatul nostru de alergătură. Max Thüringer era un om înalt, voinic, cu privirea tulbure și părul cărunt. Ca să distingă trăsăturile feței lui Adrian, el trebui să-i vâre aproape sub nas cele două perechi de ochelari ce purta în permanență: — Foarte bine, aprobă el cu bunătate. Caută, băiete dragă, să ne scapi de pacostea asta de gaz care curge prin mâncăruri. Din strada Grădinii Publice, ca să se ducă în Piața Mare, Ana o lua pe Bulevardul Carol.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Nu e drumul cel mai scurt, dar bulevardul acesta e poate unic în lume, prin masa de aer, de cer și de spațiu pe care o cuprinde. Larg cât Câmpiile Elyzee din Paris și încă pe-atâta de lung, el e format de două nesfârșite șiraguri de căsuțe, aproape nici una cu etaj pe atunci, dar având fiecare fizionomia ei proprie, găteala ei, zorzoanele ei. Ai fi zis că erau niște lelițe cochete, stând una lângă alta de-a lungul trotuarului. În anotimpurile cu zile frumoase, soarele, cerul albastru își găseau aci leagănul, întârziind cât mai mult timp cu putință. Adrian fu recunoscător Anei de-a fi luat calea aceasta, cea mai dragă lui, din câte avea Brăila. Mergând spre târg alături de stăpâna și prietena lui, el nu știa cum să-i mulțumească, nu numai de-a fi ales calea asta, care era un fel de plimbare, ci pentru toate cauzele cu care îl fericise în dimineața aceea: făptura ei apărând în jupon și cu umerii aproape goi; râsul acela voios, plin de mister; lovitura ce i-o dăduse pe obraz cu mănușa parfumată; în fine, pentru rochia de muselină pe care o purta atât de gingaș și chiar pentru felul lenevos cum mergea acum lângă el.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ar fi voit, dar nu putea să-i spună cât îi era de recunoscător. Nu că i-ar fi lipsit mijloacele de a se exprima, dimpotrivă, lecturile îl făcuseră stăpân pe un vocabular destul de bogat; dar tocmai din cauza asta, știind-o pe dânsa cam mărginită în ale gândirii, se temea să nu fie rău înțeles și să i se pună la îndoială curățenia sentimentelor. — Nu mi-ai spus, făcu dânsa brusc, dacă ești mulțumit de leafa mare ce-am obținut-o pentru tine. Adrian se opri, sufocat: —Atâta pagubă pentru leafa ce-ai obținut-o, c-o fi mare ori mică! răspunse el. Nu muncesc pentru „lefuri mari". Ea îl privi mirată, uluită: — Pentru ce muncești, atunci? — Ca să trăiesc! Și traiul cum îl înțeleg eu, n-are decât o foarte mică legătură cu chestiunea lefei. Iată, de pildă, sunt gata să muncesc la d-ta numai pe mâncare, fără nici o leafă. Și dacă într-o bună zi rămân fără haine și desculț, n-am să-ți cer să-mi cumperi nimic, ci am să mă duc să lucrez patru ceasuri pe noapte într-o brutărie, și după o lună mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie. Ei, înțelegi d-ta așa ceva? El o oprise în mijlocul bulevardului și-o fixă în albul ochilor, ca un șarpe.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ana ar fi voit să scape de privirea aceea și să continue drumul, dar nu știa cum să facă. O droaie de căruțași din port, adevărați găligani, trecând în goană pe lângă ei și crezând că e vorba de un flirt, strigară: — Hei, frumoaso! Vezi să nu te înghită craiul! Adrian îi arătă cu mâna: — Iată cine muncește pentru lefuri și ar fi bucuroși să le aibă cât mai „mari"! Apoi o slăbi din ochi, reluând drumul, fără să mai scoată un cuvânt. „Ce drac! se gândi Ana. Spunea drept mă-sa când ne povestea cum își petrece nopțile citind. Se vede!" Nu se vedea nimic, bineînțeles, dar tânăra stăpână nu-și putea explica altfel caracterul prietenului ei servitor „Da -își zicea Adrian, rectificând o gândire din dimineața aceea -da, nimic nu poate întrece fericirea pe care ți-o dă o femeie grațioasă. Și totuși... Câte n-o întrec! Păcat.. El simțea o lovitură în inimă, de câte ori constata zădărnicia unui sentiment. Lui îi plăcea să vadă în toate absolutul. Degradarea vreunuia dintre avânturile lui îi lăsa în suflet goluri a căror amărăciune n-o putea învinge. Rana i se părea de nevindecat. Astfel, de ce trebuia ca Ana să vorbească de acea stupidă chestiune de „leafă", tocmai în clipa în care ea îl făcea așa de fericit?

Panait Istrati

Casa Thüringer

El nu-i cerea nimic, nici măcar să-l lase să-i sărute mănușa ori o mânecă a bluzei. De altfel, ar fi putut să-i sărute, cu aceeași plăcere, veștmintele separate de corp. Căci, venind de la ea, care era un model de grație, cel mai neînsemnat lucru îl făcea fericit. De ce, dar, să vorbească de „leafă"? Ana îi spulberă aceste gânduri triste, pe care, de altminteri, le ignora. Observând tăcerea lui prelungită, îi zise: — Știi de ce era mama așa de furioasă? Are necaz pe mine, fiindcă mă bănuiește. — Ce bănuială? — Un amant. — Și ai, într-adevăr? Da' de unde! Un flirt, asta-i tot, îți jur! — Și cine-i flirtul acesta? — O să-l vezi numaidecât la piață. E un profesor de gimnastică. — Sper că n-o să te acosteze pe stradă! În cazul acesta, prefer să nu fiu de față, mă întorc acasă. Și se opri. Ea îl apucă de braț, râzând: — Nu cumva ești amorezat de mine? — Amorezat? Nu! Amorezat e profesorul d-tale de gimnastică, așa cum ar putea să fie amorezați căruțașii de adineauri, de ce nu? Pentru mine, d-ta ești cu totul altceva. Ceva ce n-ai putea fi pentru ei. D-ta ești, vei fi în curând, izvorul de energie care mă face să suport starea mea de servitor în casa d-tale, și aceasta, c-o vei voi sau nu vei voi-o, căci nu-ți cer nimic.

