Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Am luat cu mine și pe sărmanul tată, pe care abia l-am cunoscut și-l iubesc pentru cerbicia sa în nenorocire. Este un evreu de șaizeci de ani, zugrav ca și mine. Îl cheamă Moritz, dar el ține să-i spun Musa, poreclă dată de arabi, când își întovărășea tatăl, ceasornicar ambulant, prin satele Asiei mici și căruia îi păstrează o duioasă amintire. Sărmane Musa! Lungiți în paturile noastre suprapuse, în mijlocul marinarilor ce sforăie, el continuă povestea călătoriei ce-o face în Egipt și care pentru el este departe de a fi o bucurie. Se duce acolo, încredințat că va convinge și o va readuce în bârlog pe una din fetele sale, ademenită de un pește și stabilită la Alexandria, în speranța că va face avere. Musa povestește și amestecă glumele cu lacrimile. Îmi spune că Sara e cel mai frumos copil, dar că e atât de încăpățânată, încât nu-și face nicio iluzie asupra rezultatului încercării sale. — Cine știe! se tânguie Musa. Vreau s-o scap de lepra aia, însă ea este în stare să inverseze rolurile și să facă din mine un tată-codoș. Blestemat să fie numele strămoșilor! Săracu’ de mine! Tu ce zici, dragul meu Adrian? N-ai vrea să m-ajuți în dandanaua asta?

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Ești tânăr și vânjos! Ei îi place asta. Fă pe dracu în patru, ca să se amorezeze de tine. (Na! Am și început să fac pe codoșul!) Ți-o dau de nevastă. Și dacă, înapoiat în țară, n-o să-i poți scoate din cap aventurile ei egiptene, ei bine! ai s-o părăsești și o să alegi pe oricare alta dintre fetele mele. Am acasă un întreg harem! Avea patru. Și trei băieți, singurii care aduceau pâine în cămin. El muncea la cot cu ei, dar la masă erau nouă guri! Ca să-și acopere cheltuielile călătoriei, a fost nevoit să facă apel la bunele servicii ale Comunității Israelite, care i-a dat atât cât să-și plătească drumul dus-întors și mâncarea. Niciun ban, pentru eventuala înapoiere a fetei. Dar ea pretindea că are un bar la Alexandria, foarte căutat de ofițerii de marină. — O să vindem barul! hotărî Musa, cu o voce autoritară de părinte. Și-o să mergem tustrei, tu, ea și eu, la Cairo, unde am un vechi prieten, pe care aș vrea să-l revăd. Apoi ne reîntoarcem în România. Ce zici, Adriene? Am fost silit să-l aprob, ca să nu-l contrazic. Totuși, chiar dacă planul său se realizează întocmai dorințelor, n-am niciun chef să revăd, de-acum într-o lună, Bucureștii siberieni care mi-au zdruncinat sănătatea.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Și cu atât mai puțin să mă însor cu o paceaură. Nu! Vreau să-mi petrec toată iarna în Egipt. Cât despre rest, Mihail hotărăște, nu eu. De-acum încolo, îl voi asculta ca un mielușel. Are o slujbă bună la hotelul „Regal” din Cairo și va aranja să fiu primit și eu acolo. Și ce mare scofală! Nimic nu mi-a reușit, iar dreptatea a fost totdeauna de partea lui. Vom duce împreună o frumoasă viață mediteraneană! Urâciosul… M-a pedepsit aspru, plecând singur în Egipt, dar am meritat pedeapsa. Odată pentru totdeauna, ar trebui să fiu convins că marele meu prieten este un ghid neîntrecut și să-i încredințez cârma. În România, treacă-meargă. O aveam pe mama, care mă scotea din încurcătură. În străinătate, nimeni! Orice năzbâtie mi-ar putea aduce singurătăți teribile, mizerie ucigătoare. Cu româneasca și greceasca mea nu aș putea merge prea departe, pe când Mihail, vorbind mai multe limbi, va putea oricând să se descurce. Ce bucurie, când m-o vedea în curând, căzând pe neașteptate! Dragul meu Mihail! Fratele meu… Sosim la Constantinopole numai cu două ore întârziere. Înfățișarea lumii de-aici e cu totul alta. Nu-ți vine să crezi! După douăsprezece ore de mers cu vaporul, treci de la iarna cumplită la primăvara cea mai blândă.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Aci timpul este ca-n frumoasa lună mai: coline înverzite ce se oglindesc în apele Bosforului, lac impunător, străbătut încoace și încolo de un furnicar de vaporașe, caice, șalupe și bărci. Toată viața se desfășoară în stradă, unde se muncește, se mănâncă, se doarme, se distrează, adesea în vecinătatea imediată a câinilor dezgustători. Terasele cafenelelor sunt ticsite cu turci, care joacă ghiulbahar, își fumează narghilele sau visează. Mizeria este mare în capitala lui Abdul-Hamid. Zece barcagii sau hamali se bat pe-un călător. Sunt zdrențăroși și se hrănesc cu te miri ce. Dar ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Stambulul sultanilor care au trimis la moarte atâția boieri de-ai noștri, sunt miile de fesuri de-un roșu aprins și numeroasele moschei cu mândre minarete. Acum o sută de ani, tronul țării mele era scos la mezat în acest oraș, al cărui nume înspăimânta pe vasali și unde eu mă plimb astăzi fără teamă. Sfârșită-i și groaza pe care o dezlănțuia apariția unei duzini de fesuri, în satele noastre! Cum au putut acești oameni să comită atâtea cruzimi? Îmi par atât de blânzi, de resemnați. Văzându-i atât de apatici, i-ai crede incapabili să mânuiască acele grele iatagane, care au semănat groaza până la porțile Vienei.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Musa vorbește cu ei familiar, turca fiindu-i o a treia limbă maternă, după română și idiș. Ei bine, îmi plac acești oameni! Nu știu dacă au fost așa de cruzi, în epoca de glorie războinică, dar „filosofia lor prezentă” – cum o numește Musa – îmi place. Ei nu fac caz de asprimea vieții și nu se sfâșie unii pe alții pentru bunuri pământene. Tihna sufletească le este mai prețioasă, și-i înțeleg de ce. Sunt în stare să petreacă ore întregi la soare, contemplând splendorile naturii și pufăind un ciubuc pe jumătate stins. Nu-i văd invidiind soarta turmelor de muncitori din uzinele moderne, care probabil cred că soarele a fost creat să desfete pisici. Nu! Mai întâi soarele, deopotrivă pentru toți oamenii și la urmă biftecul și gulerul tare. Ca să pot părăsi vaporul și să vizitez Stambulul, cum n-aveam pașaport, m-am descurcat repede cu o beretă de marinar. Jandarmul turc, de la control, mi-a înțeles tertipul, răspunzându-mi cu un zâmbet. Știa el că nu mă pot duce să fur Sfânta Sofia… Ne-am plimbat ca niște curcani, făcând haz de turiștii care alergau ca nebunii, ca să nu le scape nimic din ceea ce era semnalat în Baedeker. Mâncarăm un pilaf strașnic, cu carne de oaie și kebab, frigărui din aceeași carne și am băut rachiu, puțin cam multe păhăruțe, care ne amețiră de-a binelea.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Deoarece ne doream, ne-am cumpărat fesuri. Astfel împopoțonat, Musa părea un turc adevărat, cu nasul lui coroiat, ochi și sprâncene negre și bărbie încovoiată. Îi ținui hangul peste tot și, în ciuda avertismentelor, făcui greșeala și-l înfruntai, fumând o narghilea. Mi-a întors stomacul pe dos. Am dat afară pilaf, kebab și rachiu. Ne-am întors la vapor, la al doilea șuierat de sirenă, ca să ne culcăm numaidecât. Dacă la Constantinopole era primăvară, la Pireu și Smirna ne întâmpina o vară blândă. Era cald, dar nu sufocant. Fericiți muritorii aceștia, care n-au decât grija stomacului (și încă nici asta), care nu cunosc nevoia de a purta încălțăminte și blănuri, de a te încălzi zi și noapte, timp de șase luni din douăsprezece. Fericiți, mai ales, ca nu știu ce înseamnă să-ți agonisești pâinea, pe un ger de douăzeci de grade, când ai prefera să nu mănânci trei zile în șir, decât să bați drumurile cu ghetele găurite și să te înapoiezi seara acasă înfometat și rebegit. E drept că aici lumea se hrănește prost; le-o citești pe față. Se vede, de asemeni, în luptele feroce ce se dau la sosirea vapoarelor, ca să pună mâna pe un geamantan și să câștige un franc.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Dar lupta asta-i aproape pretutindeni, soarta tuturor dezmoșteniților, agravată în alte părți și de frig, acest teribil dușman al omului, cauza bolilor, a suferințelor, a infirmităților și a morții – de care locuitorii de pe meleagurile Mediteranei n-au habar. Din cele două rele care otrăvesc viața oamenilor – foamea și frigul – pe aici nu-i cunoscută decât prima. Ceea ce-i enorm. O mare fericire, pe care eu și Musa o prețuim cu sufletul încărcat de recunoștință. Ne-am aruncat ciorapii de lână și jumătate din catrafusele noastre prăpădite. Umblăm cu haina descheiată, pălăria pe o ureche, țigara în colțul gurii, nepăsători, la fel cu toți acești greci, turci, evrei, armeni, care ronțăiesc stragalias și se prăjesc la soare. Marea îi hrănește. Cerul generos îi încălzește. Dacă nu-i totdeauna de-ajuns, nu de la oameni te poți aștepta la mai bine. De la Dumnezeu, nici atât. Îl îndrăgesc pe Musa, din zi în zi, mai mult. Nu-i un om oarecare. Desigur, n-a buchisit mult în viață, are însă un suflet deschis. Emotiv și delicat. Puterea de-a înțelege merge mână în mână cu judecata sa. Are o voce frumoasă; cântă lungi bucăți din opere și operete, în italienește. Într-o seară l-a auzit comandantul Daciei și l-a felicitat.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

I-a mulțumit cu eleganță; dar imediat s-a gândit la necazurile lui: — Comandante, dacă mi s-o înnămoli vreodată barca la Alexandria, o să ai bunătatea să mă remorchezi până la Constanța? — Bucuros, prietene! Numai vino să-mi spui! La Pireu am fost cuminți. N-am făcut decât o scurtă plimbare, cu trenul electric, la Atena. Dar, la Smirna, frumusețea teraselor, a cheiurilor, a fațadelor și a caselor de-a lungul mărețului golf, ne-a răsucit capul și am cheltuit amândoi circa zece franci. Aci totul e numai marmoră. Și ce narghilele splendide, ca niște adevărate minarete! Poimâine, a șasea zi de drum, ajungem la Alexandria. Ce voi face acolo? Găsi-voi de lucru? Toată averea mea e doar o biată liră sterlină. Simt că leșin când mă gândesc la chinurile foamei, la lipsa unui adăpost. Ne încurajăm reciproc, ori de câte ori spectrul zilelor negre ni se perindă pe dinaintea ochilor. Facem promisiuni, că acela din noi care va avea mai mult noroc, să-l ajute și pe celălalt. Și ne consolăm totdeauna, bizuindu-ne pe cerul milostiv. Musa adăugă, sigur de sine: — Și apoi, se află barul Sarei… Dacă merge bine, o să-i dau voie să-l mai ție și în iarna asta. O să-l înfrumusețăm chiar cu o pictură murală, în stil baroc și ea ne va plăti cât face.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Important este s-o scoatem pe nenorocită din ghearele nemernicului care-i ia toți banii, ca să-i dea la cărți. Se pare că acest „nemernic” e un tânăr foarte frumos, lucrător-cofetar, fără pereche. Când are chef, se „afundă” timp de trei zile într-un „laborator” și „revine la suprafață”, cu zece lire sterline în buzunar. Din nenorocire, n-are chef totdeauna. Îl cheamă Titel. Și lui Titel îi place să-și „afunde” mâinile mai degrabă în casa de bani a barului decât în aluaturile „laboratorului”. Adineauri, străbăturăm Arhipelagul, cu nenumăratele sale insule singuratice pline de poezie, de culori, de soare, dar unde n-aș putea trăi mai mult de-o săptămână. Acum ne aflăm în largul Mediteranei, cu insula Creta pe care o lăsăm în urmă. Marea este netedă ca un mic lac. Se simt, sub luciul ei, cele mai mici vibrații ale motoarelor navei. Abia azi îmi dau seama de întreaga frumusețe a Daciei. Ceea ce o deosebește de alte trei pacheboturi ale noastre, nu-i nici tonajul, nici luxul ei; este unică pe Mediterana, prin silueta ei, în întregime albă. Pare o lebădă. Iată avantajul păcurii asupra cărbunelui, fiindcă altfel norul de funingine scuipat de coșuri ar face imposibilă vopsirea în alb a vaporului. Pe Dacia coșurile fumează ca niște lulele!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Dacă te coborî în sala cazanelor, n-ai să vezi nimic din munca fără preget a duzinei de fochiști care cară tone de cărbuni spre gurile de foc, unde lopețile nu încetează o clipă alimentarea cuptoarelor. Nimic! Trei oameni curați, cu un ghemotoc de bumbac în mână, se plimbă printre cazane, cercetând manometrele și reglând robinetele care aruncă șuvoiul de țiței cu un zgomot asurzitor. Acest progres al tehnicii în alimentarea navelor, îngăduie călătoarelor de la clasele întâi să se îmbrace în alb, din cap până în picioare, fără teamă că se vor murdări. Băncile și balustradele vasului sunt tot atât de curate ca și lucrurile din salonul de-acasă. Așa că spectacolul ce-l oferă puntea superioară în clipa de față, este dintre cele mai fermecătoare. El naște în sufletul meu sentimente contradictorii. Desigur, toți acești domni rași proaspăt și îmbrăcați în cel mai frumos costum de voiaj; toate aceste femei, seducătoare în rochiile lor de voal, unde domină albul, ici-colo un roșu, un albastru sau un verde care îți împung inima, sub un cer de poveste; apoi cadrul feeric care înconjoară vaporul nostru, pierdut în imensitatea mării și urmărit de puzderia de pescăruși, tot acest spectacol mă cucerește. Iubesc frumosul, femeia și viața intensă.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Nu invidiez lumea bună și tezaurul ei; asta nu înseamnă că lumea mea și mizeria ei trebuie dată ca model de viață. Dacă mi-ar sta în putere să aleg, aș prefera bunăstarea, sărăciei. Totuși, nu pricep fericirea unei vieți somptuoase în mijlocul atrocității aproape universale ce domnește astăzi pe pământ – condiție absolută a fericirii unei minorități. Dacă ar fi trebuit să-mi apropii bunăstarea, cu acest preț, aș fi preferat sărăcia. În mod deliberat, aș lăsa să-mi scape din mâini tava de aur pe care mi s-ar oferi fericire alături de nefericirea aproapelui meu. Iată, răspicat, felul meu de-a înțelege viața. Dacă vreodată mi-aș schimba părerea în această privință, atunci n-aș fi decât un vierme respingător. Să fiu numit trădător și să mă spânzure! Deci, la mine e vorba mai degrabă de-o mistică a cinstei, decât de-o teorie socială care îngăduie fericirea personală în mijlocul mizeriei universale. Nu! Niciodată! Ne-ar ultragia sufletul! Nu există o sută de feluri de-a fi cinstit și să ai totuși conștiința ferită de orice ipocrizie; să poți privi pe cineva în albul ochilor și să-i spui: Nu-ți datorez nimic! Șterge-o, canalie cu mască de frate! Și dacă tu-mi jinduiești până și pâinea neagră ce o am pe masă, ia-o!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Dar nu te atinge de sufletul meu! Ultima noapte a călătoriei. Și ce noapte! la fel cu acelea de pe la noi, în luna august, când prin sate lumina se adună în jurul focului din curte, ca să coacă porumb și s-asculte țârâitul greierului. Mă aflu cu Musa la pupa vasului, unde elicele frământă apa mării, cu o plăcută mișcare ritmică, lăsând o dâră de spumă efervescentă, care se depărtează repede, pierzându-se sub clar de lună, în infinit. E târziu. Pe puntea de promenadă, țipenie. Prieteni-marinari ne-au adus aici resturi de mâncare de la bucătărie, pe care le înfulecăm cu mare poftă. Ce noroc pe noi, s-avem atari prieteni! Tot lungul drumului, ne-au hrănit astfel, pe gratis sau aproape. (În timpul escalelor, le plăteam câte-un pahar. Asta-i tot!) Fără acest ajutor neprevăzut, nici Musa, nici eu n-am mai fi avut un ban, sosind la Alexandria. Căci, oricât ai fi de econom, este imposibil să treci prin toate aceste porturi frumoase și să nu coborî să le vizitezi, ca să te mai dezmorțești puțin și chiar să te distrezi, oricât te-ar costa. Acum aș fi vrut să stau tăcut, nemișcat; ca nicio vorbă să nu tulbure pacea acestor ore, fără seamăn în viața mea.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Mă simt plin de bunătate, de recunoștință și de speranță și mi-ar plăcea să stau lungit pe punte, în întuneric, mut, contemplând luna, ciulind urechea la freamătul Mediteranei. Zadarnic însă: astă-seară Musa e mai nenorocit ca niciodată. Repetă cu voce stinsă drama familiei sale, din cauza Sarei. Nu-i un om pios, în sensul bigot al cuvântului și nu face caz mare de părerea altora. Însă viața lui este otrăvită de aventura acestei fete. Rușinea Sarei îi strivește pe toți. Li se strigă: „Aveți o prostituată în familie”. Ce situație penibilă pentru un tată! Să trudești ca un măgar, ca să-ți crești opt copii și să ajungi în halul ăsta. Afară de asta, Musa se simte apucat, brusc, de presentimente sumbre. Nu știe câtă crezare să acorde poveștii cu barul. Și cugetă: — Dacă ea are un bar, de doi ani de când se află în Egipt, de ce noi n-am văzut niciodată un ban din partea ei trimis familiei, un cadou trimis surorilor, pe care le știe sărace? Nu! O ovreică, chiar prostituată, care câștigă bani, care pretinde că-i pe cale să facă avere, nu poate să rămână nesimțitoare la suferința alor săi. Doamne, dacă minte! Dacă și ea se află în mizerie?

