Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Panait Istrati

Codin

Pe atunci era un fel de maidan țigănesc și, totodată, singura mahala în care poliția nu îndrăznea niciodată să pătrundă noaptea. Eu nu știam nimic din toate astea, dar am aflat cum stau lucrurile chiar din ziua instalării noastre. Vecina din dreapta, o prietenă din copilărie a mamei, precum și buna văduvă care ne închiriase cele două odăi, veniră să ne ajute, luară masa cu noi și povestiră tot ce trebuia, ca să mă pună la curent cu viața de mahala. Ele o plânseră pe mama: — Păcat, biată Joițo, că ai ajuns aici! E adevărat că n-ai fată mare, și nici flăcău care să se bată pentru ibovnicele din mahala. Dar aici e un loc tare rău, ca să crești un copil, chiar când e cuminte, ca al tău. Închipuiește-ți, dragă, că puștanii noștri se mândresc să urmeze pilda celor mari: la treisprezece ani, fumează, se îmbată, dezvirginează codancele și scot cuțitul pentru o nimica. Toată ziua aceea, n-au făcut decât să descrie mahalaua, iar mama, temându-se să nu aud lucruri care „nu erau pentru copii", își încrunta sprâncenele și nu înceta să facă femeilor semn cu cotul, ori cu piciorul, ca să tacă. Dar ceea ce m-a făcut să ciulesc urechile și mi-a deșteptat curiozitatea, a fost atunci când, seara, la ceai, au început să vorbească pe șoptite de vecinii noștri din stânga.

Panait Istrati

Codin

Stam prea departe ca să pot auzi bine și nu voiam să fiu indiscret, ca să n-o supăr pe mama. Cele două cumetre holbau ochii și luau o înfățișare îngrozită, își mușcau buzele, oftau și dădeau din cap. Cuvintele: „mama Anastasia", „Codin", „biata femeie", „bătăuș" reveneau fără încetare în povestirile lor. Am înțeles că un om rău, numit Codin, ieșise din închisoare: că omul acesta era spaima mahalalei, căuta cearta unora și altora și dădea cu cuțitul. În seara aceea, m-am culcat îngrozit: mult timp n-am putut să adorm. Pereții răspândeau un miros sănătos de var proaspăt, dar din pardoseală — acoperită cu un strat prea gros de lut și balegă se ridica o duhoare nesuferită, care îmi făcea greață. Primele zile în Comorofca n-aduseră nimic nou. Mergeam la școală, care era departe. La prânz, mâncam în clasă, laolaltă cu alți copii săraci, care locuiau ca și mine la marginea orașului. Dar duminica următoare plecai în recunoaștere și descoperii o lume cu totul nouă. Piața Comorofcei se înfățișa ca un teren vast, în amfiteatru, oval, cu două ieșiri la extremități: una spre abator — puțin umblată — cealaltă, spre cazarma de cavalerie, în direcția orașului și a portului. Piața avea o întindere de cel puțin două hectare și, de jur-împrejur, se înșirau în neregulă casele mici cu fațadele văruite în galben, împroșcate cu noroi.

Panait Istrati

Codin

Ferestrele erau vopsite albastru sau verde-aprins. Curți desfundate: porți și garduri aplecate. În mijloc era maidanul de gunoaie, movile de murdării, gropi și băltoace cu apă verde, în cari zăceau stârvuri de pisici, de câini, de găini și de purcei, pe cari le sfâșiau porcii mari, flămânzi, ce se bălăceau în mocirlă și scormoneau cu râtul. Ah, priveliștea aceasta nu-mi plăcea deloc! Casa noastră era la marginea ovalului, ce ducea la cazarmă și în oraș. Aproape în fața ferestrelor, în partea opusă rondului ce servea de teren de exerciții pentru cavalerie, se afla vestita cârciumă a văduvei Anghelina, pe care teribilul Codin o făcuse renumită și care a fost închisă de poliție, după a doua și ultima sa crimă. Acolo beau și jucau tineri, în ritmul unei caterince care urla jalnic un cântec nou: iar în fața cârciumii stăteau băieți de toate vârstele, îmbrăcați de sărbătoare, cu cămașă curată, fumau și mâncau semințe de floarea-soarelui — pizmuind pe cei dinăuntru, cărora le dădea mâna să joace și să se îmbete. Era într-o după-amiază. Soarele, pe care până atunci îl socotisem un prieten bun, dogorea de rândul acesta deasupra gunoaielor, ridicând miasme îngrozitoare, mai ales din varza acră putrezită, care, odată cu venirea primăverii, se arunca în stradă cu butoaiele.

Panait Istrati

Codin

Ochii mei, dezgustați, cătară spre abator, unde se vedeau în depărtare întinse câmpii înverzite. Alergai spre aceste câmpii. Înaintea fiecărei porți, de-a lungul drumului desfundat, femeile pălăvrăgeau, stând pe vine și mâncând semințele pe care vânzătoarele lipovence le vărsau în poalele șorțului. Mă priveau stăruitor, ca pe o noutate: aveau dreptate: într-adevăr, eram singurul băiat curățel, încălțat și care purta guler. Zeci de copii, alergând pe maidan ca niște apucați, se jucau, cu capul gol, desculți, zdrențăroși, murdari, sfrijiți și răi. Am roșit până la urechi, zărind pentru întâia oară organele lor genitale, pe cari unii, în goliciunea lor, le lăsau să se vadă. Abia părăsii ultimele case din mahala, că un aer proaspăt, cu miros de primăvară caldă și timpurie, mă învălui. Buruienile sălbatice crescuseră peste tot, vesele și îmbelșugate. Atunci băgai de seamă că între mine și abator era un șanț imens, urmă a vechilor fortificații ale Brăilei, pe unde trenul trecea, strâns între două coaste, acoperite cu iarbă și brăzdate de poteci. Într-o clipă, uitai tot dezgustul de maidanul Comorofcei. Luând-o pe una din aceste poteci, alergai vesel, cu brațele deschise, strigând: — Ce frumos e aici! În momentul acela, auzii că cineva mă fluieră din spate. Mă întorsei: un om întins pe iarbă îmi făcea semn să mă apropii.

Panait Istrati

Codin

Mă dusei la el. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos chiar, aș putea spune, un lux baroc și popular. De statură atletică și cu o înfățișare impunătoare, omul stătea rezemat într-un cot și îmi Surâdea binevoitor. Fața lui, deformată din pricina obrajilor prea mușchiuloși, avea o mulțime de urme de tăieturi lăsate de brici, sângerânde încă și pansate cu foițe de țigară. Mustața o avea neagră și tare răsucită: părul soios de unsoare parfumată și pieptănat mitocănește. Rămas în jiletcă, după ce-și aruncase haina în iarbă, părea mândru de pieptarul și manșetele vărgate cu galben și alb, precum și de vesta și pantofii lui brodați cu fir și lână multicoloră. Sub toraxul său herculean, era încins cu un brâu lat, de lână albă, din care ieșea mânerul unui cuțit vârât în teacă. Lângă el, o pălărie nouă și un ciomag noduros, de corn afumat. Dacă n-ar fi avut niște ochi atât de cruzi și o talie de bătăuș, neobișnuită, aș fi zis că aveam în fața mea unul din acei numeroși muncitori din port, cărora li se spunea „vagonari" — crai, bețivani și zurbagii, în toate zilele de sărbătoare. Nu știu pentru ce, cu toată aversiunea pe care o aveam de viața lor plină de ticăloșii, mă temeam mai puțin de oamenii aceștia, decât de câte-o pușlama care zvârlea bine cu piatra — și mă simțeam atras de taina existenței lor zbuciumate, fără ca până atunci să mă fi apropiat de ei.

Panait Istrati

Codin

Mersei cu curaj spre omul care mă chema și-mi scosei pălăria. — Spune-mi, piciule, o să fii așa de drăguț, să-mi duci biletul ăsta la casa de colo? Și fără să aștepte răspunsul meu, îmi arătă: Acolo, la stânga, a treia casă după colț: întrebi de Irina și aștepți să citească și să răspundă: da sau nu. Atâta tot. hai, du-te, băiatule, șterge-o... Alergai cu plăcere. La casa arătată, întrebai de Irina și îndată se arătă o fată foarte frumoasă, îmbrăcată de duminică, dar cu ochii plânși și cu privirea rea, bănuitoare. Îmi răspunse, întorcându-mi spatele: — Voi vedea... nu știu, spune-i că nu știu... Adusei răspunsul. Omul își mușcă buzele și scrâșni din dinți, în timp ce mușchii obrajilor se umflau, schimonosindu-i figura. Dar, numaidecât, pe urmă, pe față îi strălucea un surâs de călău cumsecade. Spuse cu voce domoală: — Stai să-ți dau gologanul tău! Scoase din buzunar o pungă de canava cu ciucuri și cu mărgele, din acele pe care le lucrează deținuții, și-mi întinse un ban de aramă. — Mulțumesc, domnule, spusei eu, nu primesc... Mirat peste măsură, lăsa să-i cadă mâna cu gologanul. — Nu primești? De ce? Fiindcă mama mi-a spus că nu trebuie să primești nimic, atunci când faci un servici cuiva... — I-auzi d-ta!

Panait Istrati

Codin

Asta e ceva nou pentru mine! Se așeză în capul oaselor. Ia spune-mi, micule, nu te-ai rătăcit cumva prin Comorofca? Cine e mama ta? Unde stați? Cum te cheamă? Îmi veni să râd de mutra lui nedumerită și de potopul de întrebări cu care mă asalta. Fără să șovăiesc, îi povestii totul. Când îi spusei numele proprietăresei, izbi iarba cu palma lui grea și zise: — Drace! Suntem vecini. Mă numesc Codin. Ai auzit tu de Codin? Nu știu dacă bietul om îmi spusese numele său faimos ca să-mi facă plăcere: dar știu că eu m-am dat un pas înapoi, auzindu-l! Ăsta e Codin?... Într-adevăr, avea înfățișarea renumelui său... Rușinat de mișcarea mea, vrusei să par liniștit, dar el băgă de seamă. — Ah! — făcu el, și se ridică mare cât un coș de fabrică — și tu te temi de mine? Și pentru ce, hai? Spune-mi, băiatule, pentru ce? Ți-am făcut vreun rău, ție, sau maică-ti? Nu puteam să-i spun că lumea zicea de el că e un ucigaș. Mă apucă de bărbie: — Știi tu ce se cheamă să faci rău cuiva? — Să-l faci să sufere, răspunsei eu. — Nu, piciule... Nu știi. Răul, singurul rău este nedreptatea: prinzi o pasăre și o bagi în colivie, sau, în loc să dai grăunțe calului, te pui cu ciomagul pe el.

Panait Istrati

Codin

Astea sunt nedreptăți. Mai sunt ele și altele. Și tu, te-ai speriat când ai auzit că eu sunt Codin? Vezi, mititelule, mi se pare că tu nu ești ca cei de pe la noi: ești primul copil pe care l-am auzit zicând că nu trebuie să primești bani, atunci când faci un servici. Să-ți trăiască măicuța! Știi că te învață lucruri frumoase? Aici, la noi, se întâmplă pe dos: cui îi dai un ban, îți cere doi... Mă simt fericit să știu că sunt vecinul tău. Un băiat așa de subțire ca tine!... Așa ceva, în mahalaua noastră, se vede mai rar decât elefanții. — Și spui că te cheamă Adrian? Ei bine, Adriane, vrei să fim prieteni? Îmi vei spune și mie ceea ce Dumnezeu și maica ta te-nvață, iar eu îți voi spune ce știu. Căci știu și eu multe, frate Adrian, dar sunt o vită, o vită care poate să spargă piatra cu pumnul. Codin își învârtea în cap ochii lui mici, vii și inteligenți, și, cu toate că n-avea nimic plăcut în fața lui vânjoasă, osoasă și brutală, mă atrăgea totuși printr-o forță, o voință împotriva căreia nu mă puteam apăra. Dar ceea ce contribuia să îndulcească chipul acela cu fălci de fiară, dându-i o înfățișare, ca să zic așa, omenească, erau dinții săi albi, de o albeață și regularitate desăvârșită.

Panait Istrati

Codin

Când se arătau dinții aceia, în râsul său deschis și scurt, răspândeau o lumină neașteptată, gonea teama și impunea încrederea. Cele ce îmi spunea el despre delicatețea purtării mele, nu era nou pentru mine. Mă uimea însă dorința lui de a dobândi prietenia mea și nevoia de a apare în ochii mei altfel decât se vorbea despre dânsul. Pentru vârsta mea, eram un băiat dezghețat, dezvoltat și îndrăzneț. Îi răspunsei: — Nu pot să-ți făgăduiesc nimic, înainte de a o întreba pe mama. Păru întristat. — Nu, spuse el. Dacă-i așa, mai bine să nu-i spui nimic: aș fi voit să judeci tu singur. Mama ta nu poate să gândească altfel decât toată lumea. Atunci, adio Adrian, și-ți mulțumesc pentru servici... Se depărtă, târându-și ciomagul, cu haina pe umăr, cu brațele depărtate de corp, ca atleții. Noaptea care a urmat acestei neobișnuite întâlniri, a fost plină de chibzuieli. N-am spus nimic mamei, eram foarte turburat. Prin firea mea, eram înclinat să mă apropii de persoane mult mai mari decât mine. Prietenia băieților de vârsta mea, care se adunau pentru a forma echipe de bătăuși, îmi era neplăcută. Vrăjmășia lor, față de oricine, era așa de firească, încât era de-ajuns ca un băiat din altă mahala să treacă pe la noi, pentru ca imediat să fie lovit cu piatra.

Panait Istrati

Codin

Pe mama o înspăimântaseră, iar pe mine mă puseseră pe gânduri. Din pricina aceasta sporise dorința mea de a-mi face prietenii alese. Mi se părea foarte firesc să fiu prietenul unei persoane de trei ori mai în vârstă decât mine. Iată pentru ce propunerea lui Codin venea cum nu se poate mai bine. Dar, Dumnezeule, omul acesta care trecea drept un bătăuș, acest fost pușcăriaș, de ce simțea el nevoia unei prietenii gingașe, când tot trecutul lui era încărcat de violențe? Și, din moment ce toată lumea o afirma, aceasta nu putea fi o născocire. Eram prea tânăr, ca să judec temeinic, mă munceam din greu ca să lămuresc întrebările pe care mi le puneam. De ce căuta el prietenia mea? Și ce-i păsa lui, dacă un băiat este delicat sau necioplit? Și, mai ales, cum putuse el să-și dea seama de caracterul meu, dintr-un fapt atât de neînsemnat? Eram foarte nedumerit, dar doream atât de mult să dezleg această problemă, încât mi-am pus în gând ca în zilele ce vor urma acestei duminici, să pândesc toate mișcările lui Codin. Aceasta ținu mai bine de o lună. Seara, înainte de a se întoarce mama, eram afară. De cum se înnopta, cârciuma Anghelinei se umplea de muncitori din port, care veneau “să se refacă".

Panait Istrati

Codin

Încovoiați de muncă grea, plini de praf, cu umerii zdrobiți de saci, dar toți tineri și voinici, având în buzunar „zile" de patru ori mai mari decât cele mai bine plătite zile de lucru, se „refăceau", dând pe gât, pahar după pahar, un rachiu tare sau un vin îndoielnic. Fără întrerupere erau aruncate pe grătar grămezi de obleți vii, care răspândeau un miros îmbietor de friptură. Odată cu stelele se iveau lăutarii: pe urmă, o parte din cheflii, cei mai nărăvași, începeau o beție cumplită. Atunci, în mijlocul cântecelor și al jocurilor care făceau să se cutremure pământul, care răsturnau mesele, cu farfurii cu tot, „prietenii" fără veste își aduceau aminte de dușmănii adormite, de insulte și răzbunări datorate. Își aduceau aminte, așa deodată, că o petrecere n-are haz, fără fălci rupte, capete sparte, câte un ochi scos sau câte un nas pocit. În sfârșit, duminica și zilele de sărbătoare erau cinstite cu sânge mai îmbelșugat, acela care țâșnea dintr-o inimă atinsă de vârful cuțitului, sau care curgea cu mațe cu tot, dintr-o burtă spintecată. Codin nu lipsea niciodată din mijlocul acestor „partide". Lua parte, dar în felul lui. Mai întâi, el era „uriașul portului", era Codin: prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii lui de pușcărie, dar, totodată, și prin „înțelepciunea" lui (vă rog să nu râdeți), prin „valoarea lui morală".

Panait Istrati

Codin

Această „valoare morală" era tălmăcită de mahala în felul ei. Cei ce-l cunoșteau, spuneau: „Nimeni nu știe să spintece o burtă sau să înjunghie o inimă, pe mai bună dreptate decât Codin". Sau: „Codin nu e de temut: nu e un târâie-brâu". Într-adevăr, am văzut aceasta eu însumi: Codin era cel din urmă om de care să te îngrozești, dar cel dintâi de care trebuia să te temi. Mânca și bea „cât șapte", iar acești șapte la un loc, fără arme, nu l-ar fi putut doborî. Tăcut ca un urs, sta în fața cârciumii, cu piciorul pe un scaun, cu o floare de mușcată la ureche, și curat îmbrăcat — deși descărnase el singur două vagoane — făcea să dispară în gura lui de cimpanzeu, cu o eleganță de căpcăun, zeci de obleți și alte zeci de bucăți de ficat prăjit, golea cinci litri de vin, „cât ai țesăla un cal", sau „ai scărpina o muiere", iar în vremea asta, nu pierdea o notă scoasă din vioara care-i miorlăia la ureche, nici o intonație din cântecul plângăreț al prietenului său Alexe. Alexe? Faima acestuia nu era atât de mare ca a lui Codin: era cunoscut însă pentru prietenia ce-l lega de Codin.