Panait Istrati

Casa Thüringer

Ceea ce iau eu, nimeni nu mi-o poate refuza. De data asta, Ana fu înciudată că nu putea să-și dea seama dacă Adrian îi făcea complimente ori își râdea de ea. Totuși, comparându-l cu numeroșii ei curtezani, putu să constate că Adrian era singurul tânăr care îi vorbea cu o față atât de inspirată, o privire atât de profundă. Se simți măgulită, căci îl considera ca pe un băiat foarte instruit, deși servitor. Și voind să-l minuneze, opunându-i propriile ei cunoștințe, îi zise surâzând și atingându-i ușor obrazul cu vârful degetelor înmănușate: — Tu îmi amintești un personagiu dintr-un roman intitulat Majestatea Sa Banul Alteța Sa Amorul. Adrian o privi aiurit și gândi: „Nu-ți amintesc nici pe dracul, dar chiar și așa, tot îmi ești dragă când îmi surâzi cu ochii tăi mari, albaștri, cu gropițele din obraji și cu cele două rânduri de mărgăritare ale dinților tăi. Iată de ce-aș munci și la ocnă, dacă m-ai trimite, ba sunt gata să rabd să fii acostată și de toți profesorii de gimnastică din lume". — Dacă îți plac romanele, îi zise el, dă

Panait Istrati

Biroul de plasare

I. Trenul mixt l-a depus pe Adrian în București, într-una din serile lui aprilie 1904. Era un tren de săraci, compus numai din vagoane de clasa III-a și vagoane de marfă. I-a trebuit mai mult de opt ore, ca să facă cei două sute douăzeci și ceva de kilometri care despart Brăila de București, străbătând o nesfârșită câmpie posomorâtă și tot părând că nu mai vrea să pornească după fiecare oprire prin haltele singuratice ale Bărăganului. Bietul tren! Trecând pe lângă locomotiva istovită și asudată de opintiri, Adrian o privi cu milă: zice, gândi el, că și mașinile au suflet. Când le obosești rău, gem și ele tocmai ca ființele”. I-ar fi plăcut să depene mai departe gândul acesta al mașinei-vită-de-trudă, a locomotivei-animal-de-tras, dar, în îmbrânceala de la ieșire, fața chinuită a unei țărănci îi aduse aminte de maică-sa și numaidecât se întristă. Iar îl dăscălise. Iar nu voise să-l lase să plece. N-a ascultat-o. Ca de obicei. Dar vorbele ei îl urmăreau: „Pleci, vii… Pleci îmbrăcat, te întorci gol… Cât o s-o mai ții așa? Ești om de douăzeci de ani și n-ai și tu, acolo, o meserie lămurită. Faci toate meșteșugurile, dar pe nici unul ca lumea. Ce mai vorbă multă: nu faci nimic!

Panait Istrati

Biroul de plasare

Un leneș, asta-mi ești! Și-un bagabond!” Adrian știa: pentru maică-sa, ca și pentru toată mahalaua, viață ca lumea era o viață asemenea aceleia a locomotivei-animal-de-tras. Ba el mai trebuia să se și însoare și să-și macine oasele între o familie nenorocită și un păcătos de atelier. Nu! Asta nu! Mai bine vagabond! Mai bine de râsul lumii! Nu era el stăpân pe viața lui? De ce să i se impună sarcina unei familii și ocna unui atelier? Nu, nu! Lui îi plăcea să cutreiere lumea, să cunoască, să contemple. Asta era viața pe care o voia, chiar cu prețul tuturor sacrificiilor și tuturor suferințelor. Dealtfel, o astfel de viață ducea și Mihail, care era nobil! Și exemplul acesta îi ajungea: era un exemplu măreț de voință, de viață independentă, contemplativă. Cu cinci ani mai mare decât el, Mihail oferea înțelegerii lui Adrian o experiență care îl ajuta pe acesta să-și controleze faptele în fiecare clipă, să deosebească ce e bine de ce e rău și ce e frumos de ce e urât, pe calea ce-și alesese. — Na! tresări el. Mihail mă așteaptă în colțul străzii Griviței și eu l-am uitat ca un neghiob. Atât îl furaseră gândurile, încât se lăsase purtat în altă direcție de un val de muncitori agricoli, coborâți din același tren, jalnică turmă care venea să cerșească de lucru pe piața Capitalei, cu un leu jumătate și mâncare pentru ziua de lucru de paisprezece ore. Adrian, încurcat și de bagaj, se smulse cu greu dintre ei, făcându-și loc cu coatele și bombănind.