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Atunci, m-am dus pe copcă! Atunci, nevastă-mea va fi în drept să-mi spună că am ajuns un bătrân nebun și o să mă înnămolesc chiar eu în această țară de nenorocire pentru evrei. Dar, ce vrei tu? O ador pe Sara! E cel mai frumos copil al meu, cel mai inteligent, cea mai bună inimă. Ah! o să-l omor pe individul ăla, care a jefuit și pângărit sufletul căminului meu! Sărmane, sărmane Musa… Nu te voi părăsi. Voi face tot ce-mi va sta în putință. Dacă va trebui, ei bine, îl voi sacrifica pe Mihail, pentru un timp. Sosim. Alexandria se conturează la orizont, limpede, Distingem palmierii, minaretele, casele cu acoperișurile în terase. La bordul vasului, snobii – bărbați și femei – și-au și acoperit capul cu căști de plută. Ce prostie! Toată lumea poartă ochelari împotriva luminii tropicale. Și împotriva bolii de ochi după cât se pare. SARA ȘI… BARURILE Întâmplă-se ce s-o întâmpla… Nu știu încă nimic, ce e cu barul Sarei, nici ce o să se întâmple, atât cu mine cât și cu Musa. Dar simt, de când am sosit în Alexandria, că Egiptul e o țară minunată. N-am să mă urnesc de-aici, înainte de-a-mi sătura ochii și sufletul, chiar de-ar fi să crap de foame.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Ne plimbăm ore întregi prin toate aceste străzi cu nume greu de reținut. Dar nici pomeneală de bar și nici de Sara. La început, ne-am descotorosit de bagaje, lăsându-le la un cârciumar ovrei de pe strada Khandak; am înfulecat ceva în pripă și am plecat numaidecât la adresa dată de Sara. Acolo, prima deziluzie: nici urmă de bar. O locuință destul de curată. La etajul doi, o bătrână ovreică, înzorzonată ca o cămilă la paradă, ne privi cu răceală: — Sa-a-a-ra? Ba-a-ar? Nu s-a pomenit niciodată la mine de bar. Duceți-vă la „Fortul Napoleon”, dacă vă arde de… baruri! Cât despre Sara, trece uneori pe la mine ca să-și ridice poșta. Dar nu locuiește aici! Duceți-vă de-o căutați la madam Adela. Eu nu știu nimic! Pe drum, Musa îmi spuse: — Văzuși bazaconia cu barul Sarei mele? Bănuiam de mult asta. Minciuni! Pariez că e într-un bordel! Madam Adela ne primi și ea, de asemeni, prost. Îi stricasem siesta. O ovreică, tânără încă și foarte plăcută, dar rea ca o scorpie. Ne spuse: — Lăsați-mă în pace cu Sara voastră! Mi-e datoare douăzeci de lire! N-o să ajungă nimic pe-aici! Ne trânti ușa în nas. Ne sfătuirăm, pe loc, în capul scării de la primul etaj: — Haidem la consulat!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

spusei. La aceste vorbe, ușa se deschise și madam Adela reapăru cu o figură mai binevoitoare, dar zeflemitoare: — Vreți să mergeți la consul-a-a-t? Osteneală zadarnică! Știuci și crapi, ca d-alde Sara și amantul, nu figurează în hârțoagele consulatului! Musa sări ca ars: — Ce „știucă”, madam? Ce „crap?” Sara e fata mea și nu permit nimănui s-o insulte! — Ah! dumneata ești tatăl Sarei? Domnul Moriț Feldman de la București? — Da-a-a! Da-a-a!… Eu sunt domnul Feldman! Madam Adela deschise ușa de perete: — Ah! atunci se schimbă treaba. Fiți amabili și intrați, domnilor! Ne pofti într-un salonaș, apoi strigă: — Ahmed! Ahmed! Talata cafele! Apoi, scuzându-se, dispăru o clipă ca să-și dreagă toaleta. — Talata, malata, spuse Musa, nu știu ce urmează, dar cafea, cu siguranță și nu-i rău. Auziși târfa?! „Știucă”! „Crap”! Doi foxterieri, grași ca doi purceluși, care dormeau pe o canapea, veniră să ne miroasă încălțămintea. Musa aruncă o privire în jur. Îmi șopti: — Asta-i casă de codoșcă! Uite cine vorbește de „știucă” și „crapi”! Un tinerel arab, îmbrăcat cu un halat alb și surâzând, arătându-și dinții frumoși, ne puse cafelele în față. Puțin mai apoi, reapăru și gazda, care, fără să spună o vorbă, îmi atinse obrazul cu dosul mâinii sale grase: — Drăguț băiat!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Cam palid, dar interesant. Ați sosit cu Dacia, nu-i așa? Aprobarăm din cap. Ea adăugă: — Ați sosit singur, domnule Feldman? — Bineînțeles, singur. Și silit. Dar pe cine crezi dumneata c-aș fi putut aduce, întâmplător? — Pe dracu’! Pe vreuna din frumoasele dumitale fetișcane! Simțirăm că ne sufocăm. Prietenul meu se sculă, rotindu-și ochii mari, roșu de mânie: — Dar, madam, drept cine mă iei dumneata? Sunt un tată cinstit! Târfa-l apucă pe Musa de umeri și-l reașeză pe scaun; apoi, mângâindu-i mâinile: — Nu numai dumneavoastră, dragă domnule Moriț, sunteți un tată cinstit. Și tatăl meu a fost așa la început, ba chiar a continuat așa o bună bucată de vreme. Dar, vedeți dumneavoastră, într-o zi i-am dovedit că asta era o prostie, că „cinstea” lui nu ne hrănea, și atunci… — Și atunci, madam, eu m-aș fi lăsat păgubaș! strigă bătrânul. Mi-aș omorî familia, decât să fac ca tatăl dumitale. — Dar tata n-a făcut nimic. Într-o zi, el s-a hotărî să mă lase pe mine să conduc. Din acea zi am avut pâine albă destulă pe masă. A mâncat-o și a închis ochii. Ați fi drăguț, dacă l-ați imita. N-o mai necăjiți pe Sara cu țipetele dumneavoastră disperate, nici cu rugămințile dumitale.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Și mai slăbiți-o cu ordinele! Cine a călcat o dată strâmb… — Madam! țâșni Musa. Spune-mi adevărul! Sara este aici, dar se ascunde! Madam Adela îl privi cu o milă amestecată cu dispreț: — Nu numai că nu-i aici, dar nici măcar nu știu unde locuiește acum. Totuși, o să aflu și o să vă spun. Reveniți mâine. Dar, mai întâi, duceți-vă la aceste două adrese. Ea se ferește de mine, deoarece crede că am de gând să-i „suflu crapu’”. Au șters-o într-o zi, pe neașteptate, uitând să-mi achite cele douăzeci de lire sterline, ce-mi datorau. Păcat de Sara! E vizitată de „lumea bună”, dar atâta vreme cât se va lăsa suptă de Titel, n-o să ajungă la nimic bun. În stradă, mare îmi fu bucuria, văzând că prietenul meu nu era abătut, cum mă temeam. Mergea domol, mușcându-și stufoasa mustață căruntă, privind cu plăcere cele din jurul nostru. Întâlnirăm un cărucior încărcat cu trestie de zahăr, asaltat de arabi și chiar de europeni, care cumpărau – din curiozitate – acest ciudat aliment, îi rupeau coaja cu dinții și-apoi îl sugeau cu poftă. Musa nu-și credea ochilor: — Pe aici oamenii se hrănesc cu bețe! Un arab tăie cu briceagul o bucățică din trestia sa de zahăr, îndemnându-ne să facem ca toată lumea.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Încercarăm, fără succes. Sucul era foarte dulce, dar fad. Îl scuiparăm. Râseră de noi. Musa încercă să lege o conversație în turcește. Nimeni nu-l înțelese. Arabii sunt foarte comunicativi, îi întrec pe români, ba chiar și pe greci. Totuși, conversațiile lor sunt violente, de parcă s-ar certa. Ca să găsim cele două adrese date de madam Adela, a trebuit să mergem cale de trei ore. Ne trimeteau de la un cap la altul al orașului. Osteneală zadarnică. Peste tot am dat de ovreice din România, niște codoașe. Sara nu le lăsase decât amintiri rele, din cauza „știucii”. (Oare să fi fost atât de lacom, că-l porecliseră astfel?) În sfârșit, ne-am înapoiat istoviți la hanul din strada Khandak, după ce admirasem un măreț apus de soare, pe una din frumoasele promenade de pe malul mării, aproape de piața Mehmet-Ali, care m-a fermecat. Europenească și orientală în același timp. Frumoase edificii. Cafenele și magazine moderne. Lume aleasă. Îmi închipuisem Egiptul ca pe o țară murdară și pe jumătate sălbatică. Nici pomeneală! Patria mea e mult mai înapoiată. Cât despre climă, ei bine! am văzut în luna decembrie oameni în haine albe și cu pălării de paie! Merită să suferi uneori, ca să poți veni pe aici.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

Ca și cum în România am fost scutit de suferință! Plus frigul. Sunt convins că voi putea să mă descurc. Grecii sunt numeroși. Le cunosc limba. Le voi cere de lucru, indiferent ce. Dar ce grozavă decepție cu Sara! Nu-i dăduse tatălui ei nici măcar adresa exactă. Din fericire, curajosul meu prieten părea că nu-și face prea mult sânge rău. Asta nu însemna că supărarea lui n-ar fi fost mare. La cafenea, unde coborâsem, a băut trei pahare cu țuică, unul după altul și nu mâncă aproape nimic. La ora nouă eram culcați. O cameră mizerabilă, cu un singur pat. Doi franci pe noapte. Musa m-a îmbrățișat, spunându-mi: „Ești ca și copilul meu!” El se sculă cu noaptea-n cap. Când se făcu ziua, era îmbrăcat și m-aștepta nerăbdător să fiu gata. La răsăritul soarelui, ne sorbeam cafelele turcești și ne fumam narghilelele pe terasa unei micuțe cafenele din port, unde totul era mai ieftin. Îmi dau seama din ce în ce mai bine, că Musa este un tovarăș admirabil. Chiar în nenorocire. Primește totul așa cum e, se acomodează, înfruntă neprevăzutul din viață, se bucură sincer în fața lucrurilor mari și mici ale existenței cotidiane. Nimic nu-i scapă. Curios ca un copil.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

De bună calitate, însă; de pildă, a remarcat numaidecât diferența dintre omul cu patrie și cel cosmopolit, al cărui caracter voiește să-l pătrundă. E gata să se vâre în orice discuție generală, fapt obișnuit aici între consumatori pripășiți de prin toate colțurile lumii. M-am convins de acest fapt, aseară, la hanul nostru, unde oameni ce nu se cunoșteau cu un sfert de oră înainte, discutau ca între prieteni. Desigur, ca să te bagi în aceste discuții, trebuie să cunoști o limbă internațională. Musa vorbește mai multe, între care italiana, care-i foarte răspândită aici. Până și hamalii o blodogoresc. Și tot în italienește, Ibrahim – cafegiul nostru – își exprimă plăcerea de-a ne primi în dugheana sa. E plin de afecțiune cu europenii care îi onorează prăvălia, al cărei mare merit este că-ți oferă panorama portului și a mării și