Panait Istrati

Codin

Nu puteai să rostești numele unuia fără ca, numaidecât, să te gândești la celălalt. Ba mai mult: după cum șarpele cu clopoței își trădează prezența după zgomotul pe care îl face cu coada, tot așa Codin, în toropeala nopților de vară, se anunța de departe trecătorilor pașnici, prin vocea feminină, urcată, dar răsunătoare și frumoasă a lui Alexe — Fiindcă se știa că Alexe nu cânta niciodată decât pentru Codin. Plăpând, viclean și iute ca o veveriță, Alexe, mult mai tânăr decât prietenul său, de o frumusețe searbădă, lipsită de bărbăție, se ținea nemișcat și cataleptic, tot timpul cât cânta, rezemat de umărul lui Codin. Cu ochii închiși, cu gâtul întins, cu țigara uitată și consumându-se între degete, Alexe nu mișca nimic din trupul său, afară de buze, de bărbie și de mărul lui Adam, care funcționa ca și culisa trombonului. Această atitudine era atât de caraghioasă, încât mulți din cei de față aveau prostul gust de a râde: gustul acesta le trecea, de obicei, atunci când primeau un pahar de vin în plină față, de la Codin, în semn de avertisment: după acest gest generos în favoarea unui biet neștiutor, Codin îi arunca în cap tot ce se găsea pe masă.

Panait Istrati

Codin

Cu prietenia lui Codin se mândreau mulți bătăuși. Într-adevăr, el împrumuta multora, atunci când credea de cuviință, pumnul său, înarmat câteodată cu ciomagul lui groaznic (dar niciodată cuțitul). Totuși, nimeni nu-și amintea să fi văzut la masa lui — masă de cinste! — pe alt comesean afară de singurul său prieten, Alexe. Era mare cinste să poți măcar ciocni cu Codin și să stai la masa învecinată. Amestecat printre băieții de mahala (fără să fiu din banda lor), mergeam, ca și ei, să văd spectacolul gratuit pe care îl dădeau oamenii aceștia, care își împărțeau viața între o muncă grea și o petrecere adesea îngrozitoare. Mergeam împreună, dar cu scopuri deosebite: ei, ca să învețe cum se bea vârtos, cum se înjură și cum se bate: eu... Ce căutam eu oare în mijlocul acestor eroi? Nici eu nu știam pe-atunci prea bine, dar puteam fi văzut în fiecare seară, rezemat de unul din salcâmii care mărgineau trotuarul cârciumii, urmărind toate mișcările lui Codin. Când acesta m-a zărit pentru întâia oară, ascuns în dosul copacului, mi-a făcut cu ochiul, surâzând ca un taur binevoitor, și a dus degetul la gură, ceea ce însemna: “Ce știi tu, rămâne între noi!" După acest prim contact public, de câte ori mă descoperea printre gură-cască, mă saluta pe furiș, ducând un deget la borul pălăriei.

Panait Istrati

Codin

O dată, fiindcă îndrăznisem să mă așez și eu la capătul uneia din băncile cârciumii, pe care le acaparaseră micile pușlamale, unul din ei mă ghionti și mă trânti jos. Vai de el, sărmanul! Codin sări ca o panteră, îl înșfăcă de mijloc și, după ce îl ridică cu o mână sus de tot, îi dădu drumul ca unui burduf de brânză. Dintr-o dată, devenii celebru în toată vecinătatea. Codin, vestitul Codin ținea la mine! Eram deci cineva de temut! Îi datoram deci o vizită de mulțumire. I-o făcui. În viața mea de școlar, numai joia era mai frumoasă decât duminica, fiindcă, în tot timpul săptămânii, nu aveam alte clipe atât de lungi și de plăcute în care să fiu în întregime stăpân pe mine și pe lumea mea. Și aceasta, nu fiindcă mama m-ar fi împiedicat vreodată să mă duc acolo unde aș fi voit, ci pentru că știam că duminica și în zilele de sărbătoare ea era fericită să-și petreacă ceasurile de odihnă în tovărășia mea. Stând, deci, toate duminicile acasă, nu-mi rămânea decât joia ca să mă îmbăt cu acel har dumnezeiesc care este conștiința de-a fi cu totul liber, descătușat chiar de dragostea tiranică a mamei. De obicei, portul și Dunărea erau ținta plimbărilor mele preferate de joi.

Panait Istrati

Codin

Vara, portul mă atrăgea pentru munca uriașă care se depunea acolo: mi se părea că toată această frământare de ființe și de lucruri trăia numai pentru plăcerea mea. Iarna, prin impunătoarea singurătate a cheiurilor deșerte, prin albeața neîntinată și, mai ales, prin înspăimântătoarea oprire a fluviului sub zăbranicul său de gheață. Și, totdeauna, fără să mă grăbesc, fără să alerg, ba întârziind dinadins momentul în care trebuia să am în fața mea priveliștea îndelung dorită, mă îndreptam către țintă, trăind cu intensitate fiecare clipă. În dimineața aceea, îmi lipsea însă pacea sufletească obișnuită și asta numai fiindcă mă duceam să caut pe Codin, fără să știu de ce. Îmi dădeam seama că nevoia de a-i mulțumi nu era decât un pretext. De mult simțeam o aprigă dorință de a privi încă o dată în ochii lui mici și aprinși. Coborâi prin vadul Danubiului și începui să merg de-a lungul nenumăratelor “poște" de încărcare, unde oameni-furnici cărau grânele către hambarele plutitoare. Cercetai cu de-amănuntul fiecare „poștă", la ducere și la întoarcere, fără să-l găsesc pe Codin. Să lucreze, oare, printre magazii? Nu aveam chef să-l caut atât de departe și, dezamăgit, mă așezai pe o bârnă, aproape de ultima „poștă", cu spatele la muncitori și cu fața spre fluviu.

Panait Istrati

Codin

Timpul era foarte frumos, dar faptul că nu-l găsisem pe Codin, îmi stricase toată plăcerea. Așa că mă plictiseam la soare, urmărind cu privirea o coropișniță care, Dumnezeu știe cum, își părăsise grădina și ajunsese până la mine, când, deodată, o pietricică de prundiș se rostogoli la picioarele mele. Mă întorsei și-l văzui pe Codin, la zece pași de mine — dar, Dumnezeule, în ce hal era! Abia l-am recunoscut. În izmene, ca toți hamalii, desculț și cu capul înfășurat într-o basma, pieptul și brațele lui păroase n-aveau nimic omenesc, ci semănau mai curând cu ale unui urs. Mă ridicai, iar el, mulțumit că mă vede, se apropie cu un pas sprinten și îmi întinse mâna sa, în care a mea se pierdu ca într-o oală: — Salutare, fratello! spuse el cu o voce dulce, care în gura lui răsuna cam așa: „Sunt un miel care se hrănește cu lupi". — Am venit să-ți vorbesc, domnule Codin! zisei eu la iuțeală, atât mă temeam să nu-i întorc spatele și să fug. — Ah! exclamă el, ștergându-și cu batista sudoarea de pe corp. Vrei să-mi vorbești? Ei bine: nu primesc. Rămăsei uimit. Îl privii. Eram mare pentru vârsta mea, totuși Codin era atât de înalt, încât mă durea ceafa, uitându-mă la el.

Panait Istrati

Codin

— Nu primești? De ce? — Pentru că dacă tu ai o mamă care te învață lucruri frumoase, și eu am una — viața mea — care mă învață, când poate, lucruri tot atât de frumoase. De pildă, că nu trebuie să te porți cu un prieten ca un judecător de instrucție, cum faci tu, numindu-mă „domnule" și spunându-mi „dumneata". — Nu știam... — Să știi, fratello! La pușcărie și între prieteni nu se spune „dumneata". Așa că, zi-mi Codin. Cu aceste cuvinte, mă luă de umeri și mă scoase afară din vuietul portului. Abia simțeam brațul lui rezemându-se pe umerii mei: ai fi zis că e brațul unui copil. — De ce mă cauți, Adrian? Te întreb, deși te așteptam. — Adevărat? spusei eu, fericit. Cum asta? — Uite așa: te așteptam ... Pentru întâmplarea din seara trecută? — Pentru multe: tu ești slab, acolo unde eu sunt tare și ești tare, acolo unde eu sunt slab... Nu-i așa, fratello?... Râsei și aprobai din cap, dar aceasta mi se păru mai degrabă o glumă. Dacă ar fi adăugat: „Ne vom sprijini unul pe altul", m-aș fi simțit strivit pe loc. Eram pe malul apei. El își spălă picioarele și corpul până la brâu, apoi luă, de sub o barcă răsturnată, o legătură din care își scoase hainele și se îmbrăcă.

Panait Istrati

Codin

— Nu mai lucrezi, Codin?... spusei eu, tutuindu-l cu îndrăzneală. — Nu... mi-am trecut sacul... Se pieptăna, privindu-se într-o oglinjoară de buzunar. — La ora nouă, îți treci sacul? — Da, uneori. Te miră? Într-adevăr, aceasta mă miră. “Sacul" era munca cea mai bine plătită. Știam că pentru a-l „apuca" dis-de-dimineață, se dădeau lupte, și că, cei slabi, dacă nu „li se trecea sacul", rămâneau fără lucru. Dar cine oare își trecea sacul la nouă, după ce-l luase din zori? Căutam explicația în ochii vii ai lui Codin. Îmi răspunse șiret, periindu-și mustața: — Nu-mi place să muncesc decât pe răcoare. — Nu-i acesta adevărul, Codin! ... — Ei, mânzule, dacă vrei să știi adevărul, vino cu mine într-o zi, pe la patru dimineața, și o să vezi cum se împart sacii... Atunci vei cunoaște adevărata înfățișare a lumii. Ațâțat, strigai: — Mâine vreau să văd! Pe urmă, gândindu-mă bine, adăugai. Există o piedică: cum voi putea ieși, fără să fiu văzut de mama? Trebuie doar să trec prin odaia ei. Codin întrebă: — Te culci în camera de la stradă, nu? Ei bine, te voi scoate pe fereastră... — Dar ferestrele au drugi!... — Ah, drugii! spuse el disprețuitor. Numai mamă-ta să nu aibă obiceiul să se uite în odaia ta, înainte de a pleca la lucru.

Panait Istrati

Codin

— Nu, pleacă chiar foarte încet, ca să nu mă trezească. — Bun de tot!... Atunci pe mâine, fratello. Dar... parcă voiai să-mi spui ceva? — Da... Dar lasă pe altă dată, când vei fi mai puțin grăbit... — Bine! Și... Știi... Nici o vorbă! Spunând aceasta, își duse arătătorul mâinii stângi la gură, în timp ce cu dreapta o strânse pe a mea, călduros și gingaș. Bucuria, turburarea și grija de a mă trezi la timp, m-au făcut să petrec o noapte agitată. Auzisem bătând aproape toate orele, apoi cântecele cocoșilor și gălăgia bețivilor. Eram gata îmbrăcat, când zorile îmi luminară fereastra. Puțin după aceea, Codin se opri în fața ei și o astupă de tot cu corpul lui de uriaș. Deschisei și încercai să mă strecor printre gratii. Cei doi drugi nu cereau decât să fie puțin lărgiți. Codin abia îi atinse cu mâinile, și cedară, ca și cum ar fi fost din cauciuc. După ce trecui, îi îndreptă la loc. Era răcoare... Pretutindeni porțile se deschideau și salahorii se îndreptau grăbiți spre port. De departe, se auzeau căruțele coborând vadurile, cu un zgomot ritmic și impresionant. Codin părăsi strada Carantinei și începu să urce poteca ce înconjoară pe la spate, cazarma de cavalerie și trece pe lângă movila de bălegar a regimentului.

Panait Istrati

Codin

Aici platoul e drept deasupra Dunării: nu este frecventat decât de soldați. E locul nesfârșitelor grajduri și al depozitelor de nutreț. Santinelele, cu pușca la umăr, făceau de gardă, tăcuți. Codin se opri. — Să așteptăm aici puțin, spuse el încet. O să vie Alexe! Îl știi pe Alexe! A îmbrăcat de trei ani haina dracului... Din fericire, face cu schimbul. Așa mai merge. Nu stă decât o săptămână, pe lună, la cazarmă. Acum trec pe la el, fiindcă ar putea să aibă nevoie de bani sau de tutun. Înțelegi, mânzule: gura e cea mai mare nenorocire a omului, cere mereu! Codin vorbea cu voce caldă, dar fața lui era încruntată. Ochii-i păreau iarna, dușmănoși. Mă siliră să întorc capul. Eram prin iunie... În fața ochilor noștri, răsăritul își pierdea culoarea purpurie și scălda pământul într-o lumină dulce și mângâietoare. jos, portul începea să se vadă limpede. Deodată, o trompetă rupse tăcerea cu sunetele sale metalice. Tresării, ca și cum aș fi fost împuns în inimă, și un val de bucurie mă cuprinse. Gornistul, înfipt în mijlocul curții, avea instrumentul îndreptat către soarele ce strălucea în dosul sălciilor din mlaștini, și nesfârșitele modulațiuni ale Deșteptării păreau tot atâtea laude aduse zilei care se năștea.

Panait Istrati

Codin

Îmi oprii respirația... Imnul acesta matinal făcea să-mi vibreze tot corpul. Soldatul îmi părea un erou răzbunător: răsunetul apelului său domina în așa măsură viața, încât îmi închipuiam că tot universul îl asculta! Când goarna încetă, mi se păru că inima mi se rupe și se rostogolește în pântece. Izbucnii în plâns. Umilit că slăbiciunea mea avusese un martor, care, fără îndoială, va râde de mine, întorsei spatele lui Codin. Dar, surpriză! Punând mâna pe umărul meu, o mână de plumb pe care cu greu o suportam, el îngână cuvinte sugrumate de lacrimi: — Fratello... fratello... vezi?... Nu-ți spuneam... ieri... că și eu. .. Și eu sunt slab! Fratello, nu-mi întoarce spatele... Când ajunserăm între marile magazii cu fațadele întunecate și cu porțile zăvorâte, de pe linia a treia a portului — linie ocupată de un nesfârșit lanț de vagoane cu cereale — încă nu se luminase bine. Sondorii rupeau plumburile, împingeau cu iuțeală porțile și săreau dintr-un vagon într-altul, ca niște veverițe, având în mână micile sonde, nu mai mari decât niște eprubete, iar buzunarele pline de mostre. În fața unui depozit cu poarta căscată și neagră, o mulțime înghesuită, nerăbdătoare, urla să fie primită la lucru, cu o furie care îmi amintea grohăitul porcilor în fața jgheabului.

Panait Istrati

Codin

Un om cu mutra posomorâtă și cu glasul tunător, suit pe o grămadă de saci, forma „poștele" și le trimitea la muncă. Dând din coate cu putere și înjurând năprasnic, cei mai voinici se impuneau și izbuteau să „apuce sacul", pe când

Panait Istrati

Mihail

Pe la ora nouă dimineața, bătrânul poștaș al mahalalei bătu cu bastonul în poartă și strigă: - Adrian Zografi! - Așteaptă-mă puțin, moș Gavrilă; sunt dezbrăcat! răspunse Adrian. „Ia, te uită, cugetă poștașul, pasărea călătoare s-a reîntors”. Și pășind în curte, dădu la o parte familiar, cu vârful bastonului, perdeaua de la fereastra deschisă a odăii lui Adrian, încărcată de ghivece cu mușcate, crăițe și busuioc. Moș Gavrilă știa că, ori de câte ori tânărul se brodea să fie acasă, niciodată nu lua o scrisoare din mâna lui, fără să-i dea doi bani, „să.bea o țuică”. Iar dacă se întâmpla să se reîntoarcă dihtr-una din acele hoinăreli ce ridicau mahalaua în picioare, bacșișul era „regesc”. Ceea ce se întâmpla și acum. Adrian întinse brațul pe fereastră, fără să-și arate chipul, apucă scrisoarea și-i dădu cincizeci de bani (o băncuță de argint din timpurile trecute, căci lui îi erau tare dragi poștașii, socotindu-i „niște năpăstuiți ai instituțiilor noastre democratice, cărora le încredințăm bucuriile și tristețile noastre și pe care statul îi împinge la cerșetorie”. Moș Gavrilă, deși prea mulțumit de bacșiș, rămase puțin nedumerit: pentru prima oară, Adrian nu-i strângea mâna, nici nu-i povestea la repezeală, cum și pe unde hoinărise, toate câte-i făceau atâta plăcere, mai mult chiar decât bacșișul.

Panait Istrati

Mihail

- E supărat pe mine? o întrebă în șoaptă pe mama lui Adrian, care tocmai ieșea, să stea pe prispă, în bătaia soarelui primăvăratic. - Nu pe matale e supărat, ci pe mine! răspunse bună mamă. Ne-am ciorovăit încă de aseară, când s-a înapoiat acasă. Oh! dracii de copii! Ar fi mai bine să nu-i ai... Ca să-i dea dreptate mamei Joița, fără să-l audă însă Adrian, moș Gavrilă făcu câteva semne și gesturi, tare complicate, pe care biata femeie le urmărea cu interes și care păreau să-i spună: ,,Da... da... te cred... Ah! copiii... Sunt mâncat de ei... Trece...” Tocmai atunci apăru Adrian: un ștrengar de optsprezece ani, puțin cam slăbuț, oacheș, păr des, ochii căprui umbriți de sprâncene dese și negre, față prelungă și palidă, gură cărnoasă de flăcău. Purta o vestă gri, cămașă din zefir, guler și cravată fără, cusur, pantaloni în dungi și papuci. O ceșcuță cu cafea turcească într-o mână, iar în cealaltă o țigare pe care o puse în colțul gurii, ca să strângă mâna poștașului. - Bună ziua, moș Gavrilă! - Bine ai venit, Adriene! Bre, bre ce chipeș ești! Ai spune, un fecior de bani gata. Asta trebuie să coste scump... Mama, care știa săraca ceva, aruncă o uitătură poștașului: „Mai încape vorbă.” Și spuse: - Barem de mi-ar asculta povețele... Dar totdeauna face cum îl taie capul!