Panait Istrati

Biroul de plasare

— Iată oameni fericiți de a putea întemeia o familie și a se tocmi robi pe viață! exclamă el, cu scârbă. Eu, o soartă ca asta? A, nu! Mai bine să ajung tâlhar sau să crăp acum pe loc! Bodogănea aproape cu glas tare. Mihail îl văzu de departe, veni fuga și-l întâmpină cu brațele deschise. Se îmbrățișară bărbătește, dar cu o căldură de amanți. Căci se iubeau mai mult chiar decât doi amanți. — Haide mai întâi într-o cafenea, să-ți mai vii în fire puțin, zise Mihail. Pari cam furios. Ce te doare? Și îndreaptă-ți zdreanța aia de cravată; totdeauna o porți sucită! Dă-mi mie geamantanul. Calmul pe care și-l impunea în toate împrejurările acel mare nervos care era Mihail Mihailovici Kazanski, exercita o influență binefăcătoare asupra temperamentului puțin cam deșuchiat al lui Adrian. Încă o dată, vorba hotărâtă a rusului puse ordine în nervii tânărului său amic. Totuși, acesta nu se putu stăpâni să nu-și sublinieze proasta dispoziție, cu vorbe tari însoțite de gesturi largi. — Ce mă doare? zise el, ridicând mâinile la cer. Ei bine, cățeaua asta de viață mă doare! Și cauza e mereu mama: vrea să fiu băiat model, după felul ei de a înțelege viața.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Mihail se opri, puse valiza jos, privi împrejur, își vârî mâinile în buzunarele hainelor și, despuindu-și fața de orice expresie, îl privi pe Adrian în albul ochilor. Apoi: — Au să creadă trecătorii că ne certăm. Și știi bine că nu-mi place s-amestec pe nimeni în intimitatea mea. Așa că, uite: eu am s-o iau înainte cu geamantanul și tu ai să mă urmezi la zece pași, până îți vei înfrâna proastele apucături și porni iar în pas potrivit, cu valiza pe umărul drept. Adrian fu repede cuprins de o cumplită părere de rău că și-a supărat marele amic. Ar fi primit bucuros două palme, numai ca Mihail să renunțe la cruda pedeapsă ce-i administra. Dar știa că era inutil să deschidă gura. Față de recidivele lui Adrian, nobilul tătar era de o intransigență tătărească. „Numai pe bivoli, i-a zis el odată, trebuie să-i împingi mereu din urmă cu beldia. Oamenii, și mai ales oamenii cu pretenție, trebuie să învețe repede cum să se poarte.” Așa stând lucrurile, deși mâhnit din cale-afară. Adrian a trebuit să se supună. Își urmă prietenul, cu capul plecat, ca un câine bătut. Întâmplarea aceasta supărătoare, ivită chiar în clipa în care se revedeau după o despărțire de un an, îl amărî peste măsură.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Își făgădui, pentru a suta oară, să răscumpere noua imprudență, supraveghindu-și și mai de aproape firea impulsivă. Pe Calea Griviței mișuna, încoace și încolo, sumedenie de norod: olteni gură-cască, salahori fără lucru, țărani speriați, țigani hoinari, bărbați și femei, toți cu picioarele goale și îmbrăcați în zdrențe. Multe femei purtau copii în brațe sau îi târau după ele. La tot pasul, bruftuieli și înjurături. Cele mai nerușinate vorbe erau rostite în gura mare și fără sfială de nimeni. Adrian n-auzea și nu vedea nimic. Nu-l vedea decât pe Mihail. Se uita cu dragoste după el și căuta să nu-l piardă din ochi. Ar fi vrut să-l mângâie, să-și plimbe mâna pe spinarea prietenului scump, care-și boțea haina sub greutatea geamantanului ce-i strivea umerii. De statură mijlocie și constituție mai mult slabă, Mihail înainta anevoie, mergând zigzagat printre pietonii care își făceau parcă toți o plăcere să-l îmbrâncească. Uneori îi tremurau picioarele, iar pălăria sta gata să-i cadă. „Merit să fiu bătut”, își zicea Adrian, umilit. Simțea o nevoie nestăpânită să alerge la Mihail, să-i sărute umerii, spinarea și să-i smulgă valiza din mână. Dar ce dandana ar fi fost atunci! Prietenul lui nu i-ar fi iertat niciodată o asemenea „mascaradă”, cum numea el orice manifestație sentimentală deplasată.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Din fericire, chinul n-a fost lung. Mihail dispăru într-o cafenea. Adrian suspină ușurat. Luară loc la o masă așezată într-un colț retras, și imediat rusul învălui cu o privire veselă pe tânărul încă năuc. — Gata, zise el, s-a terminat! Nu mai vorbim despre asta. Cât despre cearta de-acasă, totdeauna ți-am spus: n-ai dreptate. Viața ta, ca și a mea, e viață de derbedeu. O mamă nu poate aproba așa ceva. Prin urmare, de ce o mai chinuiești, încăpățânându-te s-o faci să creadă că purtarea ta ar fi înțeleaptă? Nu este. Suntem nebuni. Mihail tăcu, mirat de mutra cuminte și pocăită a lui Adrian. Amândoi, cu coatele sprijinite pe masă, își zâmbeau, față în față, ochi în ochi. Mihail purta acum barbă și mustață, o bărbuță și o mustăcioară roșcate, care nu se prea potriveau cu părul lui negru ca abanosul. Adrian ar fi avut o poftă teribilă să-și descoasă prietenul despre Manciuria și despre războiul ruso-japonez, de pe unde venea, după o ședere de opt luni, dar își puse pofta în cui. Ar fi făcut o nouă nesocotință, deoarece Mihail îi scrisese să nu vorbească la nimeni de acea călătorie, destul de misterioasă, ca de altfel toată persoana rusului, precum și originea lui, pentru care Adrian și-ar fi dat zece ani din viață ca s-o cunoască.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Localul în care intraseră era o cafenea de rând și grozav de zgomotoasă. Hamali și salahori, amestecați cu vagabonzi trăind din furtișaguri, deopotrivă de jegoși și de suspecți, urlau și gesticulau ca surzii. Adrian știa că Mihail alegea anume astfel de taverne, când voia să stea de vorbă în siguranță. „Unde urlă toată lumea, poți urla și tu, zicea el.” Li se aduse cafele. Aprinseră curioase țigări rusești, cu cartonul mai lung decât tutunul. Erau ultimele dintr-o cutie cumpărată la Odessa. Mihail le păstrase anume ca să-i ofere și lui Adrian. Acesta remarcă distincția manierelor prietenului său, vizibilă chiar și atunci când el nu făcea decât să fumeze sau să soarbă din cafea. Cuteză să obiecteze: — Suntem nebuni, zici. Cu toate astea, viața noastră n-are nimic smintit: iubim natura, libertatea, artele. Suntem oare nebuni când preferăm aceste valori reale, falselor valori ale vieții burgheze? Vreau… — Vrei! Nu știi ce vrei! îl întrerupse Mihail, cu o vioiciune care surprinse pe Adrian. Lasă la o parte ce vrei și privește ce poți să vrei și să ai și nu poți voi în același timp o mamă care se sacrifică pentru fiul ei și o libertate care-și râde de dragostea unei astfel de mame.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Înțelegi? Este egoism sălbatic ce vrei tu. Apoi, s-o spunem curat: „valorile” pe care le proclamăm noi nu sunt, socotind bine, decât niște năzbâtii… Libertate, natură, artă, gândire… Rahat! Toate la un loc nu fac cât un cămin duios, o trebușoară regulată și o sănătate doldora de optimism, valori reale pe care nu le poți avea când cutreieri lumea, cele mai adeseori flămând și dormind pe unde dă Dumnezeu. Nu mai tot vorbi de „valorile” astea. Le cunosc și le prea cunosc. Sunt sătul de ele până în gât. Adrian se întristă. — Poftim! făcu el. Credeam că, dimpotrivă, ți-s dragi. Ai sacrificat pentru ele, mi se pare, ceva mai mult decât un „cămin duios și o trebușoară regulată”. Și adăugă, în vreme ce Mihail, părăsindu-și brusc severitatea, îl privea zeflemitor, cu coada ochiului: Sunt, va să zică, pe-o cale greșită! Cum se face atunci că mă iubești, tocmai fiindcă sunt așa cum sunt? Și pentru ce n-ai rămas în lumea aceea de căminuri ultraduioase și de sănătăți care crapă de optimism? Nu vii de-acolo? Mihail simți ca o arsură în inimă. Nu-i plăcea să i se amintească de trecut. I-o spusese asta lămurit lui Adrian, de atâtea ori. Și Adrian aducea acum în discuție nașterea lui.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Nașterea aceasta, trecutul acesta, lumea din care venea, Mihail nu i le destăinuise, de altfel, niciodată. Cel mult dacă-i scăpase uneori câteva aluzii, amical indiscrete, în unele ceasuri de apăsătoare nostalgie. Dar, ușor putea să i se bănuiască originea nobilă, de către cel ce ar fi voit să-i observe firea aleasă și puterea caracterului, limbile pe care le vorbea și instrucția solidă care trăda pe omul superior, chiar în clipele când el se silea, prin câte o expresie sau câte un gest voit grosolane, să deruteze pe observator. — Vezi tu, dragă Adrian, zise el cu melancolie în glas, tu ai moștenit de la maică-ta o onestitate plebeiană, multă sinceritate, o inimă bună – și astea ți-ar fi fost de-ajuns ca să fii fericit. Dar diavolul de tat-tu a stricat toată treaba, mai turnându-ți în sânge o mare porție de sensibilitate grecească și toată cutezanța piraților cefaloniți din care descindea. Așa că ai ieșit, cum se zice, fire de artist, adică țigan, adică un om care ar putea cu ușurință să-l spânzure și pe tat-su! De altfel, în istoria voastră românească, mai toți domnitorii au ieșit cam dintr-un astfel de amestec și mai toți s-au suit pe tron după ce mai întâi puneau să li se ucidă tații și să li se scoată ochii fraților mai mari.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Pe urmă înălțau câte o mănăstire. Adrian izbucni într-un hohot de râs. — A, nu, fii pe pace! N-am să pun să te ucidă, nici să ți se scoată ochii! — Asta nu; dar tot revenind la trecutul meu s-ar putea prea bine să mă faci într-o zi să înfund Siberia! Și acum să trecem la cele practice. Să vedem ce vom face la București. Aprinseră iar țigări rusești și mai cerură două cafele. Mihail își întrebă prietenul, privindu-l răutăcios: — Facem iar pungă comună? De data asta se simți Adrian atins în inimă. Lăsă ochii în jos, apoi îi pironi rugători într-ai lui Mihail, ca pentru a nu mai stărui. Căci chestiunea aceasta își avea povestea ei. Încă de la începutul idealei lor prietenii – mai întâi în plăcintăria lui kir Nicola din Brăila, apoi în vremea primei lor șederi la București – cei doi amici băgaseră de seamă că banul avea pentru ei o valoare foarte relativă. Nu numai că nu înțelegeau să și-l refuze unul altuia, la nevoie, dar le-ar fi fost aproape cu neputință să-l refuze chiar și vreunui necunoscut sau cine știe cărui tovarăș de mizerie, care ar fi venit în vreo seară la ei, să-și mărturisească strâmtorarea.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Așa că punga comună se impunea de la sine. La ce bun să-și închipuie că dispunea fiecare de banul lui, câtă vreme viețile lor erau una, câtă vreme nici unul dintre ei n-ar fi putut mânca știindu-l pe celălalt flămând. Apoi, erau nedespărțiți. Uneori lucrau chiar împreună, pe la hoteluri, restaurante sau binale. Și fiindcă Adrian era de o risipă nesocotită, hotărâseră să fie casier Mihail. Și-a fost, într-adevăr, un casier foarte socotit. Timp de doi ani de zile a știut să administreze mizeria lor cu o măiestrie, în fața căreia Adrian nu putea decât să se închine, mai ales că de pe urma ei nici chiar „firea lui de artist” nu prea suferea. Deoarece Mihail, suflet gingaș, știa bine că mizeria vagabonzilor e suportabilă numai cu condiția de-a o mai speria din când în când cu câte un act de nebunie. De aceea, în tristele și totuși voioasele lor săptămâni de șomaj, când simțea el că regimul pâinii cu scrumbie sau chiar al pâinii goale amenința cu explozia „căldării”, socotea că sosise momentul să mai dea drumul „supapei de siguranță”, adică să-i tragă un chefuleț. Atunci, se duceau la o cârciumă, tocau doi lei, mai cheltuiau pe urmă vreun leu într-un șantan ca s-asculte muzică, să bea câte o cafea și să fumeze două „Regale”.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Uneori își dădeau frâu inimilor și li se întâmpla chiar să se îmbete. Se întorceau după aceea în cocioaba lor, unde, înainte de culcare, măsurau proporțiile dezastrului, și atunci începea iar să li se întunece sufletele. Era totuși o viață frumoasă. Până într-o zi, când totul s-a stricat deodată și era să fie despărțirea definitivă a celor doi prieteni. Din vina lui Adrian, firește. I s-a năzărit într-o zi lui Adrian, că de la o vreme muncea prea mult de unul singur ca să întrețină punga comună, pe când Mihail se plimba. Era adevărat. Mihail șoma de aproape două luni. Dar nu din vina lui. Totuși, Adrian, lăsându-se odată pradă unei mânii, pe care a regretat-o apoi amarnic, și-a învinuit prietenul de lenevie. După ce i-a numărat pe masă, într-o sâmbătă seara, leafa toată, i-a zis mojicește: — Na! Și de mâine nu mă mai duc la lucru. Cum îți place ție lenea, îmi place și mie. Am să fiu și eu… șomer, ca și tine! I-a spus astea, răsucind tacticos o țigare. Când a ridicat capul și s-a uitat, Mihail avea fața ca de mort. Adrian s-a înfricoșat: Te-am supărat rău? — Nu, m-ai înveselit. Mai întâi, ia-ți banii, banii tăi… Apoi, află că de mâine plec din România.