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

O SERATĂ TEATRALĂ LA DAMASC Vaporul pe care se îmbarcase bietul meu prieten, Musa, părăsi Beyruth-ul într-un sfârșit de septembrie, pe la amiază. Plecase luând cu dânsul și ceva din sufletul meu. De data asta rămâneam, singur de tot, fără Mihail, fără Musa. Să rămân, așa, lipsit de-o prietenie fără seamăn, și încă printre străini, iată un gând cu care nu credeam că mă pot obișnui. Luai, numaidecât, trenul de Damasc. Simțeam o greutate de neînvins, depărtându-mă de Mediterana, care-i și ea o bună parte din sufletul meu. Căci, ce mai rămânea de mine, fără prieteni și fără Mediterana? Am spus-o întotdeauna: singur, nu fac doi bani. Eu trebuie să iubesc nebunește pe cineva sau ceva, ca să nu mă simt gol și fără rost, ca un bostan uscat, uitat într-o porumbiște, după cules. Așa sunt eu croit. Călătorind însingurat de la Beyruth la Damasc, suspinai tot drumul. Mă gândeam când la Musa, pe care un vapor păcătos îl bălăbănea în largul mării, când la Mihail care se ruga, fățarnic, la Muntele Athos, în vreme ce eu, trist, ca un câine alungat de stăpân, îmi omoram oasele, trecând prin munți și văi, într-o arătare de tren, care mai degrabă se putea asemui cu un morman de fiare și scânduri hodorogite.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Într-o după amiază ajunsei la Damasc, orașul cel mai prăfuit din tot imperiul lui Abdul-Flamid. A fost destul ca să dau o raită prin el, ca să mă încredințez că-i cel mai urât și cel mai murdar. Muream de necazul că trebuie să colind, fără un prieten, pe meleagurile acelea ale Anatoliei. Și când un om sărac se simte prea nenorocit, apoi el face lucrurile tocmai pe dos, de cum l-ar povățui înțelepciunea. În halul ăsta eram eu. M-am descotorosit de tot calabalâcul la primul han, unde se vorbea grecește; apoi, uitând că o jumătate de liră turcească era singurul mijloc pe care cerul mi-l oferea ca să-mi potolesc foamea, căutai îndată să mă înveselesc sau, mai degrabă, să mă amețesc, să mă tângui și să-mi plâng de milă, în fața unui păhărel de rachiu și a unei narghilele bune. Obiceiul ăsta a rămas și azi: e singura mângâiere pe are o mai are sentimentalul, deznădăjduit și sărac, când se vede murind de alean. Mă aflam în centrul orașului, într-o piață mare, unde vârtejurile de praf urcau în jurul unei coloane monumentale de bronz, care purta în vârf o mică moschee aurită. În afară de bazarurile mari, bogate în culori și pline de mișcare, pe care de-abia le zărisem în grabă, totul îmi părea un vis urât în orașul acesta: de la străzile acelea ca niște tuneluri, casele dărăpănate, cu intrări suspecte și până la piața aceea pustie, cu coloana sa hidoasă și cu praful care-mi intra în ochi.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Noroc că era pe acolo o cafenea turcească, cu o terasă ademenitoare, de unde puteai privi acel „du-te-vino“ al localnicilor prin fața Poștei și a unui biet teatru vecin, ale cărui afișe mari, scrise cu mâna și pline de caricaturi multicolore, vesteau nu știu ce spectacol înveselitor. Afișul acesta tâmpit mă atrăgea grozav. Erau pe el oameni caraghios îmbrăcați și sulemeniți, iar femeile, numai în fuste scurte, cu sânii goi și picioare frumoase, îți săreau în ochi prin înfățișarea lor provocatoare. Jos, în dreptul fiecăreia, se lăudau, pe larg, farmecele și talentele feminine. Grecii, turcii, arabii se opreau în loc, privind cu de-amănuntul trupurile voluptuoase și plecau apoi scărpinându-se. Nici nu mă mai gândeam la mizeria care mă pândea. Golii încă vreo câteva păhărele, mi-am fumat narghileaua și după ce îmi schimbai gulerul cu un altul mai curat din buzunar, m-am dus încă de la șapte și jumătate și m-am instalat în primul rând al „fotoliilor de orchestră“. Li se spuneau „fotolii“, dar nu erau în realitate decât niște biete scaune. La fel ca și „orchestra“ un pian de rând, în „teatrul“ cari semăna mai repede cu o panoramă de bâlci. Mă așezasem chiar la mijloc, în spatele pianistului, ca să văd mai bine toate acele „bunătățuri“, zugrăvite pe afiș.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Îmi curgeau balele de plăcere ca unui cățel. Și nu mă ostenii degeaba, căci o mulțime de bărbați, foarte excitați, umplură sala îndată după sosirea mea. Așa că nu trecu mult și nu-mi rămase liberă nici măcar o strapontină. Mă hiritiseam c-am venit mai devreme, și pofta mi se mări în fața acelei săli de fesuri — armăsari cu nasurile coroiate, cu ochii strălucitori, ațintiți ca niște faruri, cu gurile de căpcăuni adulmecând carnea. Sala, destul de mare, n-avea decât un parter și un rând de „loji“, care se umplură de familii bogate, în mare parte europene. Desigur că „lojile“ erau ca și restul: cutii de lemn mâncat de carii din care balustrada era îmbrăcată cu catifea roșie și roasă. Ceea ce nu împiedica publicul să se frământe, cu nările dilatate, să ceară ridicarea cortinei înainte de ora fixată, și să strige nume, să născocească alintări, arătând dorințe precise: mai harecii. — Sânii tăi, mamițico! — Podarachi mu[1], arată-te sau crăp! Dar așteptarea noastră s-a prelungit, până după ora nouă. Și cum toată lumea se uita mereu spre o „lojă“ din fața scenei, singura care mai rămăsese goală. Am întrebat pe vecinul meu din dreapta, un grec, dacă nu cumva era așteptat vreun personaj de seamă.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

— Cum, tu nu știi? Totdeauna pățim așa, din cauza parșivului ăstuia de consul rus! Lepădăturii îi place să vie târziu, ca să ne chinuiască și să crape fierea în noi, de încordare! — Și teatrul așteaptă sosirea lui, pentru ca să ridice cortina? — Negreșit! — A, acum, înțeleg!… — Habar n-ai: se vede că ești de curând picat pe aici!… Pentru că el acoperă toate cheltuielile și aduce trupele cele mai bune, ținându-le cât mai mult, din cauza asta îi răbdăm hachițele!… Așa-i viața: el cu ponosul, noi cu folosul!… Dar, pare-mi-se… în seara asta s-a cam întrecut cu firea! O să ne scoată din sărite cu întârzierea lui! Își râde de noi! Uite-te în jur, toți crapă de nerăbdare! Și cu un gest larg, vecinul meu îmi arătă un parter întreg de mutre. Apoi, întinzând un deget, ce parcă nu se mai sfârșea, spre mijlocul cortinei, unde era o gaură enormă, pe care un ochi machiat o astupa din când în când, adăugă: — Vezi? nici actorii nu mai au astâmpăr. În seara asta, prințul prea-și bate joc de noi! — Da’ ce, consulul rus e prinț? — Da… Un prinț tânăr, desfrânat, pe care ta-su a stăruit să-l numească la Damasc, ca să-l pedepsească.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Dar n-o să rămână mult pe aici, că prea își face de cap. Mai în fiecare zi dă cu biciu-n birjarii cari nu se dau repede în lături, când trece el cu trăsura. E zănatec rău, croiește până și pe sergenți… Un ropot de aplauze salută apariția, în loja consulului, a unui adolescent foarte tânăr, înalt, fin și frumos ca o femeie, dar prea grav și prea palid în strălucitoarea-i uniformă de ofițer. Abia catadixi să răspundă la salutul publicului și se așeză mofluz, în cușca lui de scândură. Curând, apoi, cortina se ridică cu smucituri, în stare să dărâme tavanul. Scena, la început goală, înfățișează o sală de judecătorie. Pianistul, cu spatele la mine, aproape atingându-mă, atacă un marș de atmosferă. Vreo șase judecători intrară, unul după altul, apoi acuzata, o femeie frumoasă. Se joacă o pantomimă plictisitoare, din fericire cam scurtă. Nu pricep nimic din drama care se desfășoară prin gesturi și strâmbături. Publicul, însă, înțelege tot și varsă lacrimile cu duiumul. Dar actorii nu joacă pentru public. Când vor să vadă efectul vreunei scene, privirile lor se îndreaptă spre „loja“ princiară. Cerșesc întruna o cât de mică încurajare. Nimic. Prințul stă ca înlemnit, grațios dar cam aspru, și privește fix, cu capul rezemat pe mâna dreaptă.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Gura lui pătimașe, fruntea-i nobilă, ochii albaștri, par ca de marmoră. O cărare, fără cusur, desparte în mijlocul creștetului două bucle blonde, drăgălașe. Oricât l-ai privi, rămâne veșnic același: nemișcat și sigur pe sine. Tot așa de împietrit se arată și atunci când cortina cade și se ridică, în cinstea lui, de cinci ori la rând și când actorii vin în grup să i se prosterneze în fața lojii. Deodată pianistul se întoarce spre mine și iată-mă, față în față, cu Bianchi! Da, da, cu bunul Bianchi, pianistul de la „Cinema Mignon“ din Cairo, unde, mulțumită lui, fusesem împărțitor de afișe, pe stradă, vreo câteva săptămâni. Simții că revederea mea îl bucură. Și asta îmi făcu nespusă plăcere. Era un italian, cu inimă de român, căruia îi plăcea să-și reamintească, cu duioșie, de țara în care se născuse și unde a crescut până după moartea mamei lui, când taică-său l-a dus să-și facă armata în Italia. Vorbea românește, fără să se poticnească. De altfel, cred că știa multe limbi, ca mai toți vagabonzii internaționali. N-avurăm timp să stăm mai mult de vorbă, căci cortina se ridică, în program fiind o revistă cu cântece. Degetele cărnoase ale lui Bianchi fac să răsune La Tonkinoise, în clipa în care o femeie frumoasă apare, iar el, fără să se simtă câtuși de puțin stingherit, în timp ce acompania pe cântăreață, îmi suflă la ureche: — E puica mea!

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Ce zici, frumoasă? Recunoscui într-însa pe una din femeile îndrăcite, zugrăvite pe afiș. Întrebai: — E franțuzoaică? — Nu! Napolitană. — Îmi place… Bianchi cântă cu îndemânare profesională, îmi șoptește un cuvânt, se strâmbă și stârnește râsul cântăreței, rotește ochii mari către loji… — Îți place?… Ei… poți s-o ai… Cum?… Atunci n-o iubești?! — Să nu crezi, dragul meu, că ne-am înhăitat pentru dragoste! Am să-ți explic eu… Mă uit la spatele acestui om curajos, cu fața brăzdată de necazurile unei vieți la voia întâmplării și mă întristez. La fiecare pas, viața se descoperă și mai rea. Probă: acest Bianchi care se complace în situații ce nu-i fac prea mare cinste… După ce „puica“ lui își sfârși „numărul“, Bianchi se-ntoarse spre mine: — Îți spuneam, deci, că nu-i vorba de dragoste. Marieta nu stă pe roze. Eu, la fel. Avem în schimb o fărâmă de experiență, care ne învață să nu ne lăsăm dați la fund. Nu știu dacă mă-nțelegi… Ne ajutăm, unu pe altul, cum putem. Datorită ei, câștig aici o liră sterlină pe seară, pe când la Paris, pianiști, în fața cărora mi-ar fi rușine să arăt ce pot, cântă pe cinci franci în cinematografele de la mahala.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

La rândul ei, Marieta face mai bună impresie asupra gogomanilor ăstora de prinți, atunci când iese la braț cu mine, decât dacă ar ieși singură. O femeie tânără și frumoasă, din lumea noastră… „artistică“, nu cucerește decât în clipa când trăncănește, printre atâtea altele, și cuvintele: „soțul meu“ a făcut… „soțul meu“ a dres… Cum vezi, nu e vorba de dragoste, ci de pâine. Haide! și nu mai face mutra asta de școlar beștelit. Odată, când hoinăreala îți va fi mai dragă decât morala burgheză, ai să fii și tu nevoit să faci ca toată lumea! Și-acum ascultă: ceva numai pentru noi doi. Pe octava cea mai de sus a pianului, cântă în surdină, populara noastră Ciocârlie. Degetele lui gonesc năprasnic, ca ciocanele pe o tobă. Notele se-mbină. Parcă ar fi o vioară. Trupul i se frânge pasionat pe pian, pieptul acoperă mâna care risipește simfonia matinală a ciocârliei, obrazul i se îmbujorează și ochii-i mă întreabă: „Vezi? N-am uitat patria mamei mele!…“ E ciudat cum oamenii pot fi un amestec de iubire și de lașitate… Acest Bianchi… Adineauri, când îmi grăia ca un Solomon Kein, pește priceput, aproape că-l disprețuiam. Și acum, iată-l gata să plângă la un cântec ce-i amintește de pământul copilăriei!… Ce poți înțelege din toate acestea?… Fără îndoială, că greșim amarnic atunci când ridicăm bariere, atât de mari, între bine și rău, între frumos și urât.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Nu, nu! Iisus a înțeles mai bine ființa omenească, sau, dacă vreți, „făptura lui Dumnezeu“ și de aceea i-a iertat atâtea omului… După cântecele franțuzești, foarte aplaudate, dar neînțelese de mai bine de jumătate din spectatori, s-a jucat o mică farsă în turcește, care a plăcut și europenilor. În urmă apăru pe scenă steaua trupei, soția directorului, o femeie drăcoasă, bine făcută, dar urâtă, cu o voce slabă, care însă n-o împiedica să miște întreaga sală, cântându-și cupletele în trei limbi: grecește, italienește și arăbește. Cheia succesului se datora jocului, farmecului, vioiciunii, și mai ales cupletelor obscene. Ținea pe braț un coș plin de flori și în pauză, când numai pianul mai repeta refrenurile, se apropia de spectatorul cel mai jigărit și mai timid, îi arunca o floare și câteva vorbe: „Și-n seara asta, tot aici? N-ai frică de nevastă-ta?“ Nici prințul nu scăpa de zeflemelele ei: „Ce stai așa bățos? E caraghios, nu vezi? Și întorcându-se către public: Ăsta o fi crezând că și aici e consul și ne ia drept supuși ruși.“ Prințul nu înțelegea o iotă, căci ea îl tachina în grecește. Se mulțumea să zâmbească doar actrițelor care-i plăceau și numai uneori le aplauda încet. N-ai fi putut spune, dacă acest om se distra sau se plictisea, ci doar că era prezent de ochii lumii.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