Panait Istrati

Mihail

Și tot el se îmbufnează! Adrian înlănțui gâtul maicii sale și o îmbrățișă, apoi spuse: - Eu nu mă îmbufnez, mamă! Mă apăr... Și adresîndu-se poștașului: - Închipuiește-ți, moș Gavrilă... Mama ține morțiș să mă însoare! Găsești că-i drept asta? Mama Joița se înfurie: - De ce nu-l întrebi pe moș Gavrilă dacă e mai drept s-o ștergi întruna de acasă și să te înapoiezi ca un cerșetor? La care bătrânul găsi că-i mai înțelept să nu-și vâre degetul între ciocan și nicovală, și se îndepărtă, înălțând din umeri. Ceartă veche între mamă și singurul ei fecior, dureroasă ca o rană nevindecabilă. Adrian, potrivnic la tot ceea ce o mamă săracă așteaptă de la copilul ei, refuza, din instinct, să calce pe drumul obișnuit oricărui tânăr care vrea să-și facă o „situație” în viață. Destoinic, sârguincios și chiar descurcăreț, dădea totuși dovadă unei nestatornicii, care o dispera pe maica-sa, făcând-o de râsul mahalalei, care, departe de-a fi mai brează decât el, îi plăcea să bârfească pe socoteala altora. Trebuie să recunoaștem, însă, că și viața lui Adrian se preta de minune la așa ceva. De la doisprezece ani, de când intră voinicește la stăpân și până în clipa de față, nu puteai deloc număra slujbele ce le încercase în șase ani.

Panait Istrati

Mihail

Colac peste pupăză, părăsea regulat orașul - fără voia maicii sale sau a mahalalei, - își pierdea urmă câteva luni și aflai deodată că într-o noapte s-a reîntors, zdrențăros ca un cerșetor. Atunci, gurile rele se simțeau la largul lor. - E un derbedeu! Se vede cât de colo, că mă-sa l-a adus de contrabandă... Nimic bun n-o să iasă din băiatul ăsta. Și Joița, barem, nu l-a lepădat! E o pedeapsă... Adrian era cu totul altceva decât un derbedeu. Maică-sa îl „adusese” ca orice femeie, care naște un copil, din mila Domnului, chiar dacă lipsește uneori - ca în cazul lui Adrian - binecuvântarea bisericii. Cât despre prezicerile răutăcioase ale mahalalei sau despre „pedeapsa” ce-o meritase maică-sa, mahalaua așteptând ca cerul să-și rostească voința, izbutea să-și impună spusele. Fapt ce smulgea lacrimi fierbinți sărmanei văduve, care, auzind numai vorbe rele, ajunsese și ea să-și creadă feciorul un derbedeu. Credea, dar se împotrivea în fața străinilor. Băiatul ei? Spunea adesea: - Doamne, care-i crima lui? Nu bea, nu se bate, nici nu fură ca ai lor! Afemeiat nu-i câtuși de puțin. Citește. Cu nasul în cărți întruna. Atât! Acum c-o fi nesupus, că-și schimbă stăpânii ca pe cămașă și că hoinărește peste munți și văi, da, e adevărat!

Panait Istrati

Mihail

Dar de asta sufăr numai eu! De ce oare se amestecă și alții? Fiecare să-și vadă, mai degrabă, de bârna din ochi... Cuvinte drepte... înțelepciune de femeie simplă... Dar ce știe biata lume despre dreptate, despre înțelepciune? Le disprețuiește și se predă, bezmetică, nedreptății ei, ceea ce nu împiedeca deloc pe Adrian să-și urmeze calea. Care drum? Ar fi tare greu de precizat, cu atât mai mult cu cât feciorul Joiței „spălătoreasa” nu și l-a ales niciodată. El se lăsa, mai de grabă, - condus, împins, aproape azvârlit. Și o pornea pătimaș, neînțeles, singuratic, din această mahala a Brăilei - ca dintr-o Sahară a spiritului omenesc - fără o călăuză, fără un prieten, singur să se tânguiască, singur să se bucure. A da din coate, pentru a-și face un rost bun în viață, i se părea un gând comun, josnic, aproape smintit, o luptă nesăbuită ce preocupă toată puița omenească, dar pe el nu-l putea atinge. Îi spunea mamei: - Un rost bun în viață? Adică să nu trăiești decât ca să devii un mare patron, un mare negustor? Oare pe lumea asta numai îmbuibarea și bunăstarea să conteze? Acele sărmane ființe, cu tine la un loc, să nu vreți altceva decât să-mi omor toate orele, toate zilele, toată viața, numai ca să învăț cum se face avere, ba chiar, până la urmă, să și fac una?

Panait Istrati

Mihail

Atunci m-ați stima... Dar eu țin să vă spun, că prea puțin îmi pasă de stimă voastră și că averea mă lasă rece. Am în față viața nesuferită a celor înstăriți. Îi văd cum trăiesc, ce iubesc, ce-i pasionează. Ei bine, nu-i invidiez. Pentru nimic în lume, n-aș schimba sentimentele mele cu ale lor. Ăștia sunt viermii omenești. Măreția vieții le scapă pe de-a-ntregul... Neînțelegîndu-l, mama îi obiectă: - Ce dracu' înțelegi tu prin,,măreția vieții”, când ești un pârlit ca și noi? E oare o „măreție” să te spetești muncind pentru doi lei pe zi și mâncare, așa cum mă vezi că fac? Ție, care stai toată ziua cu nasu-n cărți - de parcă ai fi popă - ce-ți aduce citania asta? Ilie băcanul abia știe să se iscălească și e milionar. Fă ca el mai bine. Silește-te mai întâi să nu fi un zilier fără viitor și p-ormă citește cât oi vrea... - Cu neputință, mamă, îi striga Adrian. Nu pot sluji, în același timp, pe Dumnezeu și pe dracul! - Dar, Doamne, care-i dumnezeul tău, săraca de mine! Unde vrei să ajungi? Ce scop urmărești? - Nici unul! Trăiesc în legea mea, cerând tot mai puțin pentru burtă, - mult, cât mai mult cu putință, pentru sufletul și mintea mea... - Și ce ceri tu pentru sufletul și mintea ta?

Panait Istrati

Mihail

Până aici.... Aici se oprea, totdeauna, veșnica lor ceartă. La această întrebare a mamei, fiul se închidea în sine. Zid chinezesc. Barieră de netrecut... Degeaba încercase Adrian, timp îndelungat, să explice mamei lui cum înțelegea viața: să iubești artele și libertatea; să guști frumusețile pământului; să nu fii în rândul celor ce exploatează pe oameni; să te mulțumești bănește numai cu strictul necesar; să trăiești în dreptate și frăție; să adori un prieten scump; să faci cât mai mult bine în jurul tău... Până aici... Mama Joița, deși miloasă și cu suflet darnic, ea, care muncea „cincisprezece ore în șir, pe zi, pentru doi lei și mâncare”, știa din pățite că viața hotărăște altfel. Tristă, fără o vorbă, își privea feciorul. Și uneori îi spunea: - Parcă aș fi găina care a clocit pui de rață: nu pot să-mi urmez copilul pe acolo unde trebuie să știi să-noți! Nu se putea ține după un pui,,de rață”, în apele cristaline ale idealului, unde el plutea în voie. în schimb, rămasă pe mal, umilă, nu-și pierdea din ochi ciudatul pui hoinar, care se deda la năzdrăvănii, de unde se înapoia totdeauna cu mațele chiorăinde, căci acele ape scânteietoare nu-l hrăneau deloc; ba, îl costau chiar scump, ca să se scalde deseori în ele.

Panait Istrati

Mihail

Adrian nu-și da seama deloc, asemenea păsărilor cerului, care cânta și ciugulesc ce găsesc.,,Pasărea” lui moș Gavrilă nu găsea însă nimic, oricât ar fi fost de puțin pretențioasă. Atunci, mama-cloșcă, care nu iubea aceste,,bălăceli”, scormonea pământul pentru amândoi, înzecindu-și sforțările ca să-și hrănească bezmeticul adus pe lume. Mahalaua fierbea, măcar că purtarea ei era oarecum ciudată. Ea găsea firesc, ca un băiat „de familie bună” să stea pe spinarea societății până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, dacă se putea lăuda cu o biată diplomă. Se bucura din răsputeri („Ah! feciorul șefului nostru de gară, o să vedeți, o să devie procuror!”), se îmbăta cu o fericire clădită pe propria-i mizerie, exact ca și mulțimea alegătorilor care strigă „ura” și țopăie de bucurie, când își vede șefii bând șampanie în sănătatea ei! Dar dacă se întâmpla ca unui copil, născut din nenorocire într-un bordei, să i se aprindă în inimă dorința sinceră de-a învăța și că acest copil să aibe curajul de-a se împotrivi soartei sale, atunci gura mahalalei tabăra pe el, înverșunată: ,,Cum? Ce ?... Ce are ăla de se grozăvește atâta? Ce se pretinde că știe? Nu-i mai breaz ca altul de teapa lui! Haide, haide!”... Adrian nu făcea pe grozavul, însă în ochii mahalalei orice încercare de-a te izola este socotită semeție, dacă nu și mai rău.

Panait Istrati

Mihail

Adrian nu răspundea niciodată acestor nerozii. Tăcut, își spunea sieși: „Ei, da am pretenția că înțeleg mai multe decât alții ca voi. Și că-mi poate pielea mult mai mult decât viitorul vostru procuror!”. Lovitura pe care Adrian o primise în fața poștașului, îl durea vădit. Reintră în odaia lui și începu să-și cerceteze conștiința. Desigur, lăsând la o parte bârfeala propriu-zisă, mahalaua avea un pic de dreptate. Jumătate din timp, el bătea drumurile sau citea, zi și noapte, ceea ce însemna același lucru pentru niște oameni simpli. Aceștia nu cereau decât să te comporți ca feciorul șefului de gară, adică „să citești, ca să devii procuror”, sau și mai bine, să rămâi în turmă, să muncești, să te însori, să faci copii și să mori. Foarte limpede! Ceea ce făcea însă Adrian, nu era câtuși de puțin limpede: nu stă locului, cutreiera țara în lung și în lat, se închipuia învățat, nu se încârduia cu nimeni și toca ultimele economii ale maică-sii, strânse cu prețul atâtor renunțări. Mai ales, nu i se iertau aventurările păgubitoare, la Galați, Buzău și Giurgiu sau din regiuni mai îndepărtate, de unde se înapoia totdeauna fără o cămașă, cu hainele în zdrențe și mort de foame.

Panait Istrati

Mihail

Reîntors acasă, găsea un schimb nou, pe care mama Joița îl cususe noaptea, plângând. Da, așa era! O recunoștea el însuși, pe față. Dar... „Cu ce sunt eu de vină, Doamne, dacă așa sunt clădit?” Și cum se înduioșa de sine însuși, își acordă circumstanțe atenuante. N-a dat el, oare, dovadă de cumințenie, încă de la doisprezece ani? Nu s-a dus, singur-singurel, să intre la stăpân la vârsta aceea? întâi, la Kir Nicola, plăcintarul de-alături; apoi, la o mare băcănie; pe urmă ucenic la Atelierele docurilor, hamal în port, băiat de alergătură la un armator, iar în ultimii doi ani să învețe, în sfârșit, meseria de zugrav, la care se oprise. E drept că hoinărelile și cărțile - băi de lumină pentru suflet și minte - îi înghițeau repede toate slabele câștiguri, aruncîndu-l iarăși în spinarea bietei sale mame. Dar... Ah!, acest „dar”, care-i revenea pe buze neîncetat, ca o supremă scuză, cui să-l spună? Pe ce piept de prieten să-și culce capul, plângând și gemând încetișor: „Dar iubesc acele lucruri... Ele îmi sunt toată viața. Și dacă cineva mi le ia, viața nu mai are nici un sens pentru mine; sufletul mi s-ar cufunda într-o beznă de nepătruns!”... Singur în camera sa, cu capul între mâini, Adrian se întreba în gând: „Cui s-o spui?

Panait Istrati

Mihail

Unde-i prietenul, prietena, ființa omenească în stare să m-asculte și să mă-nțe-leagă? Sau, poate, nu cumva sunt nebun?” Se ridică greoi, se încălță și ieși, în curte, liliacul în floare îmbălsăma aerul. își afundă fața într-un buchet mare, închise ochii, sorbindu-i adânc mireasmă. Mamă-sa era încă pe prispă și-și privea mâinile arse de leșie. Adrian i le luă încetișor și le sărută. - Ți-e ciudă tare pe mine? - Nu... Nu pe tine... Ci pe soarta noastră. Tu nu ești rău, o știu... - Îți făgăduiesc să muncesc fără întrerupere. Mă împac cu zugrăvitul. Sunt mai liber. Dealtfel, uite, din ultimul drum în Dobrogea, am adus cincizeci de lei, pe care i-am pus deoparte în mai puțin de trei săptămâni. Aseară, nu mi-ai dat răgaz să-ți spun. Iată-i. Pentru mine nu păstrez decât un leu. Mișcată, mama cuprinse capul fiului și-i sărută ochii. - Da! simt că ești băiatul meu! O voce răgușită răspunse acestei revărsări de dragoste a două inimi: - Oh! îndrăgostiții ! N-a greșit cine a spus că nu trebuie să te bagi între părinți și copii, când se ciorovăiese... Totdeauna sfârșesc prin a face pace. Era mama Ioana, proprietăreasa casei, o biată proprietăreasă a șase odăițe, înșirate ca niște cutii și spoite cu văr, care-i aduceau douăzeci de lei pe lună.

Panait Istrati

Mihail

Văduvă, spălătoreasă ca și mama lui Adrian, părăsită de copii și muncind din greu ca să-și ducă zilele, mama Ioana își oprise o cămăruță în fundul curții, unde să-și plângă bătrânețea. Dar și ea avea o speranță: Leana, fata ei, ultima dintr-o liotă de copii, croitoreasă iscusită, care lucra de doi ani la București, ca să învețe mai bine meseria. Fusese în copilărie prietenă de joacă a lui Adrian și, după dorința părinților, logodnica lui de mâine. Dealtfel, se și spunea că odinioară cei doi copii se îndrăgiseră foarte mult, fiind de aceeași vârstă și temperament năvalnic. De atunci, însă, cursese multă apă pe Dunăre, așa că azi nu se știa precis ce poți să mai crezi despre dragostea lor de ieri. Cu ocazia sărbătorilor ultimului Crăciun, în timpul unui scurt popas în casa părintească., Leana se rostise împotriva căsătoriei cu un vagabond. Adrian îi dase dreptate, puțin mâhnit, deși nu se gândea deloc la însurătoare. Mama Joița care se gândea, chiar foarte mult, era tare amărâta din pricina asta. Sărmana femeie își pusese toate speranțele în această căsătorie, care avea să-i adune feciorul de pe drumuri, creîndu-i un cămin. Cât privește pe mama Ioana, starea de nehotărâre și rezerva ei față de nestatornicia lui Adrian, spuneau mult.

Panait Istrati

Mihail

Și iată că situația trebuia, chiar azi, să se limpezească, prin sosirea Leanei. Ea își înștiințase mama și pe Adrian că părăsea definitiv Bucureștii și venea să se așeze, pe cont propriu, la Brăila. Lucru hotărât, dealtfel, de multă vreme. Scrisoarea primită de Adrian în dimineața aceea (destul de prietenoasă, deși cam rezervată), aducea numai vestea sosirii ei la amiază. Mai mult ca să facă plăcere prietenei de altădată, decât s-o hotărască la măritiș, Adrian apăru,,scos ca din cutie”. Veselă, mândră de „domnișoara” ei, pe care o și poreclise „bucureșteanca”, mama Ioana îl întrebă: - Ei, te duci s-o întâmpini la gară? - E ceea ce vreau să fac, dacă dumneata n-ai nimic împotrivă, răspunse Adrian. - Dacă o să fii cuminte, poți să te duci. - Totuși, îmi dai voie s-o sărut? - Cu băgare de seamă... „Zece Mai”, mare sărbătoare națională! Cum mai avea o oră până la sosirea trenului, Adrian făcu un lung înconjur pe strada Carantinei și bulevardul Cuza - drumul său preferat când mergea în oraș, de când maică-să se mutase în urâta strada Griviței, cale dreaptă spre deocheata Comorofcă, pe care o egala în crime și murdărie, fără să se mândrească însă cu un,,Codin”. Pe bulevard, paradă mare, defilare de cavalerie, cu săbii sclipind în bătaia soarelui, trompete, piepturi înzorzonate cu decorații.