Panait Istrati

Biroul de plasare

— Glumești! a îngânat Adrian, devenind alb ca varul și tremurând. Pe rus l-a mișcat asta până în adâncul inimii. Da, dar inima aceea era o inimă de tătar. Deși era încredințat că purtarea prietenului său se datora numai unei clipe de năucire și cu toate iertăciunile pe care acesta i le ceruse din suflet, Mihail a rămas neînduplecat: a doua zi dimineața și-a vândut două costume noi și un inel, ba s-a despărțit chiar de o rară monedă veche de aur, și la miezul nopții a luat trenul spre granița rusească, punctul Ițcani. Adrian epuiză toată gama rugăminților, apoi, văzând că totul e zadarnic, căzu într-o tăcere lungă și suspectă, care îi dădu lui Mihail de gândit. Toată seara i-a dat târcoale celui pe care îl jignise, fără să rostească un cuvânt, oftând mereu și fumând ca un nebun. Văzându-i chinul, Mihail reveni cu o concesie: — Ei bine, i-a zis, fiindcă sunt doi oameni în tine, unul care rănește de moarte și altul care suferă apoi ca un câine, mă dau de partea acestuia de pe urmă. Prin urmare, poftim: ne despărțim numai pentru câteva luni. Că, de-o despărțire, e neapărată nevoie. În vremea asta vei avea răgaz să-ți faci un examen al conștiinței și, poate, să-ți dai seama că prietenia nu e o otreapă cu care poți să-ți ștergi cizmele.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Acum dă mâna ici: îți făgăduiesc că am să mă întorc și-am să te caut. Afară numai dacă n-oi muri. Tot eram eu pe jumătate hotărât să fac călătoria asta în Manciuria, să văd cum e un război între namila aceea tembelă de rus și tenacele japonez, acest german al Extremului Orient. Iar de s-o întâmpla ca la întoarcere să te găsesc însurat și cumințit, am să mă bucur și eu pentru biata maică-ta. Adrian apucă mâna pe care i-o întinse Mihail, dar fălcile îi rămaseră tot încleștate. Nu era în stare să articuleze un singur cuvânt. Nici măcar n-a schițat un zâmbet când, din ce în ce mai impresionat, Mihail i-a strâns mâna și l-a mângâiat: — Ce păcat! O inimă așa de bună, atâta sinceritate și atât de puțină minte! N-ai să fii niciodată fericit, Adriane, băiete! L-a strâns puternic în brațe și s-a suit în trenul care se pusese în mișcare. — He! la revedere! Dar zi-mi, bre, măcar la revedere! Nimic. Doar doi ochi de animal bătut, care se uitau lung, lung, la fugar și numai la el. Aproape aceeași privire îl fixa acum pe Mihail, după ce acesta mai rostise: — Hai, zi! Facem pungă comună?