În pauza ce urmă, Bianchi ducându-se să-și vadă amanta, vecinul meu, grecul, începu să-mi vorbească despre prințul acesta misterios și despre puterea lui: — Autoritățile nu-i refuză nimic. Obține tot ce voiește: pedepsește pe unul, ocrotește pe altul, dar niciodată pentru bani. Nici n-are nevoie. Tatăl său plătește totul. Singura lui pasiune este să-și arate puterea. Încolo, e bun și milos pentru că repauzează pe toți nenorociții din întreaga ortodoxie, care bat la poarta consulatului. Unii au și abuzat de recomandațiile lui și s-au îmbogățit, în chip necinstit. Bunăoară, banda de ingineri și antreprenori escroci ai construcției drumului de fier… — Escroci? !… — Chiar așa. Unii sunt aici, prin loji. Poartă fes, pentru că așa se cere când lucrezi pentru statul turcesc, dar sunt europeni. Ei bine! hoții ăștia au abuzat de înalta lor protecție și au înșelat guvernul. Au obținut concesiuni, adică parcele de drum de fier în construcție, spunând că terenu-i peste tot neregulat și cheltuielile de nivelare, uriașe: au rânduit, apoi, expertize prin comisiuni părtinitoare, care ședeau la un kilometru de movila ce trebuia aruncată cu dinamită: pif-paf ici, pif-paf colo, doborau colinele de nisip, pe care dintr-o lovitură de târnăcop le-ai fi făcut harcea-parcea. Aici e pungășia.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Desigur, turcii nu sunt ei așa de proști, dar, de! săracii, trebuie să închidă ochii în țara lor, din cauza mucosului de consul rus. Și uite așa, aventurieri veniți la Damasc cu picioarele goale, s-au îmbogățit peste noapte. Acum s-a sfârșit și cu asta. Drumul de fier a ajuns la Medina și nu poate fi dus mai departe: orice ghiaur[2] ar fi tăiat acolo, ca o varză. De la Medina până la Mecca este țara sfântă a musulmanilor și constructorii, de la inginer până la cel din urmă lucrător, trebuie să fie musulmani. Altfel… Omul vorbea fără nici o ură: mai curând, ca un revoltat împotriva nedreptății universale. Glasul lui era plăcut și l-aș fi ascultat mai mult, dar Bianchi veni să-și reia locul său la pian și cortina se ridică pentru ultima parte a programului. — Ce faci după spectacol? mă întrebă Bianchi. — Eh! mă duc să mă războiesc toată noaptea cu ploșnițele… — Hai mai bine să iei masa cu noi! — Care „noi“? — Cu noi, artiștii, care mâncăm și bem zdravăn, pe socoteala prințului. — Am să fiu, deci… invitatul lui? — Nici n-are să te bage de seamă. Așa facem în fiece seară: ne ducem, întâi, la „Leon“, apoi prințul ne târăște la el acasă, și cheful ține până în zori.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Mai în fiecare seară avem printre noi, cel puțin, un pripășit ca tine, pe care-l îndopăm cu icre negre și șampanie. Prințul nici nu-l vede. El nu se uită decât la femei. Bărbații nu există pentru dânsul. Ultimul act a fost o mobilizare a întregii trupe pe scenă și o risipă de veselie generală, cum numai în Orient se poate întâlni. Actorii asudau bisând cupletele. Cea mai mare parte dintre spectatori, în picioare, beți de plăcere, repetau în cor refrenurile preferate. Unii se îmbrățișau. Numai consulul rămânea nemișcat, absent, cu toate glumele cu care îl biciuia cântăreața greco-ital-arabă. — Ah! Îi spunea ea spre sfârșit, tat-tu te-a învățat să iei mutra asta de filosof? Sau așa te-a făcut mă-ta? !… Apoi, dând din umeri, îi întoarse spatele și strigă publicului: — Să nu vă sperie fandoseala ăstuia! Când e singur c-o femeie, nu mai face atâtea fasoane, șeu! Mințea. Nevastă a directorului trupei și mama unui copilaș, grecoaica era singura, dintre toate, care nu-și da poalele peste cap. Am putut să mă conving de asta, ori de câte ori am spionat-o. La „Leon“, unde ne-am dus întâi, era un cabaret arătos, singurul local curat și cu adevărat european, din Damasc. Stăpânul, un evreu chiabur, de prin Rusia, curtenitor dar răutăcios, primi pe prinț și pe actori cu cinstea cuvenită unor oaspeți aleși, iar pe mine, care rămăsesem la coadă, mă măsură de sus până jos.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Bianchi îl lămuri: — Domnul e cu noi. Leon zâmbi cu subînțeles și adăugă, depărtându-se: — Tot artist? — Da! și încă șomer! răspunse Bianchi, luându-mă de braț. Numaidecât începu să-și bage nasul într-o mulțime de bunătăți și să comande icre negre și pește afumat, produse cu adevărat rusești, proaspete, aromate, gustoase. Comandase cât pentru șase. — Cine o să mănânce atâta! l-am întrebat. — Noi, cât om putea! Restul îl trimitem la hotel, ca de obicei. Prințul plătește fără să se uite. De-o săptămână, de când suntem în Damasc, nu mănânc altceva decât „specialități“ rusești și beau numai șampanie. Da! un fraier, ca ăsta, nu întâlnești la orice pas. Negreșit, că se despăgubește cu femeile noastre: afară de-a directorului. Dar ce are a face!… Trupa număra nouă persoane, dintre care patru femei. Consulul le așează pe toate în jurul lui. Și așa a stat tot timpul cât am petrecut în cabaret. Habar n-avea de ceea ce făceau bărbații în capul celălalt al mesei. Or, aceștia turnau în ei, ca niște sparți. Vinuri de Caucaz, șampanie, lichioruri, una peste alta. Îndeosebi comicul trupei trăgea cel mai mult la măsea: era un om care-ți stârnea râsul, cum îl vedeai. Grec, de fel din Odessa, bea vodcă de parcă ar fi fost apă.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Doar cu el schimba prințul câte o vorbă, pe rusește, cerându-i să înveselească pe femei. Comicul făcea atunci pe supăratul și-i răspundea că juca el destul pe scenă „pentru dobitoci“. La cabaret ținea morțiș să fie „un om ca toți oamenii“. Dar cu cât căuta să fie mai serios, cu atâta stârnea mai mult râsul. Căci era mărunt ca un pitic și avea o mutră și un glas de cocoș. Se spunea că nu mai râsese din ziua când își pierduse unicul fiu, într-un naufragiu pe mare. Totuși nu părea prea nenorocit: dar cine știe ce ascunde sufletul omului? Cred că era ceasul unu noaptea, când am părăsit cabaretul. Afară, în strada întunecoasă, grupul se adună ca să vadă ce-i de făcut. Până și hainele după noi duhneau a băutură. M-am dat puțin la o parte, fiindcă îmi era rău. Țigarea mă scârbea și-o azvârlii. Imediat se desprinse o umbră din beznă și-o înhăță. Era gardistul. Curăță mucul, trase din el cu poftă, zâmbindu-mi mulțumit, apoi îndrugă ceva din care nu înțelesei nimic. Bianchi îi aruncă un gologan. Grupul se îndreptă spre locuința prințului. Am vrut să mă duc acasă. Tremuram de frig. — Nu! zise Bianchi, apucându-mi brațul: hai și tu cu noi.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

O să te strici de râs! M-am lăsat târât, în halul în care eram: și după o jumătate de oră de mers pe jos, înotând prin întuneric și praf, o poartă grea se deschise, înghițindu-ne pe toți. În vestibul, doi vlăjgani de cazaci se repeziră la hainele cucoanelor și la paltoanele domnilor. Pe-al meu, cam jerpelit și jegos, căutam să-l ascund de ochii voinicului servitor, dar acesta mi-l smulse din mână. L-am văzut agățându-l cu o strâmbătură de dezgust, într-un colț, la o parte de celelalte haine. Trecurăm, apoi, cu toții, într-o cameră mare, plină cu divane moi, perne bogat brodate și covoare scumpe. În mijloc, o lampă cu petrol ardea pe o masă rotundă. Abajurul, verde-închis, întuneca lumina. Abia dacă ne mai vedeam. De altfel, comesenii moțăiau, beți și obosiți. Numai prințul ținea să mâncăm un borș vestit, pregătit înadins. Actorii refuzară, cerând o cafea turcească, care ne fu servită la repezeală. Dar cu toată cafeaua, adormiră unul după altul, lungiți pe divane. Nu rămăsese, ca să ție de urât prințului, decât Bianchi și amanta lui. Tovărășie mută. Din când în când, fiecare căsca pe furiș. Simțeam că prințul începea să mă observe și mă întrebam, ce căutam eu acolo și unde era „caraghioslâcul“, de care-mi pomenise Bianchi.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

El îmi înțelese încurcătura și se așeză lângă mine, în cealaltă parte a odăii. — În seara asta au băut prea mult! Păcat! Prințul are un vultur îmblânzit, foarte hazliu, dar acum spectacolul e… Și ridicându-se, bătu din palme: — Hei! adormiților! să mergem acasă!… Toată lumea se ridică în picioare și năvăli, buimăcită. Am zărit cum prințul lua de mână pe Marieta și o silea să stea în colțul cel mai dosnic al salonului. — Nu, nu! protesta napolitana, mi-e somn! — Mai stai puțin! o rugă diplomatul. Când ultimul actor ieși pe ușă, Bianchi îmi făcu semn cu cotul. — Pare-mi-se că rusul vrea să se culce cu puica mea! Să ne facem că plecăm. — Din partea mea, aș vrea să plec… Am rămas numai noi trei și prințul își va da în curând seama că sunt aici. Aș fi foarte încurcat, dacă m-ar întreba, pe neașteptate cine sunt… — I-aș răspunde eu. — Da, dar locul meu nu-i aici. N-am obiceiul să mă vâr printre fețe simandicoase și mă simt stângaci, într-o casă ca asta. M-am ridicat. Bianchi mă opri: — Ia privește! spuse el arătându-mi perechea. Au început un ecarté. Rusului nu-i arde de dragoste, în astă-seară.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Nu cumva ți-e sete? Mă duc să cer niște șampanie. Nici n-apucase să deschidă bine gura și intrară doi servitori, aducând o masă cu gustări și băuturi: o așezară lângă prinț, care se și grăbi să-și servească frumoasa italiancă. — Să mergem să vedem ce-au adus, spuse pianistul. — Eu nu mă mișc de-aici! Am mai răbdat o jumătate de ceas, apoi n-am mai putut sta locului. Nu-mi era somn, dar mă plictiseam într-un hal fără hal, sau poate că mă molipsise plictiseala celorlalți. Jocul de cărți dură cât ai fuma o țigară și prințul aruncă pachetul de cărți, răsturnându-se pe perne. Nu părea deloc obosit. Privirea sa, deși nehotărâtă, și mintea-i mereu absentă, nu îl arătau mai puțin vioi și dornic de-o tovărășie sau de prezența cuiva. Nu cred că se plictisea, iar firea lui indiferentă nu părea ostilă flecărelii și frământărilor celorlalți. Era o făptură interesantă, prințul ăsta exilat. Începea să-mi fie simpatic și mă înduioșam văzându-l cum se silea din răsputeri să nu plece italianca, el care cunoscuse lume strălucită și prietenii mari. Figura lui deschisă, mă câștigase. Părea că nu are nimic de ascuns pe lume: pielea albă, netedă și atrăgătoare, ca un nufăr. De șase ceasuri, de când îl studiam, nici un pic de contrazicere în purtare sau înfățișare.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Ah! cum era cu putință ca omul acesta să cravașeze birjarii, pe stradă! Mă gândeam la toate astea, cufundat într-o toropeală plicticoasă, când un cazac intră pe neașteptate, se plecă în fața stăpânului și-i șopti ceva la ureche. Prințul făcu ochii mari, apoi, uitându-se la ceas, zise: — Uite, de opt ore, o femeie cu ochii în lacrămi, venită să-mi ceară audiență, mă așteaptă în sala consulatului. A fost uitată acolo și a adormit. Fu adusă. Era o grecoaică frumoasă tare, cam de vreo treizeci de ani, care nu știa decât grecește. Hainele de pe ea, curate dar destul de modeste, erau în neregulă, ca și părul. Ca să le pună în rânduială, pipăia cu mâinile totul, de la cap până la poalele fustei, învârtindu-se ca o morișcă. Se vedea cât de colo, că servitorii o cam repeziseră, furioși că cineva sună la ora trei dimineața, silindu-i să vestească stăpânului lor prezența unei străine la consulat, la o oră „imposibilă“. Nu se întâmplă nimic rău. Căci prințul, mirat, ținea să știe ce spunea nepoftita și iată cum mă trezii tâlmaci. Traduceam lui Bianchi cuvintele tinerei femei, iar pianistul le lămurea, în franțuzește, gazdei noastre. Prințul, om binecrescut, mai presus de toate, dar și Don Juan, pofti pe străină întâi la masă, ca să guste ceva.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Și pentru că grecoaica se codea, sălbatică și cochetă totdeodată, prințul îi veni într-ajutor și-i scoase cu îndemânare pălăria uriașă, pe care niște ace lungi o fixau în părul ei de abanos. — Spuneți, vă rog, acestei femei, zise prințul, că aici nu sunt consul, ci amfitrion. Întâmplarea ne amuza pe toți. Începurăm din nou să mâncăm și să bem, iar tânăra femeie tot povestindu-și necazurile, manifesta o foame nepotolită. Prințul urmărea povestirea, cu un ochi de cunoscător, dar se vedea bine că grecoaica nu mințea. Venea din Alep. Bărbatul ei, supus turc, o părăsise de câteva luni și nu mai da nici un semn de viață. Îl credea plecat în Grecia, căci traiul lor nu prea fusese bun, din pricina bărbatului, care toca banii la jocuri de noroc. Acum, când economiile erau reduse la câteva zeci de lire turcești, ea se străduia să deschidă o prăvălioară în Damasc, dar autoritățile o șicanau fără milă. Și „ruga în genunchi pe Excelența Sa“, să-i vie în ajutor. Excelența sa o întrebă: — Asta-i tot? — Tot. — Bun. Mâine o să ai autorizația. Grecoaica dădu un strigăt de bucurie și voi să sărute mâna consulului. Acesta o trase spre el și făcu un semn cazacului, care dispăru.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

— Acuma-i, acum! șopti Bianchi. Ai să vezi vulturul! Și într-adevăr. O bufniță, mătăhăloasă cât un vultur, fu așezată pe masă lângă singura lampă ce lumina încăperea. Pasărea sta liniștită. La lumina lămpii, ochii ei de culoare galbenă-chilimbarie, priveau în gol cu o ciudată fixitate. Din când în când, pleoapa interioară, albăstruie, îi acoperea ochii sticloși. Tocmai când voiam să-i observ mai bine, prințul șuieră, deodată, ascuțit. Pasărea bătu o singură dată din aripi, și stinse lampa. În clipa aceea, un sărut se auzi în întunericul de nepătruns. — Acum, să mergem, spuse Bianchi. Suntem de prisos aici… CINE E AUTORUL LUI „HAMLET“? Doamne, cât de nesuferită este viața fără o prietenie, fie ea oricât de prăpădită! Când soarta ne copleșește cu atâtea sentimente prietenești, noi alergăm, ca niște nesimțiți, după lucruri de nimic și suntem totdeodată gata să rănim inima sensibilă, care n-a putut ghici dedesubturile mândriei noastre. Dar e de-ajuns ca norocul să ne arate spatele, ca să lepădăm numaidecât această iubire de noi înșine și să ne simțim, tot așa de fără căpătâi, ca și acei bieți orfani, cari rătăcesc printre dărâmături, a doua zi după o atastrofă, care le-a ucis tot ce aveau mai scump. Așa suntem noi, oamenii, și așa rămânem până la sfârșit.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Ne ține de cald mai mult iubirea altora și câteodată chiar a acelora pe are îi disprețuim. Reflectam asupra acestor scăderi ale sufletului omenesc, a doua zi de la plecarea lui Bianchi și a trupei sale. Petrecusem, în tovărășia lor, primele patru zile de când venisem în Damasc, fără să am răgazul de-a mai gândi la singurătatea mea sau la ceea ce aș fi putut deveni pe aceste meleaguri asiatice. Talentatul pianist îmi fusese un binevoitor tovarăș, de-o clipă, prea stricat și prea simplu ca să-l pot uita pe Musa sau frăția cu Mihail. Și totuși, plecarea lui Bianchi îmi lăsase un gol de nedescris: ceea ce mă încredință că viața, fără prietenii, e grea chiar pentru un suflet ca al meu, obișnuit cu depărtările. Da, da! Bianchi, amărâtul vântură-lume, îmi lipsea. Rătăceam prin cafenele și băteam toate străzile, cercetând figurile, căutând mai repede un om decât de lucru. Observasem că la Damasc firmele frumoase erau rare. Numai la prăvăliile lui Cook și Leon. Celelalte, niște monstruozități. Un vopsitor de firme ar fi mâncat pâine bună, prin meleagurile astea. Și-mi ziceam că n-ar strica, dacă aș fi chiar eu acela, cu toate că habar n-aveam de desen. Dar cum să convingi pe cineva, ca să-ți dea de lucru, când tu n-ai un atelier, un ban și nici măcar un acoperiș?