Panait Istrati

Mihail

Adrian își întoarse ochii cu dezgust: față de atari manifestațiuni, se simțea mai străin chiar de s-ar fi petrecut pe lună. Dar, dezgustul său se preschimbă în revoltă, când văzu, puțin mai încolo, o bandă de liceeni maimuțărind pasul militar, cântând imnul regal și strigând dinaintea unor magazine: „Jos jidanii!”. De pe trotuarul unde se afla, Adrian zări printre manifestanți un fost coleg din școala primară, acum „elev într-a șasea” și pleșcar notoriu. Vru s-o șteargă repede, dar celălalt, desprinzîndu-se din grup, se apropie de Adrian și-i strigă, cu ochii injectați: - Hai, Adriane, vino cu noi! - Ce să fac? întrebă el, mirat. - Pe dracu! E „Zece Mai”! Oricine trebuie să arate că simte românește! - Și tu o arăți strigând: „Jos jidanii?” - Desigur... Ca orice bun patriot! - Atunci eu nu țin să fiu „bun patriot”, conchise Adrian. Liceeanul se depărta, urlând: - Afară cu fanarioții! Presupusul fanariot era Adrian, al cărui tată fusese grec. Zâmbi, gîndindu-se că „patriotul” era bulgar, după mamă, o bulgăroaică sărmană și cumsecade, pe care bărbatu-său, un bețivan „român get-beget”, o bătea în fiecare zi. Sosind prea devreme la gară, Adrian se retrase la bufet, ceru o cafea, aprinse o țigare și se gândi la prietena sa.

Panait Istrati

Mihail

Îi era dor de ea, mai mult decât de însurătoare. Își aducea aminte de copilăria lor voluptoasă, când, mamele plecate la muncă, Adrian se furișa în odaia Leanei, îi citea Paul și Virginia, și o mânca din ochi. Leana, încă în pat, se lăsa mâncata, jucând comedia nevinovăției. Dar Adrian, care nu se prefăcea, își adulmeca prada timpurie. Acest băiat nu cunoscuse deloc inocența, puritatea, - dacă prin asta se înțelege ignoranța bănuielii trupului. La vârsta de zece ani, văzuse și ghicise tot; la cincisprezece, era bărbat în toată puterea cuvântului. Asta nu i-a dăunat, dimpotrivă, deveni și mai sănătos. Și descătușat de tulburarea cărnii, care copleșește ființa omenească și-o împiedică să se împlinească, el își luase zborul către înălțimile care ne cer, spre a fi înțelese, un suflet pe de-a-ntregul descotorosit de această povară bolnăvicioasă. Adrian, impulsiv, sălbatic, străin la morala ce i se făcuse și supus orbește legilor creațiunii, se purta, în toate împrejurările, fără să se sinchisească de ceva. Aci se află întreaga sa inocență - barbară - pe care o dovedi, îndată ce Leana coborî din tren. N-o mai revăzuse de doi ani. O simți femeie pe măsură și numaidecât se aprinse. Mintea i se tulbură, inima-i zvâcni ca unui leu turbat într-o cușcă strâmtă, iar sângele clocotind își plimbă torța aprinsă, din creștetul capului până-n vârful picioarelor.

Panait Istrati

Mihail

Avea și de ce. Blestemata de Leana - o mânză născută dintr-o româncă și un tătar, amândoi din flori - era făcută mai mult pentru dragoste, decât pentru croitorie, cu trupul ei modelat în iadul dorinței, talia suplă ca de șarpe și figură de indiană, cu ochi oblici, ale căror luminițe ucigătoare țintuiau locului pe trecător. Bietul băiat - cu gura chinuită de dorința de-a mușca, cu ochii împăinjeniți de un abur dens, din pricina fierbințelii nebune ce-l apucase - nu scoase o vorbă. Împinse pe Leana cu bagajul ei într-o trăsură și, îndată ce ajunse pe străzile întortocheate ale mahalalei, pustii la acea oră, sări de gâtul prietenei și o mușcă însetat. „Bucureșteancă”, așa cum se credea, Leana uită de birjar și-i trase un nechezat, cum numai la Brăila se poate auzi, în bărcile care alunecă seară pe Dunăre sau la umbra duzilor, în după-amiezile cu arșiță. Asta nu înseamnă că nu-i plăcuse, (nici unei femei sănătoase nu-i displace așa ceva), însă o duruse tare. Și ca să-i dovedească originea brăileană, ea îi cârpi îndată o palmă, ca pe la noi. - Na! să te înveți minte, altă dată să mai dai buzna. - Dacă-i numai pentru atât - se amestecă birjarul - apoi o să te ia mai domol, dar sigur... Birjarul însuși fusese îndrăgostit de Leana, pe vremuri.

Panait Istrati

Mihail

Acum se însurase și avea copii. Ea i-o reaminti, cu asprime: - Caută-ți de drum, păcătosule, uiți că ești înhămat? - Fiecare la rândul său. Ca mâine o să pui șaua pe Adrian. - Pe bașbuzucul ăsta? Niciodată ! Mai întâi c-ar fi un bărbat foarte rău. Cel mult, l-aș putea iubi... - Norocoaso! Pe mine nu m-ai vrut. - Tu, tu nu ești decât unul din cei ce fac burtă mare la fete. Ca tine, puzderie pe toate drumurile, ca urzicile! Adrian n-auzea nimic, îi lăsă să trăncănească, și, ca un câine, tăcea și adulmecă. Pe strada Grivița, uruitul trăsurii strânse toate cotarlele, toate mahalagioaicele, care tocmai prânzeau în curte. Năvăliră la porți, mestecând ultimul dumicat, ștergîndu-și buzele cu poala șorțului, de grăsimea fripturii de miel. Coborând din trăsură, Adrian auzi pe una dintre cumetre spunând: - Oricum, ar fi o pereche minunată... Păcat că el e o mare haimana!... Câteva ore mai târziu, Adrian se scula furios: - Nu, nu! Viață-i asta, tot învîrtindu-ne neîncetat în jurul aceleiași chestiuni otrăvitoare? Eu o să plec într-o zi, de-a binelea! Ieși trântind poarta de la stradă, spre marea curiozitate a cumetrelor, care, pe vine, dinaintea caselor, ronțăiau semințe de floarea-soarelui. „Chestiunea otrăvitoare” care-l silise pe Adrian să plece glonț, o cunoaștem.

Panait Istrati

Mihail

După îmbrățișări, după o masă îmbelșugată, luată laolaltă în curtea stropită și măturată, cele două mame și tânăra „bucureșteancă” deschiseseră asupra lui Adrian tirul încrucișat al bateriilor lor, întâi mai domol, apoi fără răgaz, ca o mitralieră: - Trebuie să te-astâmperi... Să-ți faci un rost... Fiece lucru la timpul său... De-ajuns cu atâta haimanalâc... Scutit de serviciul militar (fiu unic la mamă văduvă), în curând însurătoarea... Leana e colea, oricând gata... Destoinică... La optsprezece ani, și-a croit un drum în viață... Fată cumsecade... își întreține mama... Câștigă mai mult decât un bărbat... O partidă bună. Leana, la rândul ei: - Și la ce bun atâta citanie, atâta umblet prin țară? La București, oamenii nu citesc decât jurnalele, și doar e Capitală!... E primejdios să știi prea multe, - se spune pe-acolo, la București... Cică asta te împinge să visezi la un ideal. Ori, nu există un ideal. O spun eu, care mă întorc din Capitală!... învață-ți bine meseria, fă-te patron și câștigă bănet, iată idealul! Adrian își plimbă privirea de la una la alta, zicîndu-și: „Doamne, cât de urâtă e lumea!”. Și neputând să mai rabde, se duse, lăsîndu-le pe toate trei într-o înțelegere cordială. Afară, fermecătoarea stradă Grivița, cu pietre colțuroase ce-ți găureau tălpile; nor de praf ce-ți ardea ochii; ciorchine de mahalagii de toate culorile, în fața porților, care-și aruncau epitete; soare urât; cer spălăcit.

Panait Istrati

Mihail

Salcâmii în floare păreau că ei înșiși se tânguiesc. Cu mâinile-n buzunar, privirea ațintită în vârful pantofilor (spre a nu fi obligat să salute în dreapta și stingă), Adrian se îndrepta agale spre Comorofca: „Ah, dacă l-aș avea barem pe Codin! M-aș duce cu el în baltă... Aș uita puțin de mine... Dar, vai! nici un Codin. Nici un prieten!” Apoi: „Tii! L-am uitat pe kir Nicola”... Și brusc o cârmi pieziș spre dugheana plăcintarului, pe care nu-l mai văzuse de-o lună. Ca să-i facă plăcere fostului stăpân și cum se afla în cele patruzeci de zile de după Paști, Adrian îl salută cu un „Christos a înviat!” pe grecește. - Adevărat c-a înviat!... cu tine odată... răspunse kir Nicola, vesel. Ce-ai devenit, bre Adriani? De-o bună bucată de vreme, nu te-am mai văzut... - Am fost în Dobrogea, kir Nicola. Ah, acolo e un adevărat colț de Orient! - Ei, merge cumva mica ta meserie de zugrav? - Da, cum nu! Cred, însă, că n-o să ajung niciodată să zugrăvesc catedrale; nu sunt tare la desen... Voind să se așeze, observă: - Totul e plin de făină, la tine... - Ei, da! pulaki-mu (puișorul meu), ca într-o plăcintărie de „albanez puturos”!

Panait Istrati

Mihail

Și tu ești fercheș, ca un domnișor de pe strada Regală. Se vede că „bucureșteanca” te-a scos din minți... Mă duc să-ți caut un scaun. Abia în clipa aceea Adrian observă că în plăcintărie se mai afla cineva: un om care citea stând pe-o bancă și a cărui figură, aplecată asupra paginilor, era cu desăvârșire ascunsă de șapcă. Un om! Există oare o ființă mai banală decât un om? Te poate interesa cutare lucru, mai puțin decât un om? Te poți îndoi de orice ar fi, mai mult decât un om? Chiar dacă-i un om care citește. Toată lumea citește. Urmează că trebuie să prinzi ele umeri pe un om care citește, să-l țintuiești de zid și să-i spui: „Rămâi așa, să te privesc în ochi?”. Oh, a privi un om în ochi, nu-i un lucru dintre cele mai ușoare. Ochi ca aceștia poți întâlni mii și mii. Privirile lor se încrucișează cu a ta, pe durata unei clipe și apoi trec mai departe, la dreapta ori la stânga ta, nemaivăzându-i niciodată, ca și privirile acestor cirezi de boi mânate la abator. Și printre acești ochi, printre aceste priviri se află desigur cele ce pot privi în inima ta, înțelegând-o. Dar ei trec pe de lături.

Panait Istrati

Mihail

Și tu treci... Și, în răstimpul unei clipe, ne-am pierdut un prieten care ne era hărăzit, prietenul unic pe care viața îl sortește oricărei ființe omenești, oricât de josnică ar fi, prietenul care vine să-ți dea bogăția inimii sale, despovărând-o pe-a ta. L-am pierdut. Căci suntem mai prejos decât câinii, care se întâlnesc în drum, se miros și-și spun: „Stai puțin să te privesc! Ești un biet animal, care-mi semeni: poate ai ceva să-mi spui, un lucru vesel sau trist, dar care mă privește deopotrivă, fiindcă sunt din același neam cu tine”. Un om? Poate să vorbească treizeci și șase de limbi, inclusiv esperanto, dar, atunci când ar vrea să se adreseze altuia, el nu este sigur că o să fie înțeles. Nu are nici măcar curiozitatea câinelui. Pentru ce să te apropii de-un om? El poate să n-aibă aceiași părere cu a ta (fiindcă oamenii au păreri) și atunci trebuie să-l omori sau să-l lași singur, ceea ce în fond e același lucru. Adrian îl privea pe omul care citea, dar acesta nu se uita la el. Știa că nu merită osteneală să privești un om, mai ales un om care era „dichisit ca un domnișor de pe strada Regală”, în timp ce el... El era aproape în zdrențe, cu ghetele peticite și pline de noroi, o cămașă într-un hal fără hal, iar părul în lațe mari, pe tâmple și la ceafă, întocmai acelor derbedei de pe stradă pe care nu catadicsești nici măcar să-i scuipi.

Panait Istrati

Mihail

Se oprește oare vreodată cineva la asemenea năpăstuiți? Desigur, nu putea fi vorba de un om, în asemenea zdrențe, chiar dacă ținea o carte în mina! Și apoi, presupunând că vrei să vorbești unui atare necunoscut, nu ai cum s-o faci. Bună-cuviință te oprește să te duci de-a dreptul la el și să-i spui: „Iertați-mă, domnule, aș vrea să văd ce citiți”. Și după ce ai văzut: „Ah, dumneata citești cartea asta? Dar o carte ca aceea pe care o ții dumneata în mâini, nu se citește nici în strada Griviței, decât într-o familie de oameni extraordinari! Astfel de oameni, eu îi socotesc niște aștri, eu... Dumneata ești un astru, domnule! Și pentru că sunt singurul în stare să te înțeleagă aici, în mahalaua Brăilei, facem parte din aceeași familie. Binevoiești, deci, să-mi spui cine ești și ce gândești despre starea jalnică în care te afli?” Nu. Nu poți vorbi atât de nepoliticos. Trebuie să te recomande cineva. Dar cine ați vrea să slujească de mijlocitor, între doi aștri. Un al treilea astru? Știi că ai haz! Dumneata crezi că aștrii cresc, la Brăila, ca ciupercile? Adrian, care nu era politicos din fire, se apropie cu îndemânare de omul care citea cu cartea pe genunchi și aruncă o uitătură de lup pe paginile deschise.

Panait Istrati

Mihail

Foarte necinstit din parte-i. Dar merită să fii, câteodată, necinstit în viață... Cartea era o operă, în franțuzește, ilustrată: Jack de Alphonse Daudet. Și pe umărul cititorului, Adrian zări, în același timp, o altă ilustrație mult mai strălucită: un păduche mare care mergea ca un rățoi ghiftuit... „Oare numai pentru atâta lucru m-ai pregătit până acum?” va spune cutare cititor. „Da, prietene! Ca să ajung aici, te-am pregătit. Dar când asta nu-i o închipuire literară, ci viața însăși - viața frumoasă, viața urâtă, viața feroce - crezi că-i puțin lucru? Văzut-ai, oare, multe cazuri asemănătoare? Cunoscut-ai mulți oameni care devorau arta, în timp ce îi devorau păduchii? Cât despre mine, după ce am hoinărit, timp de treizeci de ani, din Orient spre Occident; după ce am trăit în mii de chichinețe și mi-am frecat coatele de toate neamurile pământului; după ce am căzut în mii de bezne și am primit mii de scuipați în față, eu n-am descoperit decât omul ăsta, care prețuiește cât universul întreg!” Ceea ce dezlănțuiește pasiunea prietenească a lui Adrian - pasiune ce mocnea în fundul inimii sale - fu că acest păduchios citea în franțuzește și ce autor! Același pe care-l descoperise și el tot cu ajutorul duiosului și omenescului Jack, atât de mizerabil tradus în românește.

Panait Istrati

Mihail

Să fii o slugă nenorocită, cu cinsprezece lei pe lună, la un plăcintar îngălat, din stradă Grivița, în vecinătatea acelui cuib de apași, unde pe atunci era o fală pentru orice flăcăiandru să spintece burta primului concetățean care cutezase să-l contrazică; să fii o ființă umană înghițită de întunecimile mocirloase ale mlaștinilor sociale, zdrobit de nedreptate și mizerie, și să citești în franțuzește, în fața lui Adrian, care își avea experiența proprie, - asta era o minune. Nu-i venea să creadă. De-aceea și spuse: - Dumneata citești această carte sau te uiți la poze? Omul ridică încetișor capul, ca și cum s-ar fi întors din abisuri interplanetare, unde-i bine să te desfătezi, se uită ia Adrian cu o privire stinsă, ce venea de la mii de leghe depărtare de orice privire dumnezeiesc de prietenoasă și-i răspunse într-o românească tare schilodită, cu un ușor surâs pe buzele-i crăpate: - Uitat poze. Apoi, clipind de două sau trei ori, fără să vadă sau să presimtă ceva - fără să.ghicească fratele, prietenul, propria sa umbră ce-l căuta de când lumea - își lăsă capul în jos și se cufundă din nou în Elizeele tainice ale oricărui paria, care se adapă, se îmbată și trăiește cu arta.

Panait Istrati

Mihail

Dar privirea lui Adrian - privire de prieten singuratic, care niciodată nu se îndoise de existența prieteniei, pentru care se născuse și pe care o aștepta așa cum mugurul așteaptă soarele ca să îmbobocească - privirea lui Adrian rupsese dintr-o dată vălul greu ce-i acopereau ochii și înapoia acestui văl el surprinse zvâcnetul văpăii pe care nici o deznădejde n-ar fi știut s-o stingă. Pentru prima oară, Adrian se simți arzând de focul Dragostei, care depășește viața și supraviețuiește morții. Prietenul, prietenul lui se afla acolo. Kir Nicola, întorcîndu-se cu scaunul și prinzind frântură de conversație românească între Adrian și sluga sa, strigă pe grecește: - Măi, Adriani, el nu știe românește, cunoaște însă bine limba tatălui tău. Vorbește-i grecește. Iată unul cu care ai să te înțelegi de minune; e din rasa ta. Această destăinuire, pornită de la un om cumsecade, nu mărea cu nimic siguranța lui Adrian, care rămăsese pe gânduri, aproape nepăsător. Nu același lucru se întâmpla cu cel care citea. La rândul lui, avea presentimentul unei furtuni pasionale, ce se apropia, mai ales când kir Nicola i-se adresă, spunând: - Uite, Mihaile! Asta-i tânărul care se hrănește cu visuri și de care ți-am pomenit zilele trecute. Îi vorbise despre el?