Panait Istrati

Biroul de plasare

— Cum vrei tu, a răspuns Adrian, și s-a gândit la cât îl costase punga comună și lipsa lui de caracter. Au râs apoi amândoi, din toată inima. — Eu am cam vreo treizeci de lei, zise Mihail. Aveam două sute acum o lună, când am sosit în București, dar, negăsindu-te, mi-a fost urât rău și mi-am făcut puțin de cap. — Tot ești mai bogat decât mine. Dar, mă întreb, cum ți-ai putut procura atâția bani pentru o călătorie în Manciuria, ba ca să te mai și îmbraci așa de ghighel? — În Rusia, ca oriunde, cine n-are bătături în palmă găsește parale ușor. Eu le-am găsit pe ale mele la niște inși care-mi erau datori; unii chiar îmi mai sunt. Nu mi i-a procurat Ohrana[1], fii sigur. Mă crezi, nu-i așa? Adrian făcu ochii mari: — Nici prin gând nu mi-a trecut să bănuiesc una ca asta. — Bun. Va să zică, am treizeci de lei. Tu? — Eu? Eu am numai douăzeci. Dar mai contez pe două costume strașnice, făcute la Londra. — Zău? Te îmbraci la Londra, acum? — Eu, nu. Se îmbrăca la Londra bietul Bernard Thuringer. El mi le-a dat. Fiindcă veni vorba, în casa aia burgheză, socialismul meu a fost pus la grea încercare.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Mi-a fost dat să-i văd pe bogații Thuringer ruinându-se și murind sub ochii mei. Ce zici de asta? — Zic că descoperi America. — Nu, dar oricum e îngrozitor! Așa ceva nu se vede în fiecare zi: un mare burghez crăpând de inaniție. Vorbeai adineauri de „palma fără bătături”. Dac-ai ști ce soartă au avut palmele lor! Adrian povesti cu sumedenie de amănunte „drama umană” la care fusese martor. Mărturisi că întâmplarea aceea l-a turburat mult și că se cam îndoia acum de soliditatea teoriei „claselor”. — Unde e, dar, neclintirea claselor sociale cu care ni se sparg urechile? Am văzut că bogatul poate să devină sărac. Și asta nu e prea grav. Dar dacă săracul poate și vrea să se-mbogățească – și care e săracul care n-ar vrea să ia locul bogatului? – atunci chestiunea se schimbă. Asta înseamnă că nu există o morală a claselor. Și pe mine, morala săracului mă interesează, nu situația lui forțată. Căci oricât s-ar suprima clasele, se va găsi oricând un loc mai bun decât altul și, dacă proletarul de azi n-are o conștiință care să fie o veritabilă morală de clasă, lupta pentru viața ușoară și nedreptatea vor rămânea aceleași, în ciuda tuturor răvășirilor sociale.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Uite, așa gândesc eu. — Ce să zic? Ești un socialist original, încheie Mihail. De altfel, mi-a vorbit și Cristin despre asta. — Cristin? — Da, Cristin. Care mă detestă. Și care te detestă. Pe mine, pentru că nu sunt socialist. Pe tine, pentru că ești. Își dă acum aere de corifeu socialist, face gălăgie, se zbate. Dar e băiat bun, are inimă. Era furios, mai ales de colaborarea ta de la Dimineța. Zice că-i derutezi pe muncitori, făcându-i să confunde socialismul cu „nemernica democrație burgheză”. Nu găsesc. Am citit toată seria articolelor tale privitoare la conflictul hamalilor din Brăila și cred că ai fi un bun ziarist. Se vorbește p-aici despre tine, cu stimă. Te sfătuiesc să stărui. Dar n-ai să faci nimic. Ești prea schimbător, prea boem, chiar atunci și mai ales când e vorba să-ți vezi de interese. Păcat! Mi-a plăcut mult stilul tău. Adrian sorbi aceste complimente cu nesaț, dar căută să-și ascundă satisfacția și schimbă vorba. — Cum văd, te duci pe la Cristin. — Nu mă duc, ci locuiesc la el… Chiar și lucrez la el. Dacă ce fac eu acolo se poate chema lucru. — Lucrezi la Cristin? Cum asta? El e plăpumar! — Da, e plăpumar.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Dar mai e, de o lună, și copatron al unui birou de plasare. Adrian doar că n-a urlat. — Ce? Ce spui? Cristin, socialistul, patron al unui birou de plasare? Dar birourile astea sunt toate niște cuiburi de copoi, niște anticamere ale Siguranței! — Al lui nu e, îți spun eu. Toți „agenții” lui sunt niște oameni cinstiți, biete epave, ca de-alde mine și tine. Ai să te convingi singur, căci și tu tot acolo ai să dormi. Eu nu mai am cameră. Și e foarte interesant biroul ăsta de plasare. Mă distrez acolo strașnic. Uneori, mă și instruiesc. Tânărul era nedumerit. — Asta nu e o dovadă, făcu el, scârbit. Un agent care plasează servitori, se freacă, vrând-nevrând, cu Ohrana noastră, dat fiind că la noi servitorii sunt socotiți aproape niște răufăcători. Poți face tu o asemenea meserie? — Foarte bine. — Și-adineauri spuneai că ți-e teamă de Siberia. — Tocmai! Acolo mă tem mai puțin. Sunt, așa, ca un rac pe o coadă de vulpe. Dar iată că mă faci să vorbesc iar despre lucruri care nu-mi plac. Hai, mai bine s-o ștergem! Se înnoptează. Înainte de a ieși din cafenea, au pus bazele pungii comune. După ce-a plătit consumația, Mihail a făcut socoteala.