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Ah? hoinăreala… Ar fi ea bună — asta am s-o spun până voi crăpa —, dar viața socială, cu legile ei nedrepte, este mai puternică și se impune majorității oamenilor. Va da ea dreptate, într-o zi, setei mele, înnăscute, după libertate? Va face din mine unul din apărătorii ei? Sau poate libertatea nu poate fi înțeleasă decât în mijlocul unei solidarități sociale? Cugetam, mergând cu nasul în vânt. Și deodată, ochii îmi picară pe-o firmă, al cărei cuprins făcu să-mi tresară inima: SIMON HERDAN TINICHIGIU-ÎNVELITOR DE CASE Ăsta, îmi zisei, trebuie să fie vreun evreu de pe la noi. Avea o firmă, prăpădită, ca vai de ea. Din atelier năvălea un zgomot asurzitor, de tablă bătută cu ciocane de lemn. Doi lucrători tineri munceau, în vreme ce un om scurt, gros, cu burta mare, umbla încoace și încolo prin prăvălie și vorbea, dând din mâini, supărat. Din când în când, ieșea în pragul ușii, privea în stradă și respira ca un astmatic. Abia atunci văzui că are părul alb, fața grăsulie, buzele cărnoase, și roșu, ca un rac fiert. Era mâniat. Dar o mânie de om bun. Se vedea asta numaidecât, fiindcă, stând în prag, cu gura cicălea și înjura pe lucrători, iar cu mâna dolofană răsfăța un câine lup.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

În același timp, nu mă slăbea din ochi, tare intrigat că, de atâta vreme, înlemnisem rezemat de peretele din fața dughenei, spionând cele ce se petreceau la el. O făceam cu tot dinadinsul, ca să-i atrag atenția. Nu răbdă mult și deodată îmi strigă, în arabă. Îi răspunsei în grecește: — Nu înțeleg o vorbă! Nu cumva ești român? Se lumină brusc la față. Îmi strânse mâna și-mi grăi, pe limba noastră: — Nu!… nu sunt român… Sunt un biet evreu de prin România. Și dacă nu te jignesc, hai să pufăim câte-o narghilea! — De ce să mă jignești? Mă crezi oare un antisemit? Hm! nu urăsc pe nimeni. Pășeam încet. Tinichigiul adăugă, dus pe gânduri: — Nu urăști pe nimeni… Cu atât mai bine pentru tine! Așa ceva e foarte rar, fiindcă oamenii, în majoritatea lor, sunt niște bestii. Ei cred că e mare scofală, dacă zbieri: „jidan scârbos! grec parșiv! sau, turc împuțit!…“ E drept, sunt bătrân, nu știu nici să scriu, nici să citesc, dar cred că nu e necesar să-ți putrezești ciolanele pe băncile școlilor, pentru ca apoi să urli că va fi raiul pe pământ, în ziua când vor dispare evreii, armenii sau mai știu eu care popor.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

O! disprețuiesc acestea, nu pentru că aș fi în cauză. Probă: mănânc carne de porc deși mă oprește legea și nu mă rog în nici o limbă. Sunt om, și asta-i totul! Tăcu o clipă și apoi reluă: — Dar, ia spune-mi: cine ești și de ce te proțăpiseși în fața dughenei mele? — Sunt copilul din flori al unei țărănci cumsecade, iubesc cu pasiune cărțile, prietenia și hoinăreala și mă distram, auzindu-te cum îți muștruluiai oamenii. De altfel, nu pari om rău. Mă lovi, cu palma-i grea, peste umăr… — Bravo! Așa e! Nu sunt răutăcios, nici măcar cât un rățoi, dar vezi! băieții ăștia prea mă sâcâie! Meseria noastră e cu cifre și numai când ele mi se brodesc, așa cum trebuie, atunci bag foarfecele în tablă și croiesc, după un model făcut mai dinainte din hârtie sau carton. În felul ăsta merg la sigur: în timp ce firoscoșii ăștia, pe care îi am, absolvenți ai Școlii de meserii, își bat joc de socoteala mea băbească și se omoară o jumătate de zi cu cifre, socoteli, măsurători și, când e să taie tabla, nimeresc ca Irimia cu oiștea alături! Așa și-adineauri: greșiseră iarăși calculele. Și asta se întâmplă cam de cinci ori la zece croieli.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Desigur, lor puțin le pasă. Pe mine, însă, mă costă scump kilograme de tablă de zinc! — Și nu-i pui să-ți plătească paguba? — Aș! Niciodată! Țip la ei, precum ai văzut, un picior în spate: „Du-te dracului, prăpăditule, cu geometria ta, cu tot!“ Tinichigiul mă duse la o cafenea din centru, pe care, de altfel, o cunoșteam. Intră primul, cu burta înainte, mândru ca un pașă. Salută pe toată lumea, în turcește, fiind acoperit cu o ploaie de răspunsuri lingușitoare: — Fii binevenit, Simon-bei! Cel care strigase „Simon-bei“, era un ofițer turc, de-o vârstă și înfățișare cam ca a tinichigiului. Își strânseră mâinile, își ciocniră burțile, întrebându-se unul pe altul, în hohotele întregei cafenele: — Ce-ți mai face burta, colonelul meu? — De minune, ca totdeauna! Dar a ta? — Ca un pepene verde, bine copt! Simon Herdan își făcea o plăcere, tălmăcindu-mi convorbirile șugubețe sau folositoare, de la masa noastră, descriind pe cei de față: — Ofițerul este comandantul cavaleriei siriene. (Numai mațele lui și bietul cal știu cât plătesc această onoare!) Tânărul care stă în față este un farmacist. Ceilalți doi: unul, avocat, iar altul, doctor. În cafeneaua asta suntem, cu toții, aproape prieteni: evrei, creștini, bogați, săraci.

Panait Istrati

În lumea Mediteranei/Apus de soare

Toți o apă: același ne acoperă capul și ne hrănește. Și dacă vreunul e lovit de mizerie găsește întotdeauna destule mâini de ajutor, ca să-l ridice în picioare. După cum vezi, strada e plină de cerșetori, fără nici o meteahnă, fiindcă pe aici din zece oameni nouă nu vor să facă nimic! — Vezi tu, continuă Herdan, cu toată faima proastă de care se bucură Turcia asiatică, poți să trăiești aici mai bine decât în România – Belgia Orientului, cum ne place s-o numim –, dar unde un pârlit de

Panait Istrati

Neranțula

Neranțula s-a născut într-un ceas de lumină caldă, într-un ceas de dans. Aș putea spune că Panait a scris Neranțula, dansând. Faptul s-a petrecut într-o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (așa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezește uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăși… Mâncasem și băusem bine, când tovarășii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce-am cunoscut și trăit în copilărie, dimineți pe malul mării, după-amieze în jurul bisericilor, seri în fața casei. Așa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre și la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre – mamele noastre din România și Grecia. Și astfel s-a trezit, în amintirea și pe buzele mele, Neranțula, cu zâmbetul și veselia ei. Neranțula este un cântec și un dans de pe țărmurile Greciei, din țara marinarilor cu inima deschisă și apucături simple. În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat și am dansat Neranțula. Kato sto yialo Kato sto perighiali… Cântec și dans sunt o lume. Și amândouă reînvie o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Și Neranțula este un cântec miraculos, ca un izvor.

Panait Istrati

Neranțula

În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuși părând un înviat, în picioare, cu o liniște aparentă pe fața în care se reflecta trecutul și în inimă cu o tulburare amară, el șoptea: — Ce? Ce cânți? Cum ai spus? Ne-ran-țu-la? Ne-ran-țu-la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Și, pe nesimțite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte și să danseze el însuși: Neranțula fundoti Neranțula mu condi… Panait dădea viață unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie. — Dac-ai ști! Dac-ai ști! Tu îmi trezești o întreagă viață!… Și Panait ne povesti anii petrecuți la Brăila, anii cutezătoarei și nesupusei Neranțula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor, ca o fiică a valurilor – soră îndepărtată și simbolică a Afroditei – dar până la urmă redată și ea mării. Triumfătoare și veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muritorilor. Am petrecut întreag-acea seară și multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranțula, în grecește. Asta, până în clipa când el a așternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei și preafericitei fiice a Brăilei.

Panait Istrati

Neranțula

Neranțula lui Panait, joc al dragostei și al mării, este redată mării – apelor legendarului Bosfor – o dată cu dragostea ucisă. Cealaltă, Neranțula poporului, trăiește și va trăi veșnic, în ciuda războaielor și suferințelor care nimicesc zâmbetul și cântecele. Trăiește și va trăi în inima și pe buzele mamelor și fetelor de pe țărmurile grecești: Ea va trăi mereu, Pe prundișurile Insulelor trandafirii, Mereu nesupusă, Mereu sălbatică, Cu gleznele-i Atât de alb-strălucitoare, Încât vederea lor Trece ca un fulger pe deasupra mării Și luminează lumea-ntreagă. Neranțula! Pentru ca Occidentul să te înțeleagă, trebuie ca el să te vadă și să te citească, așa cum ai fost scrisă: ca un vechi și neprihănit dans de altădată. Panait te-a scris dansând. Și trebuie să fii citită, tot dansând. Neranțula! Dintre toate odraslele lui Panait ești aceea care porți în tine o muzică bogată și firească, de o intensitate nemăsurat de adâncă. Ești muzică. Istrati și Neranțula sunt din acele spectacole pe care trebuie mai degrabă să le simți, decât să încerci să le înțelegi și să le explici. Ca un jucător nesocotit și robit patimei, Panait însuși își lăsa întotdeauna inima în voia sorții, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să știe dacă această monedă are preț la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei.

Panait Istrati

Neranțula

La fel și cu Neranțula: o mare și semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr-un refren straniu și de nedescifrat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu-l dezvăluie. Refren care ne întovărășește, după fiecare mișcare, în momentele cele mai patetice: — Aman! More! Aman! Aman! Neranțula! Pentru a ne dezvălui însăși inima omului și a ne arăta cum florile vieții se înnegresc și cad la suflarea amară a suferinței. — Aman! More! Deși scrisă în franceză, Istrati își lasă aici gândirea și inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Și dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care-i gama unei alte lumi. Ori, acest Aman! More! este una din cele mai frumoase chei ale Neranțulei, rapsodie a Copilăriei. Dar toți cei care – bărbați și femei de pe tot pământul și din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul nașterii sau al morții, în bucurie sau în durere – toți cei care au simțit tragicul mister al vieții și care adresându-se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinților sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâșietor: „Fraților! Fraților! Milă! Din dragoste pentru viața fraților!

Panait Istrati

Neranțula

Ajutor! Ajutor! Gândiți-vă la frăția noastră! Veniți! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul!” ei bine, toți aceștia trebuie să simtă că Aman – cântat de Istrati în momentele cele mai hotărâtoare și mai haine ale vieților tovarășilor și fraților săi – nu e decât strigătul nostru în fața sorții, soartă care atârnă deasupra dumnezeilor și a oamenilor. APOSTOLIS MONASTIRIOTY * E mult de când am petrecut în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Și dacă amintirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aș putea totuși să nu mă las cuprins de ele, cum nu mă înflăcărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni ale vieții noastre, umplându-ne de bucurii în stare să ne fărâme inima? Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieții mele trudite. Mi le da soarele iernatic al Alexandriei, soarele ei și dorința mea de-a trăi, acceptam feliile mari de amărăciune pe care soarta mi le oferea pe aceeași tavă. Le acceptam, deoarece presimțeam că viața refuză tot platoul, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele. Soarta îmi hărăzea puține ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar forțăm părticica de fericire, mărind cu știință feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieții, numai să-mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce-și lua zborul.

Panait Istrati

Neranțula

Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a-și apropia soarele. Atunci plecam tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroși s-o pedepsească… Plecam plin de libertate și golit de speranță. Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plătită, mă duceau totdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, de unde palmierii africani își contemplă, pe deasupra Mediteranei, frații înșiruiți pe Coastele de Azur, pe Ramleh-urile europene. Aceeași mare îi mângâie sau îi bruftuluiește. Darnic cum îl știm, soarele îi scaldă în aceleași raze puternice. La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ținut minunat unde bogații vor să fie singuri, ca să-și mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându-i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu-și odiosul lor Nimic, pricepui de ce viața era atât de aspră, în nerecunoștința ei, cu un pârlit ca mine. Și astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele ticsite cu bogătași, de acele locante unde narghileaua și cafeaua – fermecătoarele mele vicii – se plăteau la prețuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi-am dorit în viață nu mi-a fost peste putință; mi-am plătit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, și nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m-au ajutat să îndur întunericul existenței mele.

Panait Istrati

Neranțula

Pentru o cafea și o narghilea, la Ramleh-ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viața mea de-o zi, adesea de-o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular: Am dat, lângă mândra mea de-o seară, Toată truda mea de-o vară Da, am dat… Ca să ai mult, trebuie să dai mult. Asta vine de la sine, fără sforțare. Dar nu despre asta e vorba aici. * Nu poți iubi lumina, fără să iubești în același timp oamenii. Nu pe toți. Nimeni nu-i iubește pe toți și nici Iisus nu i-a iubit prostește. Iubim doar ce ni se aseamănă în felurite privințe. Iubim dorințele noastre. Într-o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înțesată de de-o sclifosită puiță omenească, am văzut un om. Și el pe mine. Îndată știui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simțea. La rândul său, și el știu la fel despre mine, ba încă și mai abitir. Am ghicit în privirile noastre sincere nuanța dorințelor noastre, minunea asemănărilor noastre. Acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m-am înșelat pe jumătate, niciodată în întregime. Dar cu cât mă înșel mai mult, cu atât merită să mă înșel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viața frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor și puternică, la fel ca fulgerul.

Panait Istrati

Neranțula

Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naștere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor cu frenezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar niciodată dezamăgirile îndurate n-au fost și nu vor fi în stare să micșoreze suma dorințelor mele. Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia. Dacă mă înșel, nu pierd nimic; celălalt e-n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruiești în întregime. Altminteri, ar însemna să poți spune despre soare că-și sleiește forțele, când se dăruie fără cruțare și fără alegere. Și cu atât mai rău pentru ghețari, care totuși se topesc ei înșiși! Dar când câștig, pun mâna pe-o comoară! Vorbesc despre sentimentul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca fulgerul: puternică, dar nu ține mult. Iată cum este alcătuit lutul meu și ceea ce iubește. Nu-s nemulțumit din cauza asta. Marii mei prieteni nici atât. Și în acea zi, la Ramleh, Marco – pe care l-am înțeles și m-a înțeles mai iute decât a trebuit să ne furăm narghilelele – Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toți. Fermecătoarea secătură încearcă totuși să se apere. Știa bine că ar fi de prisos, deoarece, la ființele sensibile, nevoia de-a iubi și a se mărturisi este mai puternică decât simțul pudorii, care te silește să-ți ascunzi urmele loviturilor.

Panait Istrati

Neranțula

Totuși, el ținu să-mi dovedească reținerea sa de om de lume, acest „sărman om de lume”, care se hrănește cu iarbă, bea apă, iubește ca un vierme și își ascunde cele mai mici zgârieturi! Și în după-amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn încurajator, plecând de acolo. Ca un om de lume. Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să-i arunce o pietricică, și cât mai departe. Marco, visător, cu mâinile împreunate la spate, puțin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prieten al său. Această nepăsare nu mă păcăli. Îl urmai multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu-mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi-l apropii. Și, într-o zi, am făcut-o. Cum? Asta nu se învață. Și acum, uitați-vă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultați o poveste, petrecută în colțuri de pământ, pe care cei mai mulți dintre voi nu le cunoașteți. Este povestea istorisită de omul pe care l-am descoperit pe o terasă la Ramleh-ul Alexandriei, un om pe care-l iubeam fără să știu pentru ce și care mi-a sfâșiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprințar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam așa: Pe țărmul mării, pe prundiș, Neranțula fundoti!

Panait Istrati

Neranțula

[1] O fecioară își clătea fusta, Neranțula fundoti! Partea întâi Să tot fi avut șaisprezece ani, când tata cumpără o căsuță, pe Ulița evreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Știam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata – ca de obicei – nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea și le vindea din nou primului amator. În fond, asta-i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a-și sprijini bărbatul în nesfârșitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu-se cu lucrătorii care cârpeau șandramaua. În ce mă privește, aveam datoria să alerg la cârciuma din colț, să iau carafe cu vin pentru părinți și cumpărătorii lor, care beau laolaltă, sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre și sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra și se mai schimba kalimera. Îmi mai plăcea să mă joc cu marile mele zmeie pe străzi, în capul gol, cu cămașa descheiată, în bătaia vântului și mereu singur. Da, singur, deși nu eram nici fricos, nici sălbatic; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ștrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu-mi-l. Iată de ce, mutați proaspăt în mahalaua ovreiască, mă ținui la distanță de băieții din cartier.