Panait Istrati

Mihail

Și ce crezuse Mihail? Ca încredere ar putea să acorde prizonierul condamnat ia muncă silnică pe viață, spuselor unei fantome care i-ar intra în celulă și i-ar spune: „Ieși de-aici!... Ești liber!...” Mihail închise încetișor cartea, însemnând pagina eu un băț de chibrit. Apoi, fără să se miște din loc sau să rostească ceva, cam plictisit de întrerupere, cercetă pe Adrian cu o privire mai vioaie, surîzîndu-i prietenos. Dar atât privirea, zâmbetul, cât și înfățișarea lui păreau să răspundă, categoric: „...Un tânăr din rasa celor care se hrănesc cu visuri?... Nu-mi vine să cred...” Adrian nu dădu nici o atenție acestei comportări sceptice. O înțelegea. Cu mâinile în buzunar, umbla încoace și încolo prin plăcintărie. Își privea când picioarele, când strada. O senzație de fericire și de teamă îl furnică, în același timp. Instinctiv, era încredințat de valoarea descoperirii făcute, simțea alături omul din „rasa” sa, prietenul pe care soarta i-l trimisese de departe, Dumnezeu știe de unde, și pe care răutatea omenească îl urâțise, spre a-i ascunde mai bine virtuțile, întocmai ca în basmul în care vrăjitoarea prefă

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

În vecinătatea Acropolei se afla, prin 1907 o stradă mărginașă a Atenei, care purta un nume ce-mi scapă. Strada asta și numele ei de atunci poate să mai existe și azi, după cum se poate foarte bine să-și fi schimbat numele sau să fi pierit cu totul. Ceea ce-mi aduc însă aminte e că pe această stradă se găsea un restaurant cu o mică terasă, de unde privirea cădea glonț pe uimitorul templu de marmură, cocoțar pe muchea Acropolei. Și acest restaurant așa cum se întâmplă cu toate lucrurile mici dispuse în preajma celor uimitoare se numea, Dumnezeu știe de ce, „Locanda Acropoli“. Stând la masă și ciopârțind un gustos biftec, tânărul călător Adrian se întreba, cu drept cuvânt: „Ce renume poate câștiga un birt, împrumutând numele unui monument minunat, pe când dacă și-ar fi zis, de pildă, «Locanda la biftecul fraged» trecătorul ar înțelege că «aici se poate mânca bine»“. Și cum era din fire vorbăreț, Adrian își ținti ochii pe un vecin de masă, care și el părea nedumerit de legătura între un „biftec fraged“ și o minune a vremurilor de mult apuse. Dar vecinul acesta avea o înfățișare suferindă, netrădând deloc dorința de a intra în vorbă. Era pe la sfârșitul lui august.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Cu toate că se însera, groapa în care se afla situată Atena era înnăbușitoare ca o etuvă. Vecinul de masă al lui Adrian ceru o cafea și întrebă pe chelner dacă are țigări, iar la răspunsul negativ al acestuia, Adrian sări: — Puteți să vă serviți dintr-ale mele! zise el cu bunăvoință, oferindu-i tabacherea. Necunoscutul se servi cam cu stângăcie, mulțumi și fu nevoit să intre în vorbă… căci nu-i nimic de făcut, când ai de-a face un om binevoitor. De la primele cuvinte, atât unul cât și celălalt, își dădură seama că greceasca ce-o vorbeau era departe de-a fi ateniană: — Mi se pare că ești român! făcu Adrian cu îndrăzneala orientalului. Convorbitorul său surâse, ceea ce-i schimbă cu totul fizionomia, dându-i un aer mai prietenos, știut fiind că multe cusururi se ascund sub facultatea de a râde. — Da, sunt român… — De unde? — Din Sulina, dar am trăit multă vreme la București. * La acest dialog scurt, în această lume vastă, toată curiozitatea călătorilor prudenți este în general limitată. Mulți nici măcar nu au această curiozitate, oricât de șovăielnică, oricât de modestă ar fi. Alții, puțini la număr, o duc puțin mai departe și adaugă: — Și ce cauți matale pe aici?

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

— Am venit, mânat de dorul de-a cunoaște, de a ști, de a iubi. — Hm!… — Hm!… Ce bazaconie! Adrian și noua sa cunoștință părăsiră „Locanda Acropoli“, după un sfert de ceas de convorbire, în care cel dintâi pusese toate întrebările, cel din urmă se mărginise doar să răspundă. Și dintre toate răspunsurile sale, unul singur se înfipse în creierul lui Adrian: „Am plecat ca să văd lumea“… Mergând tăcuți, unul lângă altul, pe o noapte de căldură apăsătoare, Adrian își cerceta însoțitorul și întorcea fraza asta pe toate fețele: „A plecat să vadă lumea!… Și el pare a fi un pârlit ca și mine… Cum? Pleacă pârliții, așa, nitam-nisam, să vadă lumea?“ Adrian se gândi la toți acei pe care-i întâlnise „văzând lumea“: ei nu vedeau nimic. Unii, cu interpretul lângă ei și cu Baedekerul în mână, căscau gura la o piramidă, la o statuie sau la o bucată de lemn învechit: aceștia vedeau ceea ce le debita prostia dragomanului și înțelepciunea Baedekerului. Alții fugiseră din țară ca să scape de militărie, se însuraseră și luptau cu sărăcia: aceștia, „vedeau lumea“, fără voia lor. În sfârșit, mai era o categorie: aceia care plecaseră să „vadă lumea“ și deveniseră codoși.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Adrian nu putu să claseze pe însoțitorul său în nici una din aceste categorii. Atunci, apucându-i brațul, el îl împinse spre o bancă din grădina Zapion, prin care treceau, se așeză lângă dânsul, și-i zise: — Ia spune-mi, cum ai plecat ca să vezi lumea?… Și ce vezi? * — Am venit pe lume cu doruri multe și mijloace puține. Ăsta e un rău mai mare decât dacă te-ai naște prost… Mai rău, chiar, dacă te-ai naște fără ochi. Intrăm în viață datorită unei scurte bucurii ce târăște după ea un lanț de amărăciuni. Adesea, trudindu-mă să mă înțeleg pe mine și rostul faptelor ce mă înconjoară, am ajuns să cred că făuritorul lumii a fost un smintit. Că a avut gustul să umple pământul, subpământul și apele de-o puiță mișcătoare, asta i-o iert, căci neroziile sunt mai mari acolo unde e putere multă: dar că și-a silit viețuitoarele să trăiască de-a-ndoaselea de cum le era firea, asta nu pot s-o iert. Și el asta a făcut. El a dat drumul peștilor pe uscat și le-a spus: „Urcați-vă în arbori și căutați-vă hrana… vrăbiilor“! Tata era barcagiu la Sulina. Mama se chinuia să crească șapte neghiobi, frații mei, și un singur om cu minte, eu.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Da, eu… Asta e ușor de dovedit. Frații mei fac astăzi ceea ce au făcut părinții și răspărinții lor: muncesc de frica foamei; mănâncă și beau de frica morții; dorm de osteneală; se bat și se prăsesc, fiindcă așa le vine. Doi dintre acești șapte neghiobi au ajuns oameni cu multă stare. Ei n-au schimbat decât în două puncte vechiul fel de trăi: nu mai umblă pe jos și se duc des la biserică, unde dorm în tot timpul slujbei dumnezeiești și se trezesc doar atunci când diaconeasa, trecând pentru colectă, le strigă în urechi: Pentru biserică!… Pentru popor!… Pentru săraci! Atunci își aduc aminte de Dumnezeu și îl cinstesc cu două parale, ceea ce îi ridică în ochii enoriașilor. Pe părinții noștri, bătrâni și săraci, ei i-au lăsat să moară de foame și de frig. Când vorbesc despre aceste fapte, frații mei și enoriașii lor spun că „așa vrea Dumnezău!”. Eu am vrut și am făcut altfel. La zece ani, am lăsat școala și m-am băgat la stăpân, o băcănie, unde furam pâine și hamsii, pe care le duceam, noaptea, la bătrâni acasă. Bătrânii murind, cu toate hamsiile mele, m-au lăsat singur. Aveam treisprezece ani… În jurul meu, o lume de frați… frați parveniți ca și ceilalți, din aceeași sămânță cu bătrânii mei.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Atunci m-am dezgustat de muncă zilnică și orânduită și am început să hoinăresc prin port, unde făceam treburi de „te-miri-ce-și-mai-nimic“, tocmai cât avea nevoie un băietan care umbla desculț și dormea printre stive. Era același lucru: dacă lucram sau nu, nu era nici o schimbare pe pământ, decât judecata enoriașilor lor, în funcție că merg pe jos sau cu mașina, după felul lor de a răspunde diaconesei care plânge pentru Dumnezeu. Aceasta a fost prima mea revelație a lucrării acestui Dumnezeu și mi-a fost greață. Mi-au trimis băcănia și butoaiele Lui de hamsii în iad. Am început o viață de rătăcire în port, într-o perioadă în care porturile aveau suflet și hrăneau turme de copii și câini vagabonzi. Copii și câini, ne plimbam printre aceleași bucătării ambulante, primeam aceleași resturi de la masă și aceleași bătăi de la hamali, dormeam noaptea în aceleași adăposturi, pentru a ne încălzi și a ne împrieteni. Din când în când, o fâșie de ziar sau foi desprinse de prin cărți mă țintuiau locului vorbindu-mi de tot felul de lucruri alese, pe când soarele îmi prăjea spinarea și caldarâmul îmi frigea tălpile. Într-o zi, citesc următoarele rânduri pe una dintre aceste foi purtate de vânt: „Cetățenii țării noastre sunt egali în fața legii.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Ei au aceleași drepturi și aceleași datorii“. Nu aveam încă cincisprezece ani și râsul îmi murise deja pe buze, dar, când am citit această minciună, am râs, așa cum mi se întâmplă rar. În clipa aceea, un căpitan de remorcher ce mă privea, se apropie și mă-ntrebă de ce râd. Îi întinsei hârtia. — Ei bine, ce-i de râs? — E de râs, domnule căpitan. M-am gândit la părinții mei: ei erau egali în fața legii și aveau aceleași drepturi, numai atât că au murit amândoi de foame, tot plătind la datorii. Așa că rândurile astea trebuie să fie scrise de un neghiob. * În lume, însă, nu întâlnești numai neghiobi. Căpitanul de remorcher fu un om. El m-a adunat din gunoi, mi-a dat muncă înțeleaptă pe vasul său și o privire caldă în ceasurile de slăbiciune firească. Mi-a spus din prima zi: — Băiatul meu! Îți voi da o singură lecție de viață, pe care îmi vei promite să nu o uiți. Așa că învață că lumea se împarte în trei categorii, nu mai mult: sunt oameni care știu, singuri, că un cuțit care miroase a ceapă, nu trebuie să taie pâinea; sunt alții care nu se gândesc la asta, dar care o învață văzându-l tăind; sunt cei care nu cunosc asta, care nu învață asta văzându-l tăind și care continuă să mănânce sau să servească pâine care miroase a ceapă.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Dacă ar fi dreptate pe pământ, dintre toți acești oameni, primul ar trebui să dea ordine, al doilea să le execute; iar ultimii să se supună. Astfel, lumea s-ar putea apropia de perfecțiunea ei, care este departe de a fi, pentru că viața nu are bun simț. Totuși: fii ca primul sau încearcă să faci ca al doilea, pentru mântuirea sufletului tău. Ăsta e tot sfatul meu. Asta a fost tot. Și timp de șase ani, bătând porturile Dunării între Sulina și Turnu-Severin, am trăit o viață de muncă și de demnitate, în care timp am învățat tot ce trebuie să se știe pe un vas: mașinăria, cazangeria, dulgheria, vopsitoria. Dintre toate însă, cârmuirea singură m-a pasionat. Râurile mari sunt ca sufletele mari: fundul lor este pentru totdeauna instabil. Acesta este ceea ce îi fascinează pe adevărații navigatori, pentru că nimic nu este mai trist decât un drum sigur, pentru cei care înțeleg viața. Am ajuns cu greu la comandă, căci căpitanul era un om care împărțea bunătatea cu lingurița: „Bunătatea fără socoteală, îmi spunea el, e, uneori, mai dăunătoare decât egoismul. Nu facem nimănui nici o favoare, lăsându-i pe oameni să creadă că ne putem baza pe tine pe termen nelimitat!“.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Totuși el n-a încetat o clipă de-a mă apropia de persoana sa și când s-a încredințat că judecata mea era în măsură de-a conduce vasul, el mi-a dat pe mână harta și compasul. Nu era vorba de a mânui cârma unui remorcher pe Dunăre, ceea ce poate face orice marinar cu experiență. El era comandant de vapor maritim și-mi cerea să știu unde mă aflu, orientarea pe mare, calcularea distanțelor. Iar când a văzut că mă pricep –într-una din acele neuitate ședințe când capetele noastre se atingeau, plecate pe aceeași hartă, când fumam și beam cafea în cabina lui, ca și cum i-aș fi fost fiu– bunul comandant și proprietar al remorcherului „Răbdarea“ mi-a zis: – Acum, prietene, Răbdarea este a ta! Fii stăpânul ei, atâta timp cât vrei. Și dacă într-o dimineață bună ai chef să călătorești prin lume, poți pleca. Trebuia să fii un hoț: ai fost însă destinat să devii comandant; sârguința ta și bunăvoința mea te-au făcut dintr-un derbedeu un om necesar societății. Nu-ți mai trebuie acum decât o diplomă. Acolo, iarăși, va fi nevoie de un examinator cu inimă, care să nu-ți caute cârcotă în lucruri de nimic. Caută-l. Poate-l vei găsi. * Nu l-am găsit… Nici nu l-am prea căutat… Moartea neașteptată a comandantului „Răbdării“ și serviciul militar m-au smuls din lumea liniștită a plutirilor pe apă și m-au aruncat în vâltoarea Bucureștiului, căci neputând fi la marina militară altceva decât un spălător de covertă, am preferat să fac trei ani la infanterie și să scap.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

I-am făcut și am scăpat: dar liber nu eram. Omul nu e liber. Sau anumiți oameni nu pot fi liberi. Unele sclavii ne sunt mai scumpe decât libertatea: așa, femeia, această altă locandă cu pretenții de Acropoli. Ea te urcă pe toate culmile, pentru ca să-ți fie căderea și mai amețitoare. Nu e vina ei… Dar nici a mea. A mea a fost numai căderea. Tot ce-a zidit un om în inimă, în șase ani, a fost năruit în câteva luni și, când m-am ridicat de la pământ, am băgat de seamă că nici o valoare nu mai rămăsese pe picioare. Capul mi-era gol: simțirea, de asemenea. După zece ani de progres m-am regăsit în același loc de unde mă adunase căpitanul de remorcher, cu deosebirea că de astă dată dormeam noaptea pe maidane și ziua tăiam câinilor frunză prin Cișmigiu. Tu, incapabil să egalezi destinul unui stâlp de telegraf, du-te alături de ai tăi în coșul de gunoi Sulina, unde chiar și câinii te evită, acum că nu mai ești un copil. Sau, du-te și eșuează, ca un băiat de birou (mare băiat prost cu mustață groasă! ), într-o fabrică de zahăr, unde vezi că apare fratele tău, mereu prost, dar bogat, mereu ponosit, dar capabil să dea ordine, care pune capul prost spălat la ghișeul comenzilor și miaună timid: – Domnule… aș dori niște zahăr.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