Panait Istrati

Biroul de plasare

„Fondul” se ridica la cincizeci și trei de lei. Aveau cu ce trăi, cumpătați, timp de două săptămâni. — Mi-ai dat tot? a întrebat casierul. — Tot! a răspuns Adrian, dar râdea și Mihail înțelese că, după un vechi obicei al lui, mai oprise totuși vreun leu-doi. Nu ca să-i cheltuiască singur. Nu, n-ar fi fost în stare. Dar, în momentele grele, când Mihail anunța că nu mai are nici un ban în casă, lui Adrian îi plăcea să-și bucure amicul, scoțând din fundul vreunui buzunar câțiva gologani „uitați”. Așa că păstrătorul tezaurului nu protesta împotriva acelor nevinovate pișicherlâcuri, „inerente, zicea el, firii țigănești”. Ieșiră. O ploaie subțire începuse să stropească pavajul murdar. Tramvaiul cu doi cai, deși arhiplin, fu asaltat de un norod sălbatic, egoist, fără nici o milă de bietele dobitoace, ale căror trupuri înfierbântate și ude erau toate un abur. Zadarnic a protestat conductorul. Ba s-a ales și cu o palmă de la un „domn” care se cățărase pe tampon și pe care îl rugase sfios să se dea jos. Domnul era de la… Interne. Cei doi prieteni așteptară tramvaiul următor. Aceeași poveste și cu el, deoarece era ora sosirii celor mai multe trenuri. Ploaia se-ntețea. — Hai să facem lux, hotărî Mihail.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Să spânzurăm un leu pe-o birjă. Că plouă rău. Și, cu geamantanul tău, o să ne fie cam greu. Au luat o trăsură. Străzile erau tixite de trecători grăbiți și vânzători ambulanți, uzi ca niște șoareci. Un oltean, vânzător de cărbuni, îmbrăcat doar în cămașe și-n izmene, nu se grăbea deloc, cu toată ploaia care răpăia. Mergea agale, cu coșurile goale ce se legănau, ușoare, agățate de cobilița pusă strâmb, în neștire, pe-un umăr. Părea fericit, dădea din cap și cânta: Doamne, să nu mă omori, C-am iubit două surori Și-o soacră cu trei nurori. II. Mihail opri trăsura pe strada Sfinților, în dosul spitalului Colțea, o stradă liniștită, destul de apropiată de marele centru al Capitalei. Intrară amândoi în biroul de plasare în care nu ardea încă nici o lampă, cu toate că se făcuse noapte de-a binelea. Adrian putu însă deosebi aproape limpede ființele și lucrurile, grație luminii ce se strecura prin fereastra de la felinarul cu gaz de-afară, care făcea oficiu de lună în fața vitrinei biroului. Nu era în încăpere nimic din tot ce-ar fi putut tulbura un suflet sensibil și, totuși, interiorul acela prost luminat îi dădu lui Adrian fiori. Se cutremură, ca și cum s-ar fi pomenit deodată într-un comisariat de poliție.

Panait Istrati

Biroul de plasare

A încercat impresia aceasta, mai întâi pentru că pe jos era ciment, apoi pentru că pereții erau goi, iar de-a lungul lor, cât ținea imensa odaie, se înșirau aliniate niște bănci de lemn sărăcăcioase. Mai era o masă șubredă, proptită parcă provizoriu, acolo în mijlocul „Biroului” și lângă ea făceau eforturi să se țină pe picioare două scaune la fel de prăpădite. Pe fotoliul din fața mesei, stătea un bărbat cam de vreo cincizeci de ani, slab, țeapăn, gălbejit, colțuros și chel. Mânca. Nu se vedea, ce. Alți doi bărbați – unul, tânăr, oacheș, cu mustăcioara răsucită, celălalt mai în vârstă, puțin adus de spate și cu țăcălie sură – măsurau tăcuți, cu pași domoli, odaia. Pe un capăt de bancă stăteau absente două femei cu basmale negre pe cap. Intrând, Mihail a strigat pe un ton de veselă ironie și într-o singură frază, fără marafeturi protocolare. — Bună seara, domnilor, iată-l și pe amicul nostru Adrian Zografi. Omul de la masă n-a răspuns nimic. Avea gura plină și s-a mulțumit să fixeze asupra lui Adrian doi ochi holbați. Cel adus de spate a îngânat o „bună seara” cu glas cântat și fără să-și întrerupă plimbarea. Doar tânărul a venit spre cei doi prieteni, și i-a strâns mâna lui Adrian, prezentându-se: — Niță Petrescu.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Strângerea lui de mână a fost caldă. Privirea îi era inteligentă, dreaptă. Apoi și-a reluat plimbarea. După o clipă, se opri în fața celor două femei și le vorbi aproape răstit: — Ei! Ce-i de făcut cu voi? Sunteți un caz puțin cam special. Vreți să fiți plasate amândouă la aceeași casă. Nu prea se-ntâmplă des așa ceva. Uite, aș putea, la nevoie, să vă trimet în provincie. Vă duceți? — No, ke tune în ea de provință…! — Atunci… n-avem nimic pentru voi. Erau niște unguroaice care de-abia vorbeau românește. S-au sculat și-au plecat. Biroul fu cufundat câtva timp în tăcere. Adrian sta nemișcat lângă Mihail, al cărui mutism i se părea destul de neînțeles și parcă batjocoritor. Găsea că prietenul lui ar fi trebuit să vorbească, să spună ceva, să rupă gheața. Îi venea să plece. Dar, în lumina spectrală a odăii. Adrian surprinse la omul așezat înaintea mesei, gesturi ciudate. Omul stătea cu amândouă mâinile vârâte până în coate în sertarul permanent deschis al mesei și tot cotrobăia ferit prin fund. Din când în când, o mână se ridica și ducea la gură ceva ce Adrian nu putea să distingă. Fără îndoială, omul mânca pâine goală, tăind-o tacticos cu un briceag a cărui lamă lucea uneori.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Mânca domol dumicat după dumicat, fără să se uite la nimeni, nici în sertar, la ce moșmăia cu mâinile în cutia aceea din dreapta mesei, ferită de privirile lui Adrian. Se uita țintă spre ușă, la felinarul din stradă. Se uita mereu, neclintit, țeapăn ca un manechin. Ai fi zis că aștepta, cu o îngrijorare din ce în ce mai crescândă, să se întâmple dintr-o clipă într-alta cine știe ce eveniment, ceea ce nu-l împiedica deloc să continue a-și mesteca îndelung dumicații, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. Adrian, nemaiputându-se stăpâni, pironi asupra insului, spre marele haz al lui Mihail, o privire hotărât întrebătoare. — Ei, e domnul Leonard, patronul nostru! rosti, ironic, Mihail. Adrian făcu fețe-fețe. Ar fi preferat să fie informat într-un chip mai discret. Dar celălalt îi dădu mai departe, cu aceeași ironie: — Și domnu’ ăla cocoșatu’, care se plimbă, e domnu’ Macovei, vechi prieten și coșcogea fost asociat al domnului Leonard, într-o mare afacere de manufactură, la Călărași, cu firma „Leonard & Macovei”, azi faliți amândoi! După prezentarea aceasta familiară, zeflemistă și glumeață, domnul Leonard, deloc tulburat, duse la gură ultimul pătrățel de pâine și împinse sertarul. Închise apoi briceagul și îl băgă într-un buzunar de la vestă.