Panait Istrati

Neranțula

Aceștia, deși „copii de ovrei” – ceea ce însemna: sfioși, deloc primejdioși – ofereau o mie de ocazii ca să le spargă capul; știindu-i fără curaj, micii românași de prin împrejurimi nu șovăiau să vină ca să-i bată, la ei acasă. Cu sânul și buzunarele doldora de pietre invadau strada și, de dimineață până seara, zburau „proiectilele” în ambele direcții. Uneori, pietrele zburau peste garduri, în curțile oamenilor. Așa că, vrând-nevrând, mă lipsii deocamdată de plăcerea – foarte gustată cu prilejul schimbării locuinței – de-a hoinări pe uliță, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni și obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neașteptată se oferi de la sine setei mele de-a iubi. La mahala, curțile sunt despărțite prin garduri din șipci vechi. Poți vedea tot ce se petrece la vecini. Și cum pe-aici lumea e foarte curioasă și nu prea politicoasă, fiecare se uita, cât avea poftă. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz, ori de câte ori aveau prilejul și să-și arate dindărătul gol printre șipcile gardului. Eu, unul, n-aveam nimic de arătat și nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plăcerea să văd în fiece zi o fetișcană de paisprezece-cincisprezece ani, care se mișca întocmai ca un pește în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel.

Panait Istrati

Neranțula

Dar era fată și, ca și cățeaua care nu se teme de mușcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieților. (Copilul, când devine bărbat, își pierde până și această omenie și lovește femeia însărcinată.) Oacheșă și cu păr bogat, semăna cu o țigancă. Coada mare, împletită îngrijit. Fața – ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători și buze cărnoase – era întotdeauna curată, ca și mâinile și picioarele. De altfel, n-avea de-a face decât cu apa. Cu brațele împovărate de două găleți din tablă, făcea naveta – încă din zori – între pompa cartierului și casele pe care le aproviziona, pe o para „rândul”, cu condiția să fie „pline ochi”. Ca să prididească și să n-o stânjenească la mers, atârna gălețile de-o cobiliță, care o îndoia sub greutatea ei. Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu fața crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându-i, lac de sudoare, dar niciodată tristă, niciodată copleșită; veselă îndată ce-și punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ștrengărițele din mahala, ci, singură în curte, cu niște cățeluși frumoși pe care-i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuțe și-i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de cățeluși și n-avea curse de făcut, o pornea haihui.

Panait Istrati

Neranțula

Ceasuri întregi n-o mai vedeam. La înapoiere, cu fața scăldată de fericire, înșfăca gălețile și alerga la corvoada zilnică. Terminând-o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala cățelușilor, cu risipă de îngrijiri și duioșia unei adevărate mame. În jurul ei, nimeni. Nimeni care s-o țină din scurt. Nici părinți, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părțile. Umbrele nopții o înghițeau, laolaltă cu micuțele animale, într-un susur de mângâiere și de îmbiere la odihnă. Dimineața o găsea mătăhăind sub povara cobiliței, cu brațele și gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleților, la capetele cobiliței. Buza îi tremura puțin. Apoi, iarăși câinii, disparițiile neașteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire. Văzui toate acestea, într-o vară, la începutul vacanței mari. — Mamă, cine-i fetița care cară apă? — O orfană. — Cum o cheamă? — Nu știu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagița. * O orfană… Pripășită de un an, Dumnezeu știe de unde… Care n-a vrut niciodată să spună cum o cheamă și nici cine-i sunt părinții. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă, o culesese de pe drumuri și căreia lumea îi zicea sacagița. Cam asta-i tot ce știa „lumea” despre această fetiță. Și îndată ce „lumea” își potoli curiozitatea-i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de sacagiță, îi întoarse spatele și-și văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbuibare, de „case de vânzare” și „case de cumpărat”.

Panait Istrati

Neranțula

Sărmana lume!… Și tu, sărmane om de lume!… Cât vă plâng!… Vă întâlniți în drumul vostru cu o făptură omenească, având fălcile încleștate de vifornița vieții, și în loc să-i dovediți căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebați în fugă: „Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine ești, de unde vii, ce părere ai despre noi și ce ai de gând să faci în mijlocul nostru?” Și nenorocitul se uită la voi, incapabil să-și descleșteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar să vă scuipe în față. Și, grăbiți cum sunteți, îi întoarceți spatele, îi atârnați o poreclă, ca pe-o tinichea găurită de coada unui câine, și o ștergeți la treburile voastre. O ștergeți: tu, sărmană lume… și, de asemenea, tu, sărmane om de lume… Cât vă plâng… * Într-o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuța singuratică îmi spune deodată, spre marea mea uimire: — De ce te joci numai în curte? Ah! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simții obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea. Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu-și cățelușul drag – Leu – pe care-l strângea la piept, șoptind într-una, melodios: — …De ce?

Panait Istrati

Neranțula

De ce?… Marco… Tresării, bolborosind: — Știi, deci, că mă cheamă Marco? — Am auzit strigându-te astfel… Sforțându-mă, izbutii s-o privesc în față și s-o întreb: — Dar pe tine cum te cheamă? Îmi răspunse, simplu: — Sacagița. Simții un cuțit în inimă. Îi întorsei spatele și fugii ca să plâng. Va să zică, ea se împăca liniștită cu cumplita poreclă de sacagiță! Cu acest nume era chemat cel mai frumos tovarăș din copilăria mea! — Și ce-i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revolta, scârba mea. Ce-i cu asta? Ești ceea ce ești… Apoi, îmblânzindu-și glasul: — …Sunt, oare, pentru tine, o sacagiță? Pentru mine!… Oh! pentru mine!… Nu! Nu! Smulsei o șipcă din gard, mă strecurai prin spărtură și o strivii în brațe. Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci – parfumul cărnii iubite – îmi pătrunse în sânge. Era ca mireasma unui fruct exotic pe care-l guști întâia dată. O părăsii îndată și trecui în curtea noastră. De-acolo, ne-am privit cinstit în ochi. Ai ei erau mari, deschiși și, ai fi putut spune, mirați. Fața ei, împietrită, liniștită, golită de orice emoție. Eu… eu abia îmi trăgeam sufletul. În jurul nostru pustiu.

Panait Istrati

Neranțula

Ulița, de asemeni, pustie. Totul se petrecea într-o după-amiază înăbușitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toții, după ce-au gonit muștele și-au lăsat perdelele. În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare care mă ajută să câștig inima prietenei mele. Dimineață. Ea trebăluia voinicește, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienți. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliță, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să-l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părțile bune și cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt îndepărtat mă-nfioră: era glasul prietenei mele. La capătul de sus al uliței ea își aruncase gălețile, bătea din palme, urla și alerga spre mine, cât o ținea picioarele, ca scoasă din minți, făcându-mi semn. Mă uitai îndărăt și văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu-se, în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursulețul Leu își scărpina liniștit o urechiușă, nepăsător de primejdie. O clipă de șovăire și prietena mea și-ar fi văzut strivit câinele atât de iubit. Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii și smulsei cățelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi și căzui leșinat.

Panait Istrati

Neranțula

La trezire, lume multă în jurul meu. Îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se văicăreau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile ei, izbutii să merg singur până la gard. Prietena mă aștepta cu Leu în brațe. Mi-l trecu prin spărtură. Luându-l, mă speriai de fața chinuită a micuței mele. — De ce ești atât de palidă? îi spusei. — Ți-l dăruiesc! rosti ea, sugrumată. O să știi să iubești un lucru ca ăsta? — Da, mult. — Și ce ești în stare să faci pentru ceea ce iubești? — Totul! — Da… Mi-ai dovedit-o. Sunt o proastă… Iartă-mă! Și, de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini și mă sărută pe amândoi obrajii. Au fost primele și singurele sărutări voluptoase din viața mea, care nu m-au costat decât puțină durere în coaste. Altele, altele, toate… Dar, de ce să mergem atât de repede… * Durerea de coaste mă țintui în pat mai multe zile. În fiecare după-amiază, stăpâna lui Leu și a inimii mele venea – pentru un ceas sau mai multe – ca să mă vadă și să-și mângâie câinele. Mi-aș fi dat întreaga-mi sănătate nefolositoare, ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfățat!

Panait Istrati

Neranțula

Doamne! fie-ți lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârșită, fiindcă suntem niște nesocotiți; iartă-ne însă și nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru-i păcat: că nu te-ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stingherește atât! — Marco, îmi spuse prietena (într-o zi, când sta pe patul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muște și praf), Marco! Ești gelos? Vorbindu-mi, fața ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărțise de cățelușul pe care îl scăpasem de la moarte. — Gelos? De ce mă întrebi? Și de ce această spaimă? — Pentru că te iubesc pe tine, pe tine și încă pe cineva!… Auzindu-i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine și era cât pe-aici să-l strivesc pe Leu. — Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi ca pe unul singur, așa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e. Și mă sărută cu putere; dar mai bine mi-ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte. Îndată simții că nu trebuie să mă tângui, că aveam de-a face cu o făptură bine clădită și cu un potrivnic puternic; și că numai arătându-mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt și să-mi păstrez locul.

Panait Istrati

Neranțula

Simții clar aceasta. Timpul mi-a dat dreptate. O dreptate amară… — Cine-i acel cineva? o întrebai gâtuit. — O să-l vezi… când om merge să sărim șanțul la Neranțula fundoti. — …La cine? Neranțula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoșteam bine ce însemnau aceste cuvinte grecești, deoarece știam greaca la perfecție; totuși, nu pricepeam nimic și mă uitam la ea prostește. Izbucni într-un hohot de râs atât de frumos, atât de răsunător, atât de amețitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, își uită durerea. Și tustrei, rostogolindu-ne în pat, râdeam, ne mușcam și lătram ca trei animale, tinere, fericite. — Spune-mi, frumoasa mea, frumoasa mea… Neranțula… — Mă chemi Neranțula? strigă, buimăcită. — Da, dar… — …Nu-i cumva ceva asemănător sacagiței? — Nu! nu! Neranțula înseamnă mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Ești, deci, pentru mine, mica portocală amară, micul meu portocal stufos! Ești refrenul unui cântec grecesc, pe care l-ai auzit și pe care-l repeți ca un papagal. Spune-mi, ce-i cu șanțul pe care-l sari și unde se află? — Pe Ulița kalimerească[2]… Acolo, muncitorii au desfundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte și s-aducă apa în case. Se zice că prefectul o și are: te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” și apa curge singură.

Panait Istrati

Neranțula

Tare mi-ar plăcea să văd și eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându-se singură în odaia ta? Ei drăcie! Nu știam mai mult decât ea, dacă apa din Dunăre se urca sau nu singură în bucătării și nu dam crezare poveștii cu „robinetul” „pironit în perete”, pe care-l „întorci” și țâșnește un șuvoi de apă „fără sfârșit”, „atât de fără sfârșit, că toată Dunărea s-ar putea scurge în odaie”. Dar știam și credeam altceva: anume că Neranțula mea iubea un grec, de pe Ulița kalimerească, desfundată de primărie, că într-acolo alerga în toate după-amiezele și că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roșie ca focul. Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care-mi lua jumătate din prietenă? Un cui dureros îmi sfredelea inima. Aș fi vrut să-mi ucid potrivnicul, dar nu știam nici să mă bat, nici s-arunc cu piatra. O privii în albul ochilor. — L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? — Da! l-am sărutat, dar el e ceva, iar tu altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi… — Să văd, ce? Pe cine? — Pe Epaminonda… Celălalt. E atât de cumsecade! O să-l iubești și tu. * Noaptea cobora încetișor, după o zi pustiită de zăpușeală.

Panait Istrati

Neranțula

Îl închisesem pe Leu împreună cu ceilalți doi câini, și-o pornirăm spre Ulița kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toți ștrengarii erau pe-afară. Ne strigară, dar nu-i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau. De fapt, ea părea liniștită. Mersul ei nepăsător, chipul liniștit de fecioară, brațele care-i atârnau părăsite (brațe vânjoase ca doi șerpi puternici, oțelite de povara găleților) și întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau și mă atrăgeau în același timp. Cu mare greutate izbuteam să-mi stăpânesc pofta nebună de-a o mușca, de-a o face să țipe. De ce îmi spusese că mai iubește și un altul? Nu-l puteam suferi pe acest „altul”. Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele și răul din viață, mă întreb dacă viața s-ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. Se-ntunecase de-a binelea, când ajunserăm în ulița locuită de greci. Șanțul, fără sfârșit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ și amândouă pierzându-se în bezna tainică a nopții, ca și drumul sorții noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici-colo lumina lor chioară, ca niște presimțiri, în timp ce în dreapta și-n stânga se înșiruiau, una după alta, căsuțe singuratice, ca niște capcane de neînlăturat.

Panait Istrati

Neranțula

Cuprins de spaimă, de-o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranțula și o strânsei la piept, șoptindu-i: — Ce cauți aici? La rându-i, îmi înlănțui mijlocul cu putere și, cu privirea ațintită la șanț, îmi răspunse, abia auzit: — Nu știu… îmi place aici… — Hai să fugim! murmurai, strivind-o în brațe. Să fugim și nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! Tăcu, împietrită. Mi-amintesc că i-am prezis atunci, strigând: — O să plătești scump, dacă nu te oprești la timp: grecii sunt periculoși! Continua să tacă, strângându-mă la piept, privind la șanțul care devenise negru ca smoala. Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulțime de ștrengari cântau și pe măsură ce, apropiindu-ne, melodia și vorbele se deslușeau, simții trupul prietenei scuturat de scurte tremurături. Pe țărmul mării, pe prundiș, Neranțula fundoti! O fecioară își clătea fusta, Neranțula fundoti! Se smulse din brațele mele, cu o putere nebănuită, ca un pește mare abia scos din apă și, fără o vorbă, începu să sară de îndată șanțul în ambele direcții, de pe un mal pe celălalt, în zigzag, îndreptându-se în direcția cântecului și repetând la fiecare săritură peste șanțul fermecat: — Neranțula fundoti!… Neranțula fundoti!

Panait Istrati

Neranțula

Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam cu privirea, năluca ușoară a Neranțulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când, în sfârșit, vocea iubită izbucni în beznă: — Haide, Marco! Haide, Marco! O clipă mi se năzări să fug, să n-o mai văd niciodată, dar rânduiala sorții este nemiloasă și mă supusei, ca și cum două mâini drăgăstoase m-ar fi împins: du-te, du-te spre aceea care te cheamă! Mă dusei… Ca un fermecat. Un prim felinar și două siluete – Epaminonda și Neranțula – răsăriră în beznă, apoi, la vreo douăzeci de pași mai în urmă, alte felinare și alte siluete: vreo zece băieți greci, între zece și cincisprezece ani. Toți erau desculți și cu capul gol. Felinarele ce li se legănau în mâini erau făcute din pepeni mari, goliți de miez și găuriți cu crestături de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se strecura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie și multicoloră. La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanța. Înțelesei că aveam de-a face cu un căpitan. Orice grec se naște căpitan.

Panait Istrati

Neranțula

Își ridică pepenele-felinar care ne lumină o clipă fețele, în timp ce Neranțula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. Fața lui Epaminonda, osoasă și oacheșă, îmi fu îndată simpatică. Nu-i lipsea sinceritatea. Era o haimana puțin mai mare și mai puternică decât mine. N-avea trufia grecească, pe care n-o puteam suferi. Îmi întinse mâna, adresându-mi-se cu un glas aproape bărbătesc: — Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noastră. Neranțula (îi și zicea astfel!) spune că ești de treabă. Și eu și ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem cu o fată cumsecade, iubită de doi băieți la fel și pe care și ea-i iubește. Acum, hai să cântăm și să hoinărim împreună. Mi se pare că știi grecește? Fără să-mi aștepte răspunsul, luă comanda cetei – cu Neranțula între noi doi, braț la braț – și porunci: — Hei, palicari!… unu, doi, trei: Pe țărmul mării, pe prundiș, Neranțula fundoti! Marș în cadență perfectă și veselie săltăreață. Pământul tremura sub pașii noștri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Și mi se părea că șanțul pe a cărui margine umblam, devenise mai puțin întunecos. Neranțula și cu mine tăceam.