– Bătrâne, zice angajatul, aici nu vindem zahăr la kilogram, ci la căruță. – Păi, răspunde „bătrânul”, trimite-mi trei căruțe. Eu sunt X… băcanul angro din Sulina. – La dispoziția dumneavoastră! Frumosul angajat își aruncă țigara și ia o poziție de drepți în fața tipului răvășit care miroase a ceapă. Atunci te apucă dorul de lumea largă și pleci. * Am ales acest nefericit port al Pireului, ca punct unde să „arunc ancora“, sperând mereu în mai bine. Știam grecește de la Sulina și voiam un port unde să-mi caut pâinea. Am nimerit rău. Grecia e bogată în „căpitani“ și săracă în pâine. Pe cheiurile Pireului, „căpitanii“ fără vapor mănâncă măsline, salată ori țâri și se mulțumesc cu comanda unei bărci, ceea ce nu-i împiedică să aibă inimă bună și să-și povestească la cafenea isprăvi eroice pe care nimeni nu le ascultă. Le-am ascultat eu. Și am văzut că din toată mizeria care populează sufletul omenesc, nicăieri tragicul nu e mai crâncen decât acolo unde caraghiosul se amestecă cu ridicolul. Ridicolul e o ciupercă otrăvitoare care continuă să crească la rădăcina copacului despicat de trăsnet. În portul Pireului, omul flămând și zdrențăros își uită mizeria, creează legende și trăiește din fantezie.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Într-un birt curățel, unde obișnuiește să prânzească kir Vangheli, căpitan de cargobot, ce-și dă aere de amiral, toate lichelele dau buzna. Neputând să-și plătească o masă, ei își comandă un rachiu, discută cu el greutățile navigației, îi ridică șandramaua la rangul de cuirasat și privindu-l cum înghite miel cu spanac, înghit și ei după dânsul în sec. Uneori, bieții oameni își dau seama că vorbesc singuri. Atunci aleargă la cafeneaua căpitanilor scăpătați, unde vorbesc cu toții deodată și se înțeleg de minune, fiindcă nici unul nu mănâncă miel cu spanac. Aceștia sunt sentimentali, ființe cu doruri multe și cu mijloace puține. * În lume, însă, nu întâlnești numai sentimentali. Lângă greiere stă încolăcită năpârca. Năpârca umană are doruri puține și mijloace covârșitoare. Într-o după-amiază călduroasă de mai, pe când mă plimbam flămând pe chei, un bărbat mă întâmpină: — Vrei să lucrezi? — Da, vreau… Ce fel de muncă? — La pescuitul bureților, spre Alexandreta, pe coastele Siriei. Mă gândii: de ce tocmai pe coastele Siriei? Îl întrebai. El îmi răspunse: — Fiindcă în Arhipelag suntem prea numeroși: plutim fără folos: pierdem vremea. — Cât plătiți? Se uită în ochii mei, scăpă suma de drahme, așa ca un jet de venin, și adaugă: – Plătite integral la îmbarcare, pentru trei luni din sezon.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Rămăsei uimit. Suma era enormă într-o țară plină de haimanale. Examinai figura omului. Ea era liniștită, banală, sub pielița scorojită de vânturile mărilor. Capul năpârcii, de asemenea, nu se deosebește prea mult de ale celorlalți șerpi. Pe cobră trebuie s-o calci pe coadă, ca să se supere, să-și lățească gâtul, umflându-l și să-și ridice jumătatea dinainte a corpului. Bărbaților nu le trebuie nici atât de mult încât te mușcă. Ei vin pe lume supărați, din naștere, pe tot ce e frumos, sfânt și drept. Tălmăcii această mărinimie a angajatorului meu amintindu-mi că munca la pescuitul bureților e mai silnică decât extragerea cărbunelui din mină: nu se adună muștele deasupra unei farfurii cu oțet. La noi, se zice că foamea scoate pe urs din vizuină. La Pireu, foamea scoate pe ticălos din cafenea și-l întinde cu burta la soare. Neputându-mă hrăni, ca ei, cu soare, cu vitejii închipuite și cu un picior de caracatiță, am primit propunerea necunoscutului. Un alt inamic, tot așa de puternic ca și foamea, mă împinse la hotărâre: dorința de-a cunoaște alte ținuturi, acest viciu implacabil care dă pinteni pribeagului sentimental, de îndată ce crede că este posibil să-și creeze o soartă mai bună. Este, sub o formă mai ideală, opera aceleiași fantezii care face pe tâlharul din Pireu să creadă că undeva, cândva, a comandat o corabie și a făptuit vitejii.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Siria… Cuvânt cu vrajă… Toate cuvintele cu vrajă, luate în serios, ne costă scump. Patronul meu mă însoți la făcutul târguielilor necesare celor trei luni de închisoare plutitoare și plăti peste tot, tăcând mereu ca o reptilă. În cele din urmă, nu mă vor ucide, mi-am spus… El, la rândul său, a devenit ceva mai vesel, mai ales când barca ne-a dus, după o jumătate de ceas de lopătare, să ne urce pe puntea unei corăbii cu pânze, ancorată departe în radă. Aci, patronul își păstră buna dispoziție. Eu, însă, o pierdui. O duzină de brute posomorâte, printre care un frate al patronului, mă făcură să întrevăd o Sirie cu mult mai puțin magică decât cea a imaginației mele. În curând, aceste fețe aveau să mă facă să văd stele verzi. Dar, mai întâi, o mică abatere. Cred în presimțire. Acești nouă tâlhari, cât și cei doi șefi ai lor, nu făceau nimic care să îngăduie vreo bănuială. Și totuși, privindu-i cum se strecurau întunecați pe punte, vorbind puțin, răspunzând scurt, înțelegându-se în șoaptă și surâzând cu fățărnicie, mi-au înfipt în inimă credința că numai conștiințe curate nu pot să aibă asemenea făpturi. În afară de ei se mai aflau pe corabie, la sosirea mea, încă cinci oameni desculți ca mine.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

I-am recunoscut numaidecât că nu erau din bandă. Doi greci, doi tineri armeni și un senegalez. Grecii, bucuroși că pot mânca o galetă, luaseră deja comanda corăbiei și se certau la stabilirea itinerariului. Ceilalți trei se stricau de râs, ascultându-i. Nici unul dintre noi nu și-a dat seama de capcana sigură în care tocmai căzusem. A doua și a treia zi după venirea mea, alți patru derbedei fură prinși cu arcanul șireteniei și cărați pe corabie. Erau doi italieni și încă doi greci. Aceștia din urmă interveniră pe loc, cu luminile lor, în fluxul fantezist care se deschisese pe direcția „vasului”, care, în consecință, se văzu dăruit cu patru „căpitani“ neașteptați. Italienii, doi napolitani, odată sătui, înjghebară între ei, ca nebunii, jocul „la more“. Eu rămăsei singur, deși eram acum zece prizonieri ai aceleiași soarte. Echipajul fiind astfel complet, în seara acestei a treia zile, un strigăt metalic răsună pe punte: — Haideți! La ancoră! A fost ca o explozie de adevăr în mijlocul nopții sufletești. Jocuri, râsete, cuvinte, totul a tăcut, uluit. În fața noastră, care eram zece, stăteau unsprezece bandiți în poziții de luptă. Noi, cu mâinile goale. Ei, înarmați cu revolvere, să le vedem clar, ca să știm.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Eu știui, din partea-mi, și nu cerui atât de mult. Mă trezii primul. Dar celorlalți nenorociți, lenți să înțeleagă, nu le venea să creadă. Și constatând că vraja tocmai fusese ruptă prea brusc, au fost atât de lenți că de-abia au făcut corabia să pornească, încât, fără tranziție, câteva lovituri de cizmă aruncate cu iuțeală maximă dindărăt au rezolvat elocvent o rămășiță a neînțelegerii care mai rămăsese la bord asupra compoziției micii noastre lumi. În aceeași clipă, un italian mă întrebă liniștit la ureche: — Nici tu n-ai contract valabil? — Un contract?… Nu se face unul cu haimanalele găsite în coșurile de gunoi. O noapte plină de amenințări căzu asupra noastră când am părăsit portul. În depărtare, la orizont, amurgul sângera, ca o inimă ofensată a pământului, în timp ce corabia începu să alunece pe nesimțite, ca o trădare. * Am plutit zile și nopți între cer și mare. Am trăit totul: vânturi prielnice care ne mânau să alunecăm ca rândunelele spre țintă; vânturi contrare, în fața cărora a trebuit să luptăm din greu pentru a nu cădea prea mult îndărăt; momente de acalmie, unde arătam ca o geamandură. Ca să fiu corect, ca să nu-L mâniez pe Domnul, așa cum se spune pe la noi pe la țară, recunosc că nu am ratat momentele de fericire sufletească, în care, în ciuda servituții mele desăvârșite, s-a născut undeva adânc în mine recunoștința mea față de viață.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Era tocmai în orele de acalmie, când tiranii noștri ne mâncau inima. Dar acest fapt s-a întâmplat doar foarte rar, pentru că este nevoie de un miracol pentru ca o anumită recunoștință să apară într-un suflet conștient de servitutea sa. Și a fost unul, foarte conștient, când marea, cerul și bandiții s-au unit pentru a ne zdrobi trupurile și a ne înjosi sufletele. Adesea nu mâncam decât o dată pe zi. De altfel, ideea unui prânz nici nu ne prea ispitea, căci mâncarea caldă, de la care ne venea doar mirosul, era împărțită numai între cei unsprezece temniceri ai noștri, pe când noi trebuia să ne mulțumim cu galete și conserve, mai rar cu supă de pește proaspăt. Atunci am văzut câtă dreptate aveau leneșii Pireului de-a leneși. Ei știau că, muncind ori nemuncind, tot o galetă și un țâr sunt partea lor în viață: la ce bun să-ți rupi oasele? Adevărul acesta mi-a fost ilustrat de minune, într-o zi liniștită, de către unul dintre cei doi napolitani de pe corabie, care îmi povesti snoava următoare: — Tu știi, îmi zise el, contemplându-și palmele rupte de frânghii, de câte ori doi câini se întâlnesc în drum, ei au obiceiul să se adulmece la nas mai întâi, apoi sub coadă!

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

E un fel al lor de a-și constata starea civilă și socială. Așa fiind, un câine de șapte hotare, flămând și jigărit întâlni într-o zi un câine boieresc, gras și strălucind de curățenie. Conform legii pașapoartelor, ei se mirosiră la nas, apoi își trecură nasurile dindărăt. Câinele de lux făcu un pas înapoi, dezgustat: — Ce, nu-ți plac? întrebă șarla râioasă. — Uah!… se strâmbă celălalt. Cât ești de urât și scârbos dindărăt!… — Te cred, frate, replică jigăritul. Dar, ia spune-mi, ce am eu de bun și cuvenit dinainte, ca să fiu frumos și plăcut dindărăt? Am eu ca tine un ciolan bun cu carne pe el? Am eu, cum ai tu, un adăpost? Un pătuț călduros? O dezmierdare? Mă pot aștepta să fiu doftorisit în caz de boală? Nimic din toate aceste bunătăți, dinaintea mea! Atunci, cum vrei să fiu strașnic dindărăt? Ce pilde de muncă, de cinste și de omenie are jigăritul dinaintea sa? De ce să fie strașnice șarlele umane din lumea întreagă? Și de ce să le fie rușine de pantalonul găurit dinapoi? Rușinea este o floare care crește într-un ținut numit demnitate, iar demnitatea există doar acolo unde există motive să fie. Ce scop are șpurul uman?

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Omul fără patrie și fără Dumnezeu n-are nici un interes să scoată bureți din mare, căci nu există burete care să poată șterge rușinea lumii. * Nu știu cum s-o fi făcând astăzi pescuitul bureților. Acum douăzeci de ani, însă, fiecare burete scos din mare avea în el o picătură din sângele pescuitorului său. În dimineața zilei când lanțul Libanilor apăru în fața ochilor noștri, neștiind ce ne așteaptă, cu strigăte de bucurie salutarăm cerul, pământul și pe pescărușii care descriau rotocoale în văzduh. Stăpânii noștri salutară pe dracu ascuns în sufletele lor negre și pregătiră, în tăcere, funiile și cuțitele. În aceste părți ale Mediteranei și pe o întindere de sute de mile pătrate, fundul mării se ridică mai sus până la zece sau cincisprezece metri de la suprafață. Uneori, vârful stâncilor iese din mare. Aceasta este una dintre zonele cele mai bogate în bureți, aceste golfuri solitare vaste, străbătute doar de caicele pescuitorilor de bureți. Aci, fiecare metru pătrat de apă a văzut apărând la suprafața sa o bășică de aer care, spărgându-se, lăsa să scape, către nemilostivirea lumii, un geamăt mut ieșit din pieptul omului ce se trudea în fundul mării să desprindă din piatră un burete. Câteva luni mai târziu, acest burete se trudea, la rândul său, să curețe o mică parte a murdăriei de pe această lume.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Omul și buretele au muncit în zadar, căci iată: Zece gâzi, aliniați pe babord și pe tribord, țin în mâini frânghia și viața unui om. Fiecare om, gol cum a venit pe lume, ține în mână un cuțit scurt și foarte ascuțit. O frânghie îi este legată de subsuori. Omul poartă un pietroi legat pe spate, mult mai ușor decât amărăciunea lui, dar mult mai greu decât păcatele sale. Asta e tot. Locul de pescuit ales și corabia ancorată, comandantul dă ocol vasului, făcând sondagii unul lângă altul și strigând: — Doisprezece metri! Opt! Unsprezece! Paisprezece! Nouă! În urma-i și după fiecare strigăt al lui, sclavul și stăpânul se postează. Cel dintâi aspiră o bună doză de aer în plămâni și într-o clipă se trezește la fund, unde, cu ochii deschiși, poate vedea un ac coborând și locul unde se depune. Fundul mării e căptușit cu bureți de toate mărimile. Omul înșfacă pe cel mai mare și vrea să-l taie. Buretele însă ține la viața lui, ca orice parazit, și se apără. Apărarea-i constă în sucul lipicios, de care e îmbibat și care-l face să alunece din mână ca argintul viu, pe când rădăcina face corp cu stânca. Aci stă toată tragedia pescuitorului bureților: doza de aer se epuizează repede, inima începe să bată cu putere, urechile pocnesc, ochii încep să se acopere cu vălul care precede moartea.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Atunci cu sau fără burete, ești nevoit să tragi de funie, nemaigândindu-te la ce te așteaptă, ci doar la aer – aer!, această mare avuție a existenței pe care omul nu a reușit să o încorporeze. Înapoi la bord, dacă îndemânarea ți-a îngăduit să aduni un burete bun, ești răsplătit cu câteva clipe de răsuflare, binefăcătoare ca un alintat de femeie iubită. Dacă aduci un burete zdrențuit, sau dacă n-aduci nimic, un pumn zdravăn, primit în coaste, te face să-ți blestemi viața și pe creatorul ei. Nu durerea loviturii te doare, ci ura și dorința de a-ți înfige cuțitul în burta tiranului sunt fără măsură. S-au găsit oameni nefericiți care, copleșiți de ură, au uitat primejdia și au dat cu cuțitul. În clipa următoare, ei se prăbușeau în mare cu inima străpunsă de un glonț. Pe vasul nostru, senegalezul fu singurul sclav care îndrăzni să plătească cu viața această clipă de revoltă. El ne servi de exemplu, dar noi nu l-am imitat. Omul e laș, iar viața, când nu ținem noi la ea, ține ea la noi, oricât am fi de ticăloși, căci scopul creațiunii n-a fost să umple pământul cu ființe demne, ci cu dobitoace. Dobitoace prizoniere, noi am continuat să strângem din dinți, să aducem bureți respirând puțin pe corabie, sau să venim cu mâinile goale și să încasăm lovituri.

Panait Istrati

Pescuitorul de bureți

Departe, spre coastă, Alexandreta, Mersina, țărmul ne păreau un pământ al făgăduinței. Acolo, omul era liber să fie leneș, liber să moară de foame, liber! Am fost angajați pentru trei luni. Ne-au făcut să muncim patru pentru aceiași plată. De-abia la sfârșitul lui septembrie am fost aduși înapoi în Pireu, și vărsați uscatului, ca niște unelte netrebnice. Sărmane haimanale, fără nume și fără Dumnezeu! Atât de mare le fu bucuria de-a putea alerga pe pământ, încât câțiva nu se mai treziră din beție, timp de o săptămână. Iar când se treziră, erau buni de-a fi din nou prinși cu arcanul și duși la Dumnezeu știe ce alt pescuit. Eu n-am făcut ca ei. Și nicio șiretenie n-a putut să mă prindă în gheare! E adevărat c-am rămas un om fără rost. Dar, cui îi pasă că un om e fără rost? Ce-i pasă lui Dumnezeu, dacă o piatră căzând din cer strivește, pe pământ, un bob de fasole ori un om cu mare rost?

Panait Istrati

Bakâr

Primăvara anului 1909 a fost una din epocile cele mai grele din viața mea. Mă aflam la Cairo. Aprilie era pe sfârșite. Casele aveau obloanele trase. Pe străzi, în locuri publice, europenii deveneau din ce în ce mai rari și, fără ei, se găsea și de lucru mai greu. Nici chip de a putea pleca la Alexandria și-a mă îmbarca acolo pe un vapor. De mai bine de o lună trăiam din tot felul de treburi mărunte, făceam datorii, lâncezeam, disperam. Pentru mine, sfânta plată de sâmbătă seara, cu porția ei de miel cu spanac, nu mai era decât o amintire. Cerul, arzător. Pământul încins. Între cer și pământ, nicio mântuire! Totuși, eram nevoit să caut această mântuire zilnică. Știam că la Heliopolis, în împrejurimile orașului Cairo, se construia pe îndelete. Muncă de ocnaș, e drept, dar, vorba românului: „Când nu poți săruta ce-i frumos, mai săruți și ce-i mucos“. Plecai, deci, la Heliopolis ca să-l văd și, vrând-nevrând, să-l sărut pe acest mucos. Rămăsei înmărmurit de minunea pe care o vedeau ochii mei. Din pământul sterp, din deșertul nisipos, un oraș cu totul nou ieșise la iveală. Un oraș cu case, cu palate, cu așezăminte vaste, zidite din piatră tăiată sau în beton armat și străbătut de bulevarde largi, simetric orânduite.

Panait Istrati

Bakâr

Grădini în fașă, copaci hrăniți cu biberonul, luptau voinicește cu arșița soarelui tropical, se mulțumeau cu un pumn de pământ negru îngropat în nisip, și sorbeau cu lăcomie apa ce se turna mereu asupra lor, ca peste un jăratec ce nu se poate stinge. Pustietate… Tăcere… Locuitori deloc. Numai muncitori și arhitecți. Cei dintâi, morocănoși, copleșiți. Ceilalți, purtând căști de plută, forfoteau încolo și încoace, nepăsători. Nu se auzea decât glasul șefilor de echipe care, între doi țapi de bere, își îndemnau oamenii cu gâtlejul uscat și trupul frânt de oboseală. Printre aceștia, sudanezii care frământau mortarul temeliilor pierduseră orice înfățișare omenească. Adevărate vite. Fețe negre, acoperite de broboane de sudoare. Ochi congestionați implorând zădărnicia pământească. Glasuri jalnice, urlând în cor cadența brațelor care se ridică ritmic și lăsând să cadă uneltele lor grele. Pentru aceștia, Dumnezeu nu mai exista, căci omul îl asasinase. Așa era Heliopolis în 1909. Închisei ochii, pentru a-i feri de soare și, totodată, să nu mai văd nimic din cruzimile vieții. Acum eram lămurit: munca, aici, era o ucigașă. Omora pentru a trăi. Mureai pentru a trăi. Să mori, în fiece clipă, pentru a trăi… Ce mi se oferea pentru o astfel de zi și o astfel de muncă?