Panait Istrati

Biroul de plasare

N-a scos o vorbă. Doar domnul Macovei a răspuns. S-a oprit în bătaia luminii, cu capul plecat, cu bărbia în piept și a silabisit melodios, nostalgic: — Mda… Fa-liți…! Tonul lui a avut darul să-l impresioneze pe Adrian. Ca și frumosul lui păr cărunt și vesela tristețe a profilului său bine reliefat. În clipa aceasta, o ploaie de pumni violenți prinse să duduie într-un perete, care era mai mult un fel de despărțitură de scânduri, tapetată cu hârtie vopsită și care separa „Biroul” de atelierul de plăpumărie. După bocănituri urmă o tăcere, apoi mai multe glasuri voioase de tineri începură să-l strige, gălăgioase, pe Mihail. Acesta le răspunse: — Ho, că dărâmați șandramaua! Ce e? — Cum „ce e”? răbufni o voce de bas. Ești aici de un ceas cu mânzu’ ăla păcătos de gazetar, cu infectu’ ăla de socialist brăilean și nu veniți să ne dați bună seara? Adrian zâmbi, fericit. Era glasul unui prieten al lui, Craioveanu, dar căruia îi ziceau toți nea Toma, fiindcă era cel mai în vârstă dintre tovarăși. Socialist din vechea gardă. Inimă caldă, închisă de nevoi și necazuri, dar gata oricând de luptă, ca și Avramache, cizmarul de la Brăila. Prin cultura lui de autodidact, înalta lui conștiință și temeinicia calităților lui profesionale, era socotit printre cei mai de frunte, în elita muncitorească socialistă, atât de puțin numeroasă, vai, pe acea vreme.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Făcea parte din Comitetul Central al Partidului, în care era aproape arbitru. Impunea chiar față de autorități. Ținea mult la Adrian, iar acesta îl adora. Craioveanu și cu Cristin erau patronii atelierului de plăpumărie cel mai renumit din București și care executau cele mai bogate trusouri pentru fetele din înalta burghezie. La atelierul acela, lucrătorul care se distingea, intra după o bucată de vreme în asociație. Chiar așa îi era și firma: „La lucrătorii asociați”. Adrian se apropie de perete și ciocăni de două ori cam în dreptul unde ghicea că se afla dincolo Craioveanu și-i zise, drăgălaș. — Te salut, nene Tomo! — Salutare, Adrian! Merge, merge? — Așa și-așa. Dar ia spune-mi, Cristin e acolo? — Hm! Ce-ntrebare! Dac-ar fi Cristin aici, ar fi venit de mult să-ți lungească urechile! — De ce? Pentru că e acum de două ori copatron, și-acolo și-aici? — Te cam miră, hai? Ei, de, mă băiete, ce să-i faci! Așa sunt vremurile azi, cu contraziceri și amestecături! Dar, lăsând asta la o parte, ce zici de noua noastră instalație? — Păi, ce să zic? Ce-o fi p-acolo, nu știu, că n-am văzut încă nimic, decât așa ce se vede pe dinafară. Cât despre Biroul ăsta de plasare, pare mai mult o circumscripție polițienească… Dincolo izbucniră niște râsete nestăpânite.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Craioveanu însă tăcuse. Părea încurcat. Un lucrător mai tânăr glăsui: — Ascultă, Adrian, ai să repeți asta și față de Cristin? — De ce nu? Ori îi veți fi știind patronului vostru și de frică. Asta mi-ar place! Câteva șoșoteli, apoi o tăcere deplină, puseră punct convorbirii. Această scurtă ieșire din plicticosul mutism la care îl osândea răutăciosul de Mihail, îl mai dezgheță puțin pe Adrian. Se simțea mai la largul lui, mai dispus să aștepte urmarea acestui început de aventură pătrunsă de mister. Nu-i plăceau misterele. Voia oriunde să vadă limpede și repede. Mihail nu-i spusese nimic despre acest „Birou” glacial și la propriu și la figurat, în care doi oameni se plimbau prea mult, un al treilea stătea prea nemișcat, și în care câteșitrei tăceau într-un chip cu totul neobișnuit. Furat de cine știe ce banală conversație de circumstanță, n-ar fi remarcat poate nimic, pe când așa, debarcat aici, în atmosfera aceasta neamicală, aproape ostilă, se simțea ca străin în propria lui țară. Și pentru ce nu aprindeau măcar o lampă? Din zgârcenie? Sau zăcea, poate, atâta mizerie în biroul acesta de plasare? Mai degrabă, asta. Adrian era aproape sigur. Cât s-a mișcat, ducându-se să vorbească cu plăpumarii și înapoindu-se la locul lui, a avut posibilitatea să examineze, mai de aproape și în lumină mai bună, cele trei personaje cărora nu le știa decât numele.

Panait Istrati

Biroul de plasare

Toți trei aveau chipuri la fel de suferinde și haine la fel de jerpelite. Adrian îl întrebă încet, în grecește, pe Mihail: — Aici nu se mănâncă decât pâine goală? Mihail a dus un deget la buze și i-a răspuns în aceeași limbă: — Nu e politicos să vorbești într-o limbă pe care cei de față n-o cunosc. Bun. Înțelegea. Mihail îi răspundea așa, dinadins. Îi plăceau misterele și se amuza pe socoteala lui. Din fericire, plăpumăria închizându-se, Craioveanu veni să-i strângă mâna lui Adrian. Dădu mâna întâi cu domnul Leonard, care avea o mână înspăimântător de lungă, albă, moartă. A întins-o fără să rostească o vorbă. Adrian n-ar fi îndrăznit să jure dacă omul acela știa să vorbească sau era mut. Apoi, prins de neliniște și când a mai băgat de seamă că și Craioveanu, așezându-se între el și Mihail, părea la fel de dispus să stea tăcut, Adrian, a tăbărât repede pe plăpumar:

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

MUSA Prietenii mei pretind că am stofă de scriitor și ar vrea să încerc a scrie altceva decât articole. Dar poți oare să fii scriitor, fără să fii înzestrat cu spirit inventiv? E însuși cazul meu. Nu sunt în stare să imaginez o poveste, pe care n-am trăit-o măcar în linii generale. Ieri, pe când părăseam Brăila, cineva mi-a spus iarăși: — Te duci să vezi lucruri extraordinare. Încearcă să schițezi o nuvelă. Aceste sfaturi mă mâhnesc. Asta este și dorința mea: să pot scrie povestiri frumoase și chiar un roman, deoarece sufletul meu este un cazan, sub presiune constantă. Totuși, ori de câte ori am încercat să scriu o povestire, nimic de valoare n-a ieșit de sub condeiul meu. Mintea mi se împietrește în clipa în care vreau să schițez o istorioară. Și descurajarea îmi taie orice avânt. Așa că, și de astă dată, îmi propun să însemn pur și simplu întâmplări din viața mea. Ocazia e unică: astă-seară, 12 decembrie 1906, părăsesc meleagurile țării mele. Plec în Egipt. Aproape că nu-mi vine să cred. Va fi cea mai frumoasă poveste a visurilor mele. Copil, la școală, cădeam în extaz dinaintea pozelor biblice, reprezentând faraoni, temple egiptene și palmieri. Regretam, atunci, că nu sunt o rândunică, să mă înalț deasupra Mediteranei, între albastrul cerului și cel al mării.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Iată de ce n-am ascultat de toate sfaturile, între care și ale mamei, care mă voia un pașnic cetățean la Brăila. Doamne, ce poate fi mai înfiorător decât să-ți pironești piciorul de caldarâmul unui biet cătun – fie el scăldat de Dunăre – al cărui orizont e mereu același, unde nu ți se întâmplă nimic deosebit, unde toată viața ți se scurge aproape ca într-o închisoare? Mediterană!… Cred că am să leșin, în acea dimineață apropiată, când ochii mei se vor afunda deodată în fermecătorul său necuprins. E aproape miezul nopții. Cincisprezece grade sub zero. Crivățul suflă năbădăios, iar zăpada viscolită orbește pe bieții marinari, ocupați cu pregătirile de plecare. Orient-Expresul sosește, cu două ore întârziere. Mecanicul, desigur necăjit, a frânat atât de brusc, încât întreaga garnitură a scrâșnit din toate încheieturile. Parcă ar fi vrut să spună: „Luați-l și lăsați-mă să mă duc să-mi regăsesc nevasta!”. O duzină de fantome, pe de-a-ntregul înfofolite în blănuri, a coborât din compartimentele confortabile ale trenului, pentru ca, după vreo cincizeci de pași, să se înfunde în cabinele confortabile ale vaporului. Sunt călători foarte bogați, care sosesc de foarte departe, de la Paris, de la Londra. Furioși de întârziere, blestemau stepa Bărăganului unde era cât pe-aci să petreacă toată noaptea și să scape pachebotul pentru Orient.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Se pare că ne-au și înjurat, în limba lor, ceea ce mă lasă rece; mă amuză, însă, că acești domni își închipuiau că o să ridicăm imediat ancora, ca să fie depuși la Constantinopole mâine la douăsprezece fix. Nimic din toate astea. Dacă iarna grea este dușmanca trenurilor, în egală măsură ea este și pentru vapoarele moderne, printre care și ale noastre, care se încălzesc cu păcură și care pe frigul ăsta năpraznic nu pot să-și facă provizia pentru drum. Păcura e învâscoșată și pompele neputincioase să umple rezervoarele vaporului. Prin saloanele vasului s-a și aflat acest lucru și spiritele sunt neliniștite. Din sfert în sfert de oră, un ofițer se duce sus, ca să liniștească această lume pretențioasă, în timp ce pe punte comenzile răsună, mereu mai nervoase, iar marinarii forfotesc înnebuniți. Cât sunt de triste toate acestea! Văd pe unii, în saloanele somptuoase, instalați confortabil și citindu-și ziarele. Pe alții, biciuiți de crivăț, cu ochii lăcrimând, mâinile înghețate bocnă, neștiind unde le mai este capul. Și-mi spun că o mare nedreptate domnește în viață. Cine știe dacă într-o parte, și în cealaltă, fiecare se află pe locul potrivit! Și chiar dacă ar fi așa, totuși e încă trist, căci cei care se zbat afară nu sunt câini, ci oameni care suferă și în piept le bate o inimă omenească.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Oricum ar fi, deștept sau prost, marinarul de colo are o viață grea și nu înțeleg cum poți rămâne nesimțitor în fața sorții sale. Așa judec eu problema. Și tot așa o voi judeca, dacă mâine rolurile ar fi inversate. Toate doctrinele, toate dogmele cu interpretările lor încâlcite îmi par sterile. Dacă inima omului rămâne atât de împietrită în fața nenorocirii aproapelui, suntem pierduți. Teoriile nu vor schimba nimic. Ele vor aduce omenirii o umbră de dreptate, nicidecum dreptatea însăși. Singure religiile, dublate de milă, erau îndrituite să aducă dreptatea printre oameni. Ori, religiile au dat faliment și morții nu învie niciodată. Cobor din când în când, ca să mă încălzesc la bufetul de la a treia, și mă urc să văd dacă s-a terminat cu umplerea rezervoarelor. Vreau să asist la plecarea vasului, la depărtarea lui de țărm, la afundarea lui în tenebrele Mării Negre. Apoi mă voi duce la culcare. Acum e ora două noaptea. Aproape toți călătorii dorm. Unul singur, un român de la a doua, măsoară salonul cu pași mari și iese afară din când în când, să întrebe pe primul marinar întâlnit în cale: — Încă nu s-a terminat cu păcura asta blestemată? Un mucalit i-a răspuns: — Dar, domnule, asta nu-i păcură, ci iaurt!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Nu vine cu porția! Și privirea mută a marinarului părea să adauge: „Ești plictisit, domnul meu? Dar eu?” Într-adevăr, dar el? El care era plin de păcură din cap până-n picioare și amorțit de frig?! Mi-a plăcut răspunsul, atitudinea hotărâtă a acestui tovarăș. În locul lui, n-aș fi știut să fiu atât de brav. Simțeai cât de colo, că sufletul acestor oameni era greu încercat. Ei veneau mult mai de departe, decât cei de la Paris și Londra. Oh, Doamne, cum aș vrea să fiu puternic și să oblig pe oameni ca să fie drepți! Dacia a părăsit portul, ca un pirat. Nici nu băgai de seamă. Mă aflam la bufet, ascultând cu mare interes spovedaniile unui tată nenorocit, cu care mă și împrietenii, când, deodată, buf! de crezui că pământul se prăvale sub mine. Alergarăm afară. Pachebotul își lua largul, cu toată viteza, pe o mare foarte agitată. În urma noastră, Constanța abia își dovedea existența, prin câteva puncte luminoase ce licăreau în bezna ca de păcură. Dar vasul se afunda într-un întuneric și mai înfiorător. Doamne, cum poți să te încrezi astfel în forțele naturii! Ce știință și-au însușit oamenii, ca să poată înfrunta cu asemenea îndrăzneală viclenia oceanelor?

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Măicuța mea bună! Tu doreai ca să rămân pe veci lângă fustele tale, dar privește: făcui numai un mic pas în afara cuibului părintesc și îndată viața cea mare își ridică un colț din vălul care ascunde uluitoarele sale măreții! Dacă ai ști de câtă recunoștință mi se umple inima, în clipa asta, când mă gândesc la omul care, acolo, pe puntea de comandă, îmi veghează viața. Grație lui, științei lui, voi fi mâine la prânz în capitala sultanilor, unde neam de neamul tău n-au pus piciorul. Apoi Pireul tatălui meu, Smirna și, în sfârșit, de-acum într-o săptămână, Egiptul visurilor mele! Voi trăi o poveste ca-n basme, eu, golanul născut de-o spălătoreasă, care n-are nici pașaport, nici cu ce să-și plătească cele opt zile de libertate. Sufletul meu va fremăta de înmiite simțăminte alese, pe care nu le-aș fi cunoscut, lâncezind la Brăila. Nu-i oare, aceasta, prima cucerire mare a sufletului meu însetat de necunoscut? Cu neputință să mai stau afară. Valuri uriașe spală puntea. Frigul te pătrunde până la os. Apoi, în ciuda neastâmpărului ce nu-mi dă pace, trebuie să încerc a dormi puțin, ca să nu fiu prea obosit mâine dimineața, la intrarea în Bosfor. Prieteni marinari au binevoit să-mi îngăduie a mă culca în patul lor, cât sunt ei de cart, dată fiind starea jalnică de la a treia, unde oamenii au și început să verse.