Panait Istrati

Neranțula

Dar, departe de-a fi nepăsătoare pe cât părea, îi simțeam trupul fremătând ca o coardă de harpă, înfiorată de atingerea degetelor. Coada i se legăna ritmic, la fiece pas alungit, în timp ce mâna-i stângă îmi strângea brațul, ca un clește. Nu mă simțeam prea rău. Mă socoteam în stare să lupt și să-l birui pe acest Epaminonda, care cânta frumos, însuflețindu-ne mersul. În vreme ce mă întrebam cum se va încheia seara, prietena, pentru care ne înfruntam, alunecă deodată din brațele noastre, își începu săriturile în zigzag pe deasupra șanțului și dispăru în noapte cu refrenul: Neranțula fundoti! Neranțula fundoti! Din când în când, când trecea prin fața vreunui felinar, umbra i se trăda pentru o clipă și apoi n-o mai revăzurăm. Rămăsei înlemnit. Foarte liniștit, Epaminonda îmi spuse, cu strângere de inimă: — Noapte bună, Marco… Nu se mai întoarce în seara asta. E o apucată. Mă înapoiai singur și trist. Dar, ajuns la gard, o dorință de neînfrânt mă împinse să mă duc s-o văd. Cămăruța ei, drept în fundul curții, avea ușa dată de perete. Lumina lunii scălda fața adormită a Neranțulei, cu Leu în brațe și ceilalți doi câini la picioare, veșmintele aruncate, care încotro, gălețile și cobilița într-un colț.

Panait Istrati

Neranțula

Pășii în vârful picioarelor și sărutai ușor fruntea ciudatei prietene. Ea nu se trezi. Eu, însă, n-am închis ochii toată noaptea. * Copilăria și mai ales începutul adolescenței sunt trepte ale vieții, pe care nimeni nu le înțelege. Oricât le-ar fi trăit părinții, cei căsătoriți nu le înțeleg mai bine decât cei necăsătoriți, și-i foarte bine așa, căci altfel viața ar fi grozav de monotonă: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea sunt patru vieți, patru feluri de-a trăi; le ucizi pe toate, dacă vrei să torni pe una în tiparul celeilalte. Astăzi știu că uleiul sfânt care ne curge în vine, potrivit temperamentul

Panait Istrati

Familia Perlmutter

BĂTRÂNII PERLMUTTER. Constanța e un mic Stambul românesc tolănit alene pe anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare împodobește piața ce-i poartă numele și face să bată în piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri și fac s-ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găsește mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac și deprinderi care i se potrivesc. Din 1906, Constanța a devenit cel mai important port balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe socoteala sa și, s-o recunoaștem, cu prețul a mari sacrificii, un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa Constanța-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul faraonilor în modul cel mai confortabil și fără altă bătaie de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot. Acesta, alb ca o lebădă, și arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră și dădea, în cele mai favorabile condiții, un deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Poporul român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă poveste… În dimineața aceea de sfârșit de octombrie, Dacia intrase în portul Constanța pe o vreme foarte proastă. Era la a treia cursă. Morocănoși și palizi, cei câțiva pasageri care coborâseră se eclipsară foarte repede, luați, aproape toți, de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să răsufle ușurat – bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se de-a lungul cheiului negru și pustiu pe care o santinelă preocupată îl măsura de la un cap la altul cu pași obosiți. Și iată-i apărând, unul câte unul, ca șoarecii, funcționarii, bucătarii, mateloții, cărora serviciul le permite s-o șteargă aproape imediat după acostare. Unii se despărțiră îndată, cu câte o strângere de mână grăbită și cu două vorbe spuse la repezeală. Ăștia erau „băieții însurați”. Ceilalți, „băieții de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de vin „românesc” și să guste o bucățică de „pastramă” de berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii știau să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele rare”. Își făcu apariția și Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, nu arată că s-ar grăbi.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Era cel mai vechi dintre navigatorii români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe vapoarele străine, pentru experiența lui vastă și pentru că vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Și cu toate că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era drag, și între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din toată marina română, era singurul care avea barbă atât de frumoasă, creață și sură; dar părea sălbatec, gata de bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viața lui nimeni n-o știa decât din auzite. Nu-i plăcea să facă confidențe. Sub braț cu un pachet de trufandale exotice – curmale, ananas, nuci de cocos – Sotir, punând piciorul pe uscat, oferi santinelei un pachet de țigări egiptene. Ostașul îi mulțumi: — Numai dumneata, domnu' Sotir, te mai gândești și la noi, amărâtele de santinele. — Deh, fiule, poate că ăilalți au griji mai multe decât mine! Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, mahalaua cea mai nenorocită a Constanței, înțesată, inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om de nădejde, avea picioare bune și inimă la fel.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Și, mai ales, știa ce vrea. — Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor Perlmutter. Și intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiță de zece ani, puțintică, o miniatură a Estherei, brună și slăbuța, ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curățel în dimineața asta, cu o rochie roșie. Și ochii ei rotunzi, cu lumina strălucitoare, mari-deschiși, păreau să plutească cu dispreț pe deasupra noroiului din jur. — Veniți la noi? Exclamă fetița într-o românească curată, văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Știți, azi e șabăs, e Yom Kippur! Părinții mei s-au dus la sinagogă, să se roage și să postească toată ziua. — De-asta, gândește Sotir, sunt închise toate prăvăliile evreiești în dimineața asta. Deh, e ziua cea mare, când ei își cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-și petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de reb Zalman, așa că să-i lăsăm în pace. În timpul ăsta fetița-i dădea zor cu gânguritul, părea prea serioasă pentru vârsta ei. — Și-am să postesc și eu pân'deseară. Pentru prima oară anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Și ananasul ăsta-i pentru noi, ca data trecută?

Panait Istrati

Familia Perlmutter

— Firește, răspunse Sotir, puțin cam ursuz, e pentru tine și pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l mănânci acuma? — Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! Și fetița, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo ureche indiscretă. Dar, liniștită, întinse mâinile spre pachet. — Am să-l duc în casă. — Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Ești în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt pentru voi, am să vi le aduc mâine. Și marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în gândurile lui. — Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăștia, tot ce fac, fac cu frenezie. Nici un neam nu-i atașat cu atâta pasiune violentă de trecutul său; și cu o pasiune tot atât de violentă, îl părăsește. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de nebunește… E un mister! A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid la o ușă prăpădită. Rifca, îmbătrânită și gheboșită, o crăpă cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în vorbe: — Ah, dumneata ești, kir Sotir!

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Intră! Să-ți dea Dumnezeu zile, omule cu vești bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! Apoi, strigând către bărbatul ei: — Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând indiferență față de tot ce nu mișcă… Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să duduie pământul cu mașina lui de cusut și îi trebui un timp până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri țăcănitul acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor și, se ridică, biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu mersul sigur: — Sunt fericit să-ți pot strânge mână, kir Sotir, spuse el într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb Zalman. Într-un colț luminat puternic de o a doua lampă, ședea, într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu barbă mare, căruntă, și cu perciuni lungi. Bea ceai și își ștergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceașca într-o mână și pe cealaltă o întinse spre marinar cu degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit cuvintele românești: — Fii binevenit, prietene Sotir.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Ei, cum a fost călătoria? S-a-ncheiat cu bine? — Binișor, reb Zalman. — Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, și pe pământ și în călătoriile pe mare, pentru că ți-e milă de bieți ovrei ca noi. — Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai putem și noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt… — Fie-ți milă de noi, Iehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. Și după ce murmură în idiș câteva cuvinte de neînțeles acoperindu-și fața cu mâinile ei mici și grăsuțe, duse colțul șorțului la ochii înroșiți și, înseninată, îi explică lui Sotir: — Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul de sever cu copiii noștri. Așa c-am fost greu pedepsiți. M-am rugat de mila Cerului. Sărmana de mine… Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbați ce ședeau în jurul lămpii. — Și, cu școala dumitale, mai merge, mai merge, reb Zalman? Întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai necăjesc și părinții tot nu-ți plătesc…! Hai cu mine în Egipt, acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i învețe Talmudul, și ai să găsești copii cuminți, pe care să-i înveți să-l cinstească pe Iehova.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

— Eu, de-aici nu mă mișc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am nici o poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeași lume? Nu-s aceiași oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, dumneata care de douăzeci de ani bați continentele. Cât despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanța, uite, 's mai bine de patruzeci de ani de-atunci, și cu toate că aici sunt ovrei puțini și că, de când s-a prăpădit nevastă-mea și se odihnește-n pace-n cimitirul din Constanța, n-am alți prieteni decât pe Perlmutteri și am să rămân aici, legat de trecut, toată viața. Nu-mi plac schimbările, cum îi place tineretului de azi și cum îți place și dumitale, Sotir. Mi se potrivește mai bine statul pe loc; pentru că, numai în continuitate e credință. — Ești modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viață ștearsă și umilă, cu toată învățătura dumitale mare. Nu vrei să știi de beția spațiilor vaste și de schimbările neașteptate! — Și dumneata, Sotir, care nu vrei să știi de beția unei vieți sedentare ovreiești ce-ți umple inima și sufletul! În adevărata umilință în fața lui Iehova inima își află împăcare. Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea părinților lor… — E logic, zău, exclamă Sotir.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Copiii calcă-n picioare trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. Copiii au dreptul la revoltă! — Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiți că viitorul își trage seva din trecut, și trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează experiența. — E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, aproape cu voioșie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul și duhovnicul nostru cel mai bun… — Și fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna înainte de a pleca în țări îndepărtate vine să ne facă o vizită, ce-am mai fi știut noi despre soarta copiiilor noștri? Da, kir Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta tristă… — E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că ești un „goi”, kir Sotir. Știi că reb Zalman e puțin rudă cu noi? Și el e un Perlmutter. E… cum să-ți explic eu… Bunicul lui era văr de-al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i așa, Avrum? — Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir Sotir. — Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el?

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiș și asista cu gura căscată la toată conversația, din care nu-i scăpa un cuvânt. — Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forțată. Perlmuterii îl fixară îngrijorați pe marinar; mama insistă: — Nu-i prea slab? — Nu-i slab deloc. — Câștigă bine? — Destul de bine… când lucrează. — Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? — Nu, firește că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se-ntâmplă oricărui muncitor. — Ah, acuma-nțeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Și cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulți ca el în București. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. — Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. — Dracu' să-l ia de fes! Blestemă Rifca, ridicându-se să se ducă după ceai. Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse nimic. Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: — Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Mintea lui, mi se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul deștept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? — Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă și lui, ca omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, și silit să trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, nu-i o crimă… — Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! Se tângui croitorul cu respirația întretăiată. Să ai un bețiv în familie… asta-i o rușine! Ovreii nu beau… Noi trudim, bieți bătrâni, din zori și până-n miezul nopții, pentru o bucată de pâine. Cinci copii… i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat totul pentru ei, și-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În afară de Hanăle, toți cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, dar n-o face nici unul. Nu mai existăm. Copiii noștri sunt ca și morți pentru noi. Și noi, pentru ei, tot ca și morți suntem. Toți s-au împrăștiat, ca bătuți de vânt. Știi și dumneata… Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru școală bună și totul a căzut baltă.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Ce crimă am făptuit în ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud și nedrept cu noi? Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind și rostindu-și indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul cel vechi. Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul ei, tânguindu-se: — Ah, kir Sotir, mai rău păcătuiește săracul în fața lui Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ține socoteală de toate câte-a spus omu' la supărare, atunci s-a isprăvit cu mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai naști… — Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândețe. Crede-mă, Dumnezeu n-are nici o vină-n chestia asta. — Bărbatu-meu, săracu', se crede atât de nenorocit, încât se leagă și de cele sfinte. Până și rugăciunile le spune acum numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge odată și-odată la capăt. De la zece ani de când se tot chinuie… — Și-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră speranță, în Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre copiii noștri. Într-adevăr, e prea mult… — Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă reb Zalman.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

— Și-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba cu duhul blândeții. — În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să „zăpăcească”… — Poate, dacă ești mort… Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle și zise părinților lui Isaac: — Voi n-ați greșit cu nimic, nici copiii voștri și… nici Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteți prea bătrâni ca să-ncepeți astăzi să-i dați de urmă. Hai, vă las sănătoși și să vă găsesc sănătoși! — Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pachețel pentru Isaac? — Desigur. Am să trec… În ziua îmbarcării Sotir trecu din nou pe la Perlmutteri. Îl găsi pe reb Zalman la locul său obișnuit, bându-și ceaiul, cu picături de sudoare pe frunte. În aerul încins din odaia în dezordine, Avrum sta, ca întotdeauna, plecat pe mașina de cusut. Rifca și Hanăle, agitate, pregăteau în bucătărie un pachet pentru scumpul lor Isaac. Îi trebuiră din nou câteva minute lui Avrum până când să oprească mașina. În timpul ăsta reb Zalman, în colțul lui preferat, stătea de vorbă, cu glas scăzut, cu Sotir. — Nu-i așa, kir Sotir, că aseară i-ai mințit puțin?