Panait Istrati

Bakâr

Doi șilingi! Halal de așa veșnicie frumoasă! Așezat la umbra unei clădiri care dădea în parcul unei piețe mari, renunțai la luptă și imediat mizeria mea îmi păru ușor de îndurat. Lupta deșartă e distrugătoare de suflete. Devenim tari îndată ce acceptăm un rău care se impune cu tărie. Dați foc nenorocirii! La urma urmei, câteodată trebuie să se găsească și fericirea în spatele ei. Savuram în tihnă mizeria și găseam chiar că are un gust mai bun decât mâncarea de miel cu spanac, răsplată a șase zile de muncă asemănătoare aceleia pe care o aveam sub ochi. Orice s-ar spune, are și foamea avantajele ei. Dar, ceea ce mă chinuia mai mult, în timp ce ședeam și priveam spre piața frumoasă, scăldată de focul ceresc, era setea. De câteva ceasuri beam întruna și-mi udam gâtlejul la toate gurile de canal. Și cu cât beam mai mult, cu-atât mi-era mai tare sete. Ah! dacă aș fi putut să-mi îngădui și eu luxul unui țap de bere sau cel puțin a unei ape gazoase de o jumătate „piastru tarif!“ Douăzeci de parale… Șase centime. Da, însă trebuie să le ai! Știam totuși, că de multe ori în viață nu avusesem ceea ce doream, dar că un zeu, pe care nu-l cunoșteam încă, îmi potolea mai totdeauna setea, fără a-mi cere alți bani decât aceia pe care îi aveam.

Panait Istrati

Bakâr

Cu toate acestea, mă uitam fără nici o nădejde, însă fără acea nădejde sfâșietoare, la chioșcul frumos aflător la vreo douăzeci de pași înaintea mea și în care trona o tejghea impunătoare, pe care se găseau aparate strălucitoare de nichel, ce distribuiau tot felul de băuturi răcoritoare. Acolo, în acel chioșc, se afla un bărbat. Îl vedeam ieșind, turnând limonade și dispărând înăuntru, la umbră. Se putea ca omul acesta, negustorul acesta, să n-aibă inimă? Ceva îmi spunea că trebuie să aibă. Iute și îndemânatic, scund și mlădios, obrazul pârlit, umbrit de o mustață neagră și deasă, pipa în colțul gurii, șapca trasă peste niște sprâncene stufoase, un adevărat țigan de prin meleagurile noastre. El nu mă vedea, precum nu vedea nimic. Mi se părea chiar că nu se uită nici măcar la clientul care tocmai îi comanda o limonadă. Nu știu în ce vis, un vis al lui, privirea i s-a pierdut. Foarte liniștit, bogat chiar prin senzația pe care mi-o dădea libertatea mea atât de costisitoare, mângâiam cu ochii spatele acelui om ce se frământa nervos în strâmta lui colivie. Apoi, ridicându-mă încetișor, începui să dau târcoale chioșcului său. Tejgheaua, oricât ar fi fost de frumoasă, nu trezea în mine decât nevoia de a-mi potoli setea: dar chioșcul și mai cu seamă geamlâcurile lui mă făceau să uit de sete.

Panait Istrati

Bakâr

Era un juvaier, creat de amor și împodobit de pasiune. Fără geamlâcuri, pavilionul acesta din lemn de esență tare, sculptat, lustruit, vopsit în ulei, acest foișor, n-avea nimic extraordinar: un lucru frumos, încremenit în măreția lui rigidă, ca o statuie mută și lipsită de suflet. Sufletul lui erau geamlâcurile. Ele vorbeau. Și ce limbă clocotitoare, ce limbă universală! Într-un anumit ochi, un apus de soare tropical își arunca razele lui de jăratic. Într-altul, un iceberg maiestuos se abătea din drum, vesel și trist, către destinul său. Față în față, în ungherele lor, o țigancă întinsă pe un covor cu desene balcanice și o baiaderă, întinsă pe o blană de tigru, se lăsau pradă aceluiași vis cumplit, în timp ce deasupra lor, sprijinit de un toiag gros, un ciobănaș (român? bulgar? sârb?) se uita la ele cu un aer batjocoritor, cu mustăcioara în vânt, căciula pe ceafă, cu pletele răvășite. Și peste tot, până în cele mai mici unghere, peisaje exotice, capete pătimașe, păsări și dobitoace se succedau într-un tot armonios. În mijlocul unui pustiu, printre clădirile cenușii, chioșcul acesta era o adevărată poemă. Făcui înconjurul lui, fără a mă sătura, cu riscul de a fi luat drept un răufăcător; apoi, doborât de sete, rămăsei pironit în fața robinetelor de limonadă.

Panait Istrati

Bakâr

Negustorul se năpusti vijelios afară, privirea lui aprinsă îmi sfredeli ochii. Înțelesei că mă văzuse dând târcoale chioșcului și-i arătai fața mea adevărată de om însetat. Cuta adâncă dintre sprâncene se destinse. Mă întrebă, în limba arabă: — Ce vrei? Glasul său era dintr-acelea care-mi plac, pe care le cunosc. Răspunsei în grecește, la voia întâmplării: — Mor de sete și n-am un ban. El îmi turnă un pahar mare de limonadă. Și, în timp ce beam, prelungindu-mi plăcerea cât mai mult, el mă privea, sincer, deschis, precum îmi place când o face un plugar. Apoi, brusc, cu forță: — Din ce țară ești? întrebă el pe grecește. — Din România. — Ah! ești român, făcu dânsul, emoționat, vorbindu-mi numaidecât în limba mea maternă, pe care o cunoștea destul de bine. Dar, se vedea că nu era român. Fui supus imediat unui interogatoriu scurt și binevoitor: interogatoriu de prieten necunoscut. Simțeam limpede că răspunsurile mele sincere găseau ecou în inima unui om. La rândul meu, îl întrebai dacă ar putea să-mi indice „o ocupație care să nu fie prea bestială“. Atâta tot. Negustorul de limonadă părea a nu fi auzit. Cu pipa în mână, își răsucea mustața și rămase dus pe gânduri.

Panait Istrati

Bakâr

Nu mă simții jignit. Așteptai. El îngăimă, repetând vorbele mele: — O ocupație care să nu fie bestială… Hm! Adevărat, există și astfel de ocupații. Apoi: — Hai la chioșc! Îl urmai, fericit că puteam vedea minunea aceasta pe dinăuntru. Nici o dezordine. De altminteri, în încăperea aceasta pentagonală de patru metri pătrați, nici nu putea încape mare lucru. Mă temeam numai să nu dau aici peste interiorul obișnuit al tuturor chioșcurilor care aduce mai mult a cămară. Era un cuib de artist, tot atât de frumos ca și acel care-l construise. Un cuier, un scaun, un fotoliu și o masă supraîncărcată cu cartoane, desenuri, tuburi de vopsele și creioane. Fui mirat când descoperii într-un colț, pirotind sub cenușă, brazierul nostru pentru fiert cafeaua turcească. Ustensilele, filidgeane[1] și ibrice, foarte curate și la locul lor. Gazda mea începu numaidecât să umble cu ele. Și în timp ce aroma cafelei de calitate bună îmi gâdila nările, ochii mei, extaziați, alunecau peste geamlâcurile de a căror artă perfectă nu-ți puteai da bine seamă decât dinăuntru. O atmosferă în care totul se potrivea, în care totul era pasiune: lumină, culoare, gust, miros, și chiar șușuitul armonios al cafelei care dădea în fiert. — Îți place?

Panait Istrati

Bakâr

mă întrebă prietenul, oferindu-mi cafea și țigări. — Mi-e drag chioșcul acesta! zisei eu, fără a ghici ceea ce va urma. — E opera mea, plan și înfăptuire. Totul a fost făcut cu mâinile mele! adăugă dânsul cu simplitate. Simțeam că mă înăbuș de admirație: – Deci, ești un profesionist… — Nu-s nimic din tot ce crezi, dar nu de asta îți arde ție în clipa de față! Spune-mi mai bine dacă ai mâncat astăzi. Îi spusei cum stăteau lucrurile. Apoi, împins cu toată puterea de pasiunea care mă ardea, îi spusei tot ce-mi apăsa pe inimă, îi vorbii cu tot entuziasmul meu prietenesc, mă arătai așa cum sunt, în fața unui om care mă făcuse să simt ceea ce era. Stăteam amândoi jos. El îmi sorbea cu lăcomie vorbele, fără a mă întrerupe, cu ochii pe jumătate închiși, cu fața aprinsă, o fâșie de lumină albastră jucând pe mâinile sale păroase și aproape nemișcate. La căderea nopții, ne despărțirăm cu regret. * De atunci, m-am întors acolo de multe ori. Și astăzi, gândindu-mă la omul acesta, ca și la atâția alții cărora le-am deschis inima mea, mă întreb prin ce minune soarta mea n-a făcut din mine un derbedeu perpetuu, un aventurier bizar sau chiar un ocnaș, atât de lesne ar fi fost asta.

Panait Istrati

Bakâr

N-am făcut nici cel mai mic lucru pentru a-mi influența soarta și, totuși, de multe ori am fost la un pas de abis. Fusei chiar și mai aproape, împrietenindu-mă cu negustorul de limonadă din Heliopolis, pe care nu-l cunoșteam deloc și care nu-mi istorisea nimic din trecutul său. Îmi vorbea însă foarte mult de prezent. Și planurile lui erau foarte pe gustul meu. — Îmi placi, Panaite, îmi spunea el. Suntem făcuți din același aluat. Nici un om nu mi-a semănat până acum atât de mult. Vreau să hoinăresc cu tine, să cutreier lumea! — Vezi, însă, îi răspunsei eu, cât e de grea viața de hoinar: crăpi de foame jumătate de vreme, muncind totuși din greu. — Cât timp vei fi cu mine, nu vei crăpa de foame și nu vei munci din greu… — Vezi că nu dai peste tot de locuri ca la Heliopolis, unde să poți ridica chioșcuri care să semene cu adevărate tarapanale. Vorbind de tarapana, nici nu mă gândeam să pun degetul tocmai unde-l durea. Vroiam numai să spun că limonada mergea strună, că făcea afaceri bune, ceea ce era adevărat. Prietenul meu se tulbură puțin și zise: — Tarapanale, am eu de toate soiurile… Și mult mai ușoare de cărat decât astea!

Panait Istrati

Bakâr

Între altele, știu să fac și lulele dintr-astea. Știi din ce este? — Din spumă de mare. — Nu e așa? Ei bine, nu! E doar rumeguș. Și se vinde prin porturi ca pâinea caldă, pe niște prețuri de nu-ți vine să crezi. Câștigul la o singură lulea te hrănește o zi întreagă, deoarece totul e numai câștig. Și vinzi douăzeci, treizeci de bucăți într-o cârciumă, cât timp fumezi o țigare! Ce spui de asta? Uimitor, nu? Era într-adevăr uimitor, dar prea era departe acolo unde voia să mă târască. — Am merge în India, în Zanzibar, în China, pe rutele oceanice. Mă gândesc la biata mamă: ar muri de durere să rămână singură, ani îndelungați, fără a mă vedea. Și totuși, numai Dumnezeu știe cât eram de aprins de dorința de a întreprinde asemenea călătorii lungi! Dar, mama!… legătura sfântă și dureroasă… Și, poate, îngerul meu păzitor! Pătimaș, sincer, dezinteresat, el încercă să mă convingă că mama va fi mulțumită: — Vom avea bani… Ne vom întoarce în țară, când vom vrea. Și-apoi îi vom trimite și gologani mai mulți decât ar avea nevoie! Mi s-a părut fantezist și am protestat: — Ah! nu, dragul meu! Poți vinde fier cu prețul aurului, vagabondul tot nu va avea niciodată bani, așa cum are un rentier milionar.

Panait Istrati

Bakâr

El nu poate pleca, deci, când îl îndeamnă inima, nici să ajute pe cei ce suferă din pricina absenței lui. Trăiește… când mai bine, când mai rău… fără a fi sigur vreodată! Chestiunea aceasta forma veșnica noastră dezbatere. El ținea să plecăm în voia soartei. Eu îl sfătuiam să păstreze mai departe chioșcul, tarapanaua, de care deja spunea că se dezgustase. Și după fiecare încercare, urmată de un contraatac din parte-mi, avea aerul că se oprește cu mare greutate de-a da un argument decisiv și convingător. În clipele acelea fața i se schimonosea, își strângea buzele neputincios, ochii-i scânteiau. Tăcut, vreme de câteva minute, își molfăia vârfurile mustății. — Ah! răule! dacă-ți spun că vom avea bani! Vom avea! Și vom face cu ei ce ne-o place! Dacă-ți spun eu! De ce ești atât de încăpățânat? Nu înțelegeam și-mi părea rău, observând cât suferă că nu eram de aceeași părere cu dânsul. Văzând stăruința pe care o punea pentru a porni la drum împreună, i-aș fi atribuit Dumnezeu știe ce gânduri ascunse, dacă n-aș fi cunoscut disprețul lui pentru câștig, mărinimia lui, prietenia lui sinceră. Dar, aș fi pus mâna în foc pentru cinstea acestui om, pentru camaraderia lui. Aș face la fel astăzi, când știu tot.

Panait Istrati

Bakâr

Căci, într-o bună zi, sfârșii prin a afla totul și a-i da dreptate. Era pe la începutul lui iunie. De-o săptămână veneam în fiecare zi să-i țin locul la tejghea. El părăsea chioșcul la prânz și nu se întorcea decât la căderea nopții, pentru a închide. Îndată după ce luam masa, ne despărțeam, dânsul dormea chiar în Heliopolis; eu, în Cairo. În seara aceea, răcoarea plăcută, luna plină și îngrozitoarea singurătate ne strânseră unul lângă altul. Heliopolis era asemenea unui om doborât de munca de peste zi. O grămadă neputincioasă, un cimitir, un talmeș-balmeș fără rost. Blândețea cerului se lovea de ostilitatea pământului, urât de om. Totul părea jalnic, zadarnic, născut mort: clădirile acelea goale, plantațiile pipernicite, lupta ucigașă pentru o bunăstare excesivă. Deasupra capetelor noastre, aștrii nemișcați ne trimiteau solemn lumina lor indiferentă, în timp ce șacalii lătrau în depărtare. Ne plimbam tăcuți în jurul chioșcului luminat, care părea singura ființă vie în pustiul ucigător. La ora aceea figurile lui păreau și mai izbitoare ca în timpul zilei. Chipul unei napolitane râdea, lăsând să i se vadă toți dinții ei frumoși. O dansatoare arabă se mlădia ca un șarpe. Doi pui de taur se hârjoneau, lovindu-se cu coarnele. — Hai să ne facem câte-o cafea!

Panait Istrati

Bakâr

zisei prietenului meu. Intrarăm în chioșc. Eram ca un cazan cu aburi, gata să explodeze. Mă simțeam sufocat de emoție, de o viață intensă, de o emoție pe care nimic n-o putea alina. Mă dureau toți porii. Și prietenul meu tăcea mereu. Fuma și bea cafeaua. Îl apucai de mână: — Ei bine, vom pleca! Te urmez unde-i vrea… fie ce-o fi!… Rămase nemișcat. Apoi: — Spui: fie ce-o fi? Cum adică, fie ce-o fi? Copilule! Nu vreau să te târăsc spre aventuri care ar putea ucide pe un bun prieten curajos, împreună cu mama lui, ci spre o viață liberă și plină de bucurie! Spunând acestea, sări în picioare și începu să străbată în lung și-n lat spațiul cuștii sale înguste, ca un leu, în timp ce fălcile i se încleștară din nou: cuvântul, pe care nu-l putea scoate din gură, îl gâtuia. În sfârșit, îndată ce se hotărî să vorbească, se mai potoli: scoase din buzunar un carton alb, împăturit în două, de mărimea coperților unei cărți obișnuite, și-l puse pe masă. Un zâmbet de mâhnire flutura pe fața lui arămie. Buza de jos îi atârna greoaie. Se prăbuși în fotoliu ca o masă inertă. Apoi, cu cartonul între degete, îl văzui scoțând încet o foaie de hârtie de pergament, deasupra căreia toată ființa lui era îngrămădită într-o contemplare nesfârșită.

Panait Istrati

Bakâr

Era o bancnotă, tipărită numai pe o parte. Era impecabilă, ca și geamlâcurile lui, ca și pipele, siropurile, cafeaua – ca tot ce ieșea din mâinile ei. Nu pricepeam încă nimic, ca și astăzi, de altminteri. Priveam peste umărul lui. Fără să ridice capul, cu ochii pe bancnota pe care o ținea între degetul cel gros și arătătorul celeilalte mâini, mă întrebă, ca și atunci când fusese vorba de lulea: — Ia privește!… Știi ce e? — O bancnotă. — Nu e așa?… Ei bine, nu, deocamdată nu e decât… rumeguș. Numai că din tărâța aceasta ajunge să poți strecura una pe lună pentru a trăi. A trăi, dragul meu, a trăi! apăsă el, cu glasul înăbușit. Se ridică cu greu. Pricepui, în sfârșit. Punând hârtia la loc în buzunar, el rămase în picioare, lângă perete, cu brațele atârnând în jos, cu ochii rătăciți și, schimbat la față, cu gândul aiurea, îngăimă: — Dar e frumos… E frumos… Asta e toată viața mea… După aceste vorbe, urmă o tăcere lungă. Vedeam limpede că prietenul meu nu mai era alături de mine. Rămăsesem singur. Dânsul era departe. — Pentru ce spui „dar“, din moment ce e frumos? Întrebai eu cu sfială, însă mă îngrozii imediat de propria mea întrebare.