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Bietul Isaac trebuie să fi-ncăput în ghearele beției. Teamă-mi e că n-or să-l mai vadă niciodată! — Și mie mi-e teamă. Dar nu orice adevăr poate fi spus, șopti Sotir la urechea lui reb Zalman. Acesta, închizând ochii, începu îndată să miște buzele sale cărnoase, murmurând o rugăciune care de obicei se spune pentru un bolnav: „O, Doamne Atotputernice, tu ești Dumnezeul bunătății și al îndurării, ai făurit lumea cu dragoste și cu dragoste judeci făpturile tale. Fie-ți milă, Doamne, de noi, de poporul lui Israel, poporul tău ales, ai cărui fii suferă, și printre ei și Isaac al lui Avrum.” Sotir, deprins cu asemenea monologuri, continuă să-i vorbească la ureche: — Nefericiții lui părinți ar cădea trăsniți dac-ar ști în ce hal de beție a ajuns fiul lor cel mai drag. După Iosel, după Esthera, după Haim, după Simon, iată că și Isaac, ultima lor speranță se năruie. E trist, într-adevăr, pentru sărmanii noștri Perlmutteri. — Da, da, făcu reb Zalman. Lui Avrum al nostru toate-i merg de-a-ndoaselea. Nici rude, nici copii, numai amărăciune. Și, merge oare lumea mai bine? Avrum, cu aerul mulțumit al omului care-și săvârșise munca pentru ziua aceea, uitând pentru o clipă de astmul său și de lamentările din ajun, se așeză și el lângă cei doi prieteni.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Rifca aduse pachetul, cu nesfârșite indicații. — Am pus și o sticlă de țuică, pentru că ajungi (Dumnezeu să-ți binecuvânteze voiajul) tocmai de sărbătoarea Torei. Lui Isaac îi plăceau atât de mult sărbătorile noastre… Să-și aducă aminte de petrecerile de pe vremuri! Dumnezeu ne-a dat Tora cu bucurie, și-n ziua asta a anului îi e îngăduit chiar și unui ovrei să se-mbete… Sotir și reb Zalman se priviră semnificativ, apoi Sotir spuse: — Am să-i duc și ziare vechi românești; le citește cu mare curiozitate. Rifca le servi o gustare modestă: șalău marinat, măsline, castraveți murați; toate astea împreună cu ceaiul nelipsit, dar cu aromă fină care dezleagă limbile. Spre marea satisfacție a Rifcăi, cei trei bărbați făcură toate onorurile eforturilor ei culinare. Și toată încăperea începu să se umple de vibrații înaripate, iar vocile, când grave, când voioase, se-auzeau până-n curte. — Greșeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c-aveți prea multă viață-n voi, într-o vreme în care a trăi din plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieții, plătiți și voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteți sau buni, sau răi, niciodată mediocri. — Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie mediocru.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Uită-te la un „goi”; ce-i lipsește? Muncește toată săptămână, și duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg liniștit pentru că lui îi fac plăcere chiar și bucuriile mai grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca și ale creștinului, sunt cu totul de altă natură. — Eh, fleacuri, îl necăji Sotir. Iar începi cu misticismul dumitale sentimental. Fii realist, reb Zalman, nu mai tânji după viața voastră plicticoasă. — Sunt realist în felul nostru, Sotir, și ca să poți înțelege toată universalitatea vieții noastre plicticoase, nu trebuie s-o judeci din afară. Trebuie să trăiești „viața ovreiască”. Dar, din păcate, până și copiii noștri n-o cunosc. Ce știu ei acuma despre viața asta ovreiască atât de profundă, dar care ne înmoaie inimile de umilință și ne umple sufletele de fericire! Reb Zalman își șterse fruntea și continuă: — Uită-te la Yom-Kippur-ul nostru, pe care l-am serbat alaltăieri. E cea mai mare sărbătoare – și sărbătoarea noastră supremă se manifestă prin post și rugăciuni timp de douăzeci și patru de ore în șir. Și, știi, pentru noi e totdeauna sărbătoare când spiritul triumfa asupra materiei, „înlăuntrul nostru”. — În fiecare an, interveni Avrum, reb Zalman oficiază în ziua asta de sărbătoare, și vocea lui de cantor parcă-i vrăjită, ne-nfioară până-n măduva oaselor.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Și melodiile mă urmăresc luni întregi, pe mine, care nu mai sunt credinciosul de altă dată. — Da, continuă reb Zalman, bucuriile ovreiului sunt spirituale, chiar dacă puțin încețoșate de tristețe, pentru că, cum să poți uita trecutul glorios și decăderea poporului tău? După trei mii de ani el se mai gândește încă la a nouă zi de Ab, ziua funestă a distrugerii celor două temple. Așa că ovreiul trăiește mai mult în trecut și-n viitor decât în prezent. El așteaptă, așteaptă cu încredere timpuri mai bune, așteaptă venirea Mesiei. Și cu venirea lui, micile noastre mizerii meschine vor dispare… — Și tot așteptând venirea Mesiei, gemu Avrum îndurerat, eu aș vrea să-l revăd pe Isaac al meu! — Cine știe, îl consolă Rifca. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate c-o să-l mai vedem. — Ah, exclamă reb Zalman. Dac-ar putea veni în țara lui, lângă bătrânii lui părinți… Sotir, înălțând capul, cu barbă-n vânt: — Deh, voi uitați, amicii mei, că Isaac a dezertat din armata Majestății Sale Regelui României, că atâți alți Isaac și Niculae. Dar Isaac al nostru nu-i un dezertor de rând: el e feciorul lui Avrum Perlmutter. Și Avrum Perlmutter plătește azi păcatul ereditar cu pătimirile copiilor săi.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Păcatul lui e că n-are-n vine un sânge mediocru. Știu foarte bine, nu-i nevoie să ai sânge nobil ca să dezertezi din armata regelui, chiar în felul lui Isaac, care-a zvârlit armă când nu mai avea de făcut decât o lună din trei ani de cazarmă. — Revolta împotriva sorții se răzbună, îl corectă reb Zalman cu calmul său obișnuit. Înduioșat și aproape cu seninătate, Avrum bolborosi: — Cât a suferit Isaac, sărmanul de el, în ăști trei ani, nimeni nu știe… — Cel ce-și trăiește viața în afara Domnului, suferă, zise reb Zalman oftând adânc. — Povestea lui Isaac, îi luă Sotir apărarea, e, la drept vorbind, povestea oricărui om prea bogat în seva vieții. Sunt două feluri de oameni. Omul-vierme, netulburat deloc în amorțeala lui milenară și care-și duce existența lui măruntă fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce pățește șopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi crește la loc, și totul costă doar câteva picături de sânge rece. Bucuriile? Mângâierile gâtlejului și ale unor anume alte organe. Asta-i tot; iată omul, omul mulțumit de viața lui. A fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mișcare. Și de-atunci, gângania mișcă, mișcă… Din fericire, continuă Sotir într-o tăcere absolută, spre gloria Vieții, mai există și un alt fel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulțumit!

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Nu-i mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme, nici să stea acolo unde-a stat prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt decât să mucegăiască într-un loc. Mai bine să urle de durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu poate dăinui mult nici în bine, nici în rău. În toate se simte bine, o vreme, chiar și-n pușcărie, dar în nimic la nesfârșit, nici chiar la libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieții fără-ncetare și-o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte și mai bine! Taie-i o mână, o să lucreze cu picioarele. Sotir sorbi din ceai și continuă: — În toate rasele sunt fel de fel de tipuri de oameni de-ăștia, dar una singură-i plină de crapă de ei: rasa ovreiască! Așa se explică neputința ei de-a urma legea tuturor celorlalte rase, care-i aceea de-a ajunge la apogeu, apoi se oprește și o ia la vale. Și dacă, o dată pe an, voi vă căiți și vă-nălțați în nori, tot restul anului neamul vostru-i cât se poate de realist.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Și asta-i ce-mi place mie la voi! Poporul evreu trăiește pe pământ. Și de asta fiecare ovrei face cât doi. Pe-un ovrei, de-l iubești sau de-l urăști, e același lucru, pentru că el e deasupra și-a iubirii și-a urii. Ovreiul e viața în mersul ei… — Oh, ce frumos vorbești! Exclamă Avrum. Îmi place să te-ascult, la „zilele dumitale mari”. — Judeci lucrurile sănătos, kir Sotir, îl aprobă reb Zalman. Doar atât: eu aș adăuga că mai e un al treilea fel de om, acela care, după căutări chinuitoare, a ajuns la certitudinea că-i la fel de mulțumit în nenorocire ca și-n fericire. — Felul ăsta de om se găsește foarte rar la oricare dintre neamuri, observă Sotir. — De acord cu dumneata. — Ce fericită sunt că vă văd de acord, cu toate că semănați atât de puțin unul cu altul, exclamă Rifca, care nu pierduse un cuvânt din tot ce se vorbise. Vru să continue, dar se încurcă și tăcu, intimidată de-a fi îndrăznit să întrerupă cu trăncăneala ei de femeie, discuția abstractă a bărbaților. Ea avea respectul instinctiv al femeii ovreice pentru toate discuțiile teoretice. „Eu nu-s decât o biată femeie bătrână, gândea ea, neînsemnată în fața acestor trei inteligențe de seamă.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

De-ar continua… Văd că Avrum al meu arde de pofta de a vorbi. E singura lui distracție!” Și, ca să-și ascundă jena, o apostrofă pe Hanăle: — Du-te și te joacă cu copiii! Ce stai să ne sorbi din ochi?! Hanăle, rușinată, nemulțumită că a atras atenția asupra sa, ieși, după unele ezitări, retezate scurt de-o observație a lui Avrum. — Tot suntem bine dispuși, reb Zalman, cântă-ne ceva, se rugă Sotir. — O să vă plictisească. — Ba deloc, reb Zalman. Nu fi exclusiv, împarte-ți darurile și cu un „goi”. Isaac mi-a vorbit de multe ori despre vocea dumitale frumoasă. — Să-l lăsăm mai întâi pe Avrum să ne povestească ceva. Îi place atât de mult să vorbească! — La vârsta mea – șaizeci de ani trecuți de mult – zise Avrum cu modestie, amintirile sunt singura plăcere care mi-a mai rămas. Dar poveștile mele, le știți pe toate, și de născocit nu mă mai pricep. — Asta n-are nici o importanță, zise reb Zalman. — Povestește-ne din viața dumitale, zise Sotir imperativ. Încântat, Avrum începu să vorbească: — Păi da, e-adevărat. Dacă-s sărac astăzi, și uitat, sunt bogat în amintiri, pentru că am lăsat în urma mea o viață agitată.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Mă trag dintr-o familie de hahami. Dacă merg înapoi până la străbunicul meu, Perlmutterii n-au făcut altceva decât să taie ritual găini, gâște și vite mari. Și, ca să rup cu tradiția pe care tatăl meu voia, firește, să mă vadă ducând-o mai departe, într-o bună zi am șters-o din casa părintească de la Botoșani, când aveam zece ani, și m-am dus la București, unde m-am angajat ucenic la croitorie. Hainele frumoase mă atrăgeau grozav… „Prefer să mănânc gâște, decât să le tai gâtul pentru alții”, îmi ziceam pe-atunci. Și, într-adevăr, am dovedit că sunt dintre cei care merită să se hrănească cu gâște: la douăzeci de ani eram croitor de mâna-ntâi. M-am însurat cu fata patronului, singură la părinți – uite-o aici – Dumnezeu să-i dea sănătate (Rifca dădu din cap), și am devenit coproprietar la Casa Zilbermann. Până aici, nimic de mirare: negustoria, industria, afacerile de bani sunt în mâna oamenilor cu inteligență mediocră. S-ar putea chiar crea un proverb potrivit: „Spune-mi tu câți gologani ai și-ți spun eu câtă minte ai!” Pentru că, dac-ar fi să judeci valoarea oamenilor după priceperea lor de-a face avere, ai avea de ce să-ți curmi zilele. Și așa, la douăzeci de ani, eu, Avrum Perlmutter, eram un om aproape bogat, iubit de nevastă și stimat de lume.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Nu-mi părea rău deloc că rupsesem lanțul tradiției: să fii haham însemna să trăiești în mizerie. Și pe vremea aia aveam cinci lucrători de strunit, un socru de îngrijit și pe Rifca – tânăra mea nevastă – gata însărcinată, când mie încă nu-mi dăduseră mustățile. Cu toată „afacerea” mea, care mă ajuta să am de-a face cu toți „bogătașii”, rămăsesem un naiv, mărginit în îngustimea vieții ovreiești, neștiutor în ale lumii mari. Mă plictiseam. Dar, nenorocirea ne pândește ca să ne rupă monotonia fericirii. Voiam să știu ce-i aia viața. Acuma mă atrăgea orașul mare, cum pe vremuri mă atrăseseră hainele frumoase. Și soarta, repede, mi-a dat ocazia. La recrutare, trasul la sorți m-a aruncat la Galați, la regimentul 11 infanterie. Așa, mare croitor cum eram, m-am trezit într-o bună dimineață tuns chilug ca un tâlhar. Am lăsat afacerea frumoasă, am lăsat nevasta însărcinată, am lăsat tot și, cu parale frumușele în buzunar, iată-mă la regiment cu recruții. Bani aveam, dar nu spuneam, nu făceam pe grozavul, făceam pe prostul, după niște sfaturi foarte cuminți date de socru-meu. Și-apoi, văzusem repede primejdia care-i păștea pe „fraieri”, mai ales pe ovrei. „Cu cât dai mai mult, cu-atât mai mult ți se cere, și dacă-ntr-o zi faci pe nebunu', nu există mizerii pe care să nu ți le facă!”.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Pentru același motiv mă feream să spun că sunt croitor. Și când m-au întrebat: „Perlmutter Avrum, ce făceai tu în civil?” „Să trăiți, dom' plotoner, sunt tinichigiu!” am răspuns fără ezitare. Pentru că numai gândul să stau trei ani de zile la mașina de cusut, să-mi fac bătături, mă-nnebunea în așa hal, că preferam orice numai croitor să fiu, nu. Nu ținusem în viața mea o foaie de tablă în mână, dar cum știam c-o să trebuiască să lucrez pentru șefi, mi-am zis: „Dacă tot e vorba de angara, mai bine să mă sui pe acoperișuri. Mai schimb nițel…” E mai puțină supraveghere, vezi pe șefi de departe când se-apropie… Mai vezi fete drăguțe trecând… Ce vrei, eram tineri! Își aruncă ochii la Rifca, zbârcită, dar radioasă de pe urma poftei de vorbă a lui bărbat-su. — Și pe urmă, continuă Avrum cu pasiune, îndrăzneala mea mi-a purtat noroc. Meșterul tinichigiu de care țineam era un soldat ovrei, un tip grozav. El mi-a deschis ochii la viață, la orizonturile ei, la bărbați și la femei. Se-nțelege că nu mai avea nimic ovreiesc în el; carne de porc mânca, de băut bea de stingea, și se ținea și de fete. De multe ori, ca să mai uit de mizeriile serviciului, mă luam după el.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Și, cât a ținut armata, m-a inițiat în viața ușoară și fără griji a creștinilor, care-i și-a ovreilor, pentru că, zău, altfel de viață nu-nțeleg! Cât despre servici, acceptam orice mi se-ntâmplă cu aceeași nepăsare, și, încet-încet, timpul trecea, lucrând când la un șef, când la altul, cu un pluton întreg de soldați zugravi, dulgheri, zidari și fel de fel de alți meseriași care-și slujesc patria construind case ofițerilor, muncindu-le pământul, crescându-le copiii. Și dacă ai norocul să nu cazi prea des peste-o brută, care să te bată pentru o nimica toată, poți să te socotești fericit c-ai făcut serviciul militar în felul ăsta, pentru că ajungi la eliberare fără să fi pus mână pe-o pușcă, nici să fi îndurat asprimea vieții de cazarmă. „Și atelierul tău, Avrume, și casa ta?” îmi ziceam în timpul ăsta, în anii lungi de serviciu militar. Ehei, când, în fine, m-am întors, atelierul, casa nu mai erau pentru mine decât amintiri „dinainte de armată”. Nu mai voiam să mă despart de prietenul meu Jankăl, tinichigiul. Ne-am stabilit la București, am înființat împreună firma Blumenfeld et Perlmutter – tinichigii, pe urmă, împreună, am aranjat să ni se dea la licitație lucrarea monumentală a acoperișului Camerei Deputaților, pe-atunci în construcție.

Panait Istrati

Familia Perlmutter

Ca să-i facem praf pe concurenți și pe cei care ne preziceau falimentul în afacerea asta îndrăzneață, am plecat amândoi la Berlin, de unde ne-am întors într-o zi, beți turtă, dar cu un vagon plin de mașini perfecționate și cu patru lucrători specialiști. Toată tinichigerimea Bucureștiului căsca ochii la isprăvile mele de croitor improvizat tinichigiu, și când acoperișul a fost gata, toată lumea a recunoscut că-i o minune. Eram asaltați de comenzile cele mai ispititoare. Pe deasupra, asociatul meu devenise mare domn. Nu mai regretam deloc că lăsasem baltă croitoria, pentru că eram pe cale să fac avere cu asociatul meu, domnu' Jacques Blumenfeld care, devenit „om de încredere”, făcea pe grozavul pe lângă „personaje marcante”. Nu mai lucra deloc, tot timpul și-l petrecea în oraș, pe la cabarete, sub fel de fel de pretexte… N-avea nici o importanță, pentru că eram la un pas de a face avere. Ne treceau pe la nas tot felul de afaceri grase și n-aveam decât să-ntind mâna ca să le umflu. Dar, din nou, începuse să fie prea bine. Începuse să-mi miroasă, mă plictiseam, îmi lipsea ceva și nu știam ce. Mi-am adus atunci aminte că la Berlin îmi dăduseră să beau fel de fel de limonade gazoase cu gust de fructe și colorate-n tot felul.