Panait Istrati

Bakâr

El își reveni, își aprinse o țigară cu mișcări obosite și spuse, privindu-mă în chip ciudat: — Pentru că atunci când faci așa ceva, ești singur pe lume… Singur… Frumusețe și singurătate… Urâțenie și singurătate… Cum să poți îndura singur atâta frumusețe și atâta urâțenie? Dar trebuie să fim singuri: înainte vreme, pe pământul Turciei vechi, se tăiau cu satârul amândouă mâinile celor ce erau îndrăgostiți de această frumusețe, de această viață. Judecătorul, nu mai mult decât călăul, știa ce mâini minunate făcea să cadă sub secure. Mă ridicai și luâdu-i amândouă mâinile i le strânsei îndelung. Pieptul i se umflă. Fața lui rămase nemișcată. Nu spuse nimic. Ce puteam spune eu? * S-a observat că în tot timpul povestirii de față n-am pronunțat numele acestui… producător de limonadă. Exact până în seara aceea, nu-l știusem nici eu. Nu-l întrebasem, căci în viața de rătăcitor trebuie să știi să nu întrebi, iar el nu mi-l spusese. Dar în acea seară a destăinuirii, neputând să mă mai abțin, îl întrebai: — Știi că nu-ți cunosc încă numele? îi spusei vesel. Voios, el îmi răspunse pe loc, la rândul lui, cu altă întrebare: — Știi tu cum se numește, pe plaiurile Brăilei, pepenele galben care e o încrucișare între cantalup și pepenele galben indigen?

Panait Istrati

Bakâr

— Cred că se numește bakâr. — Așa e: bakâr. Și eu mă numesc Bakâr. Și eu sunt un bakâr. Ca și dânsul am coaja zgrunțuroasă. — Și parfumul cantalupului, adăugai eu. — Se prea poate. Dar… Își completă gândul, lăsând ochii să-i cadă deasupra mâinilor întinse ca pentru a fi retezate. Apoi ne despărțirăm: și ursita-mi hotărî numaidecât că nu mai aveam să-l revăd pe acest om pe care îl îndrăgisem și alături de care mă aștepta o viață nouă. A doua zi, înainte de a lua tramvaiul spre Heliopolis, trecui, ca de obicei, să văd dacă aveam ceva la poste-restante. Găsii o scrisoare care fu hotărâtoare pentru mine! Un prieten îmi scria că mama e grav bolnavă. Aveam tocmai timpul să sar în tren și să ajung la vreme pentru a lua vaporul românesc care pleca din Alexandria spre Constanța. Ceea ce și făcui, cu mare părere de rău, după ce scrisesem două cuvinte lui Bakâr, explicându-i cele întâmplate și făgăduindu-i întoarcere grabnică. Întoarcerea aceasta nu avu loc decât în iarna următoare, dar la Heliopolis nu se mai găsea decât chioșcul lui Bakâr. Adânc mâhnit, fără putință de a-i da de urmă, reîncepui trista mea viață de veșnic căutător de oameni, când, într-o bună zi, dădui peste această informație apărută într-un ziar din Cairo: „Aflăm că la Sofia a fost arestat și condamnat la cinci ani muncă silnică un vestit falsificator internațional de bancnote, Garabet Karaosman, poreclit „Bakâr”, pe care poliția engleză îl căuta cu asiduitate și care a operat cu multă îndrăzneală chiar în Egipt.“ Îmi amintii de răspunsul profetic al lui Bakâr: „Pentru că atunci când faci așa ceva, ești singur pe lume“.

Panait Istrati

Bakâr

Și pentru a nu fi prea singur, bunul meu Bakâr, pentru ca sufletul tău să se poată împărtăși cu un alt suflet care să-l ușureze de greutatea cu care îl împovărau frumusețea artei tale și urâțenia vieții tale, sufletul tău te-a împins, desigur, să faci pe un alt vagabond să îndrăgească splendoarea anumitor geamlâcuri, taina unor anumite lulele și mai cu seamă hârtia aceea de pergament, pe care m-ai făcut s-o admir într-o seară de adâncă singurătate la Heliopolis; și acest prieten, în loc să-ți sărute mâinile, le-a dat pe mâna judecătorului care le taie cu securea!

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

În 1906 am făcut prima mea călătorie în Egipt, în împrejurările următoare: în iarna aceea, Mihail și cu mine eram amândoi portari, el de zi, eu de noapte, la „Hotel Regina“ din Constanța. O ceartă frățească, dar dureroasă, pricinuită de cheltuielile mele, ruinătoare pentru punga noastră comună, ne răci ușor. Mihail îmi spuse: — De acum încolo, ne vom vedea fiecare de sărăcia lui. Uiți prea repede ce mizerie ne pândește, când rămânem fără un ban. Așa că nu mai trăirăm în comun și eu mă simții fericit că pot să mă „ruinez“ singur. Cel nefericit, însă, era prietenul meu, care se întrista din zi în zi. Într-o bună dimineață mă înștiință că va pleca în Egipt, pe „Împăratul Traian“. Vestea aceasta mă lovi în inimă, ca un cuțit. În aceeași zi, chiar, lăsai baltă „Regina“, o ștersei la Brăila și smulsei mamei toate economiile ei: o sută de lei, pe care îi păstra la unchiul Anghel. Mă întorsei a treia zi la Constanța, pentru a-l îmbrățișa pe Mihail, care se îmbarca în după-amiaza aceea. Fu mirat de a nu mă vedea trist. — Ce o să faci acum? mă întrebă el. De ce te-ai dus la Brăila și de ce te-ai întors la Constanța?

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Ești nebun! Știi că „Regina“ nu te mai reprimește. Începu să-mi plângă soarta: mă vedea, iarna, fără mijloace de trai și fără prieten, adică fără el, care era singurul meu prieten. Eram în odaia lui. — Lasă-mă să te caut prin buzunare, îmi spuse el deodată. Nu-mi ascunzi ceva? Mă scotoci și nu găsi decât vreo zece lei. — Nu ți-ai scos pașaport? — Nu. — Lasă-mă să te caut în geamantan! Nu găsi nimic. Atunci începu să-i pară rău că pleacă fără mine, care rămâneam părăsit de toți. — Dacă ai fi avut pașaport, te-aș luat numaidecât. Dar nu e cu putință să debarci la Alexandria fără hârtia asta blestemată. Un pașaport românesc costa, pe vremea aceea, aproape tot atât cât drumul Constanța-Alexandria, în clasa a treia: douăzeci de lei. Drumul, fără mâncare, costa treizeci. Mihail mă întrebă din nou: — Ce-o să te faci acum? — Voi vedea, după plecarea ta. Se gândi îndelung, în timp ce eu abia îmi țineam râsul. Se ridică apoi și se duse să-l roage pe patronul de la „Regina“ să mă ierte că o ștersesem la Brăila fără învoire. Îi arătă că serviciul nu suferise nimic de pe urma scurtei mele lipse, fiindcă mă înlocuise el.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Mihail era foarte prețuit, așa că vorba lui avea greutate. Patronul îi făgădui că mă va reprimi, dacă mă duc să-i cer iertare. Nici nu mă gândeam. Sufletul meu era deja în Egipt. Ah, ce mutră va face Mihail când mă va vedea răsărind la Alexandria, așa fără pașaport cum eram! Va fi o festă ca aceea pe care racul i-a jucat-o vulpii. Dar Mihail, care nu era un vulpoi și care nu bănuia nimic, părea disperat. — De ce nu vrei să-i ceri iertare? Asta nu ne diminuează cu nimic, atunci când suntem vinovați. — Nu sunt vinovat. — Zău! Crezi că poți, când ești la stăpân, să-ți faci de cap, ca acasă? Foarte bine! Descurcă-te cum vei ști! Apucă cele două geamantane și voi să le ducă singur. Când îi spusei că-l voi însoți până la vapor, îmi lăsă unul. Merserăm tăcuți până în port. Acolo, în loc să se urce drept pe vapor, cum mă așteptam, intră într-o cafenea. Din nou încercă să-mi scoată fumurile din cap: — Dar, în sfârșit, ce e misterul ăsta? Nu mă vei face să cred că te-ai dus la Brăila, numai așa, de plăcere? — Fără îndoială că nu. — Atunci? — Atunci, uite: după ce vei pleca, mă voi duce și eu în lume.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

— Unde? — Poate în Egipt, ca să te caut. Nu crezu nimic, încredințat că, fără pașaport, lucrul acesta nu era cu putință. Ne despărțirăm foarte înduioșați: el, fiindcă mă știa la strâmtoare, eu, fiindcă mă gândeam cu bucurie la apropiata mea întoarcere pe pământul faraonilor. Eram sigur de asta. Înainte de a pleca la Brăila, intrasem în vorbă cu un prieten, fochist pe „Împăratul Traian“: în schimbul unei sticle de lichior de ananas, pe care trebuia să i-o plătesc la Alexandria, se însărcina să mă debarce în acest port. — E foarte ușor, îmi spuse fochistul. Românii sunt navigatori, așa cum ești tu popă. Ba mai mult, vapoarele sunt ale statului, care acoperă toate pierderile. De asemenea, contrabanda este în toi și e practicată de la cel din urmă marinar până la căpitan. Fiecare lucrează în felul lui. Cât despre intrarea în Alexandria fără acte, o șapcă de pe „Împăratul Traian“ e de-ajuns. Era convingător. Totuși, inima mi se făcu cât un purice, când simții că trebuie să înfrunt cea dintâi primejdie adevărată a vieții mele: să îndrăznesc să mă avânt în lume fără bani, fără acte, fără chiar să fi plătit călătoria. Ți se pare că tot pământul te știe cu musca pe căciulă, de la comandant, care e sigur că n-ai bilet, până la vreun fioros comisar de poliție, care se pregătește în umbră, să-ți pună cătușele.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Și simți cum milioane de ochi te iscodesc, din întuneric, pe tine, biet om părăsit, prizonier pe vapor. Acei care te privesc sunt, toți, oameni bine îmbrăcați, care nu știu de glumă, care au hârtii în regulă și ceva bani puși deoparte. Cu comisarul vorbesc de la egal la egal. Nu sunt niciodată arestați și îi disprețuiesc pe cei care sunt. Mai mult, iubesc și impun tuturor rânduiala hotărâtă de dânșii: să nu trăiești altfel decât bine îmbrăcat, să ai pașapoarte în regulă și ceva economii, cu prețul chiar de a nu cunoaște alt drum decât acela care duce de acasă la birou. Dar, Doamne Sfinte! de ce să nu îngăduie unor anumiți oameni săraci de a vedea Egiptul, dacă le cere inima și dacă sunt gata să facă toate jertfele ca să-și întâlnească prieteni care i-au părăsit fără veste? Unde este crima? Mă gândeam la toate acestea, stând într-un colț întunecos, în dosul cazanelor, unde mă ascunsese prietenul meu, fochistul. Era un om cumsecade, venea la fiecare sfert de oră, să mă întrebe dacă nu mă înăbuș. — Da, mă înăbuș, îi spusei odată, dar de frică! — Frică? De ce? Nimeni nu vine să scotocească aici. Mâine-dimineață poți chiar să te plimbi pe puntea de la a treia.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Dacă ai nas bun, ai să-ți descoperi tovarăși, dar nu lega prietenie cu nimeni, nu te trăda. Nu eram deci singurul care călătorea de contrabandă. Asta mă liniști puțin. Scosei gheata în care ascunsesem bietele mele patru lire sterline și le pipăii cu dragoste. Îmi părea rău că nu pot să le privesc. Banii aceștia erau singurul meu sprijin material pe lume. Brațele mele, tinerețea mea, dorul meu de viață, nu însemnau nimic pentru milioanele de ochi care mă pândeau din umbră: puteau să mă aresteze, să mă condamne și, fără vorbă multă, să-mi sfărâme viața mea frumoasă, să mă împingă la un trai nelegiuit, la furt poate, la crimă chiar. Așa cum mă aflam, fără pașaport și fără bilet, nu eram nimic mai mult decât un individ bun pentru închisoare. Cu toate acestea, numai cu jumătate din puținii mei bani aș fi putut să am pașaport și bilet, și atunci m-aș fi aflat, pe loc, în rândul oamenilor cinstiți și demni de suma comisarului. Viața mea, deci, nu făcea decât două lire sterline. Aceasta înseamnă că, în împrejurări asemănătoare aceleia în care mă găseam, pot fi zdrobite tot atâtea vieți frumoase, câte n-ar putea plăti suma de cincizeci de lei.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Dar, dacă-i așa, ar fi mai bine să se hotărască odată pentru totdeauna că nu este îngăduit ființei omenești să-și petreacă viața altundeva decât între locul unde muncește și odaia în care doarme, și în felul acesta am vedea trei sferturi din omenire căzută în robie. De altfel, este exact ceea ce vedem. Din cea mai fragedă copilărie, acest spectacol al existenței m-a scos din sărite. La ce bun că pământul este atât de mare și de atrăgător, la ce bun imensele dorințe care ne frământă inima, dacă suntem siliți ca, o viață întreagă, să ne învârtim în același kilometru pătrat de spațiu pământesc? Acolo, în ascunzătoarea mea întunecoasă, îmi adusei aminte cum s-a născut în mine dorința de a vedea Egiptul: eram pe băncile școalei primare și citeam istorioare biblice, ale căror ilustrațiuni în culori vii îmi înflăcăraseră închipuirea. Și într-o zi, pe când învățătorul mă lăuda pentru a fi citit cu foc una din ele, strigai: — Domnule, eu vreau să văd Egiptul! Învățătorul surâse, se gândi, probabil, la mama care era spălătoreasă și răspunse, mângâindu-mi bărbia: — Vrei să vezi Egiptul… E cam departe. Și cred că vei muri și tu și urmașii tăi, fără să-l vedeți. Pe urmă, ridicându-și mâinile către cer, adăugă: — Cu excepția… Eram disperat, dar acest „cu excepția“ mă mai liniști.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Așadar, puteau fi împrejurări în care chiar și fiul unei spălătorese putea vedea Egiptul. Acum, că vaporul mă ducea acolo, ascultam zgomotul elicelor și-mi spuneam aproape cu evlavie: „Da, chiar dacă va trebui să fac închisoare ori de câte ori voi avea poftă să merg în Egipt, fără pașaport și fără bilet, voi face-o bucuros. Voi întreba chiar un avocat de câte ori mi se va mări pedeapsa după fiecare recidivă. Căci mai degrabă face să-ți împărți viața între închisoare și Egipt, decât s-o lași să se scurgă întreagă între cocioaba în care stai și ocna în care lucrezi“. M-am ținut de cuvânt: de la această primă călătorie, șase ani în șir am revenit în Egipt. Nu voi fi găsit o singură dată, înscris, pe lista călătorilor și nici în registrul pașapoartelor. Și dacă n-am plătit cu închisoarea nici una din aceste hoinăreli, nu datoresc aceasta decât întâmplării care crotește pe cei iubitori de o viață liberă lipsită de piedicile ridicate de mâna neînțelegătoare a omului. * În zorii celei de-a șasea zi de plutire, în fața ochilor mei dornici de frumuseți pământești, se ivi o linie alburie, cu sclipiri de aur: Alexandria. Frigul ucigător pe care îl lăsasem la Constanța, pierise de mult, fără urmă.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Vreme blândă de primăvară. Cer senin. Liniște pe întinsul apelor. Încă de cu noapte, împietrit la proră, pândeam cu înfrigurare să se ivească la orizont imaginile mele biblice. Teama îmi pierise, înăbușită de fericirea năvalnică ce-mi umpluse pieptul. Două umbre tăcute se plimbau pe locul strâmt al punții de comandă. Le zisei în gând, plin de recunoștință: „Puteți să mă închideți, să mă bateți, numai să nu-mi rupeți un picior: vă voi săruta mâinile“. Rezemându-mi fruntea arzătoare de balustrada vaporului, căutam să rețin în mine cât mai mult sentimentul acesta de nebunească mulțumire către soarta care mă copleșea de bucurie: căci nicio fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieții, cu prețul riscurilor și sforțărilor necruțătoare. Tot ce oamenii îți refuză cu micimea lor de suflet, e o bucurie de invidiat. Și toate bucuriile sunt înălțătoare: toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le cauți în jăraticul destinului tău. Chiar și dogoarea focului pălește în fața îndrăznelii dorinței tale, cu condiția să fii mereu gata să accepți să fii mușcat de nemilosul păzitor al tuturor bucuriilor pământești. Iată ce nu ne învață nicio școală, nicio educație. Și acesta este motivul pentru care pământul abundă mult mai mult în lași decât în eroi.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

De-aici, această existență mediocră, însă temeinic asigurată fiecăruia, de la râma omenească până la cercetătorul în constelații. Apropierea de Alexandria și pregătirile de acostare mă siliră să mă întorc în ascunzătoarea mea, de unde nu trebuia să ies decât după ce se sfârșea debarcarea și pleca poliția. Ce făcea, oare, Mihail, acolo sus? Angajat în mod excepțional, ca ajutor suplimentar la restaurantul primelor clase, el își plătea călătoria muncind. Pe mine, drumul nu mă costa decât o sticlă de lichior. Dar, pe când Mihail era sigur de-a putea părăsi vaporul fluierând, eu mă pregăteam să-l urmez clănțănind din dinți. Dar nu se întâmplă nimic din ceea ce mă îngrijora. Ba chiar coborât înaintea lui, cu o beretă de marinar pe cap și însoțit de bunul meu fochist, care, de frică să nu mă dau de gol, ducea și geamantanul meu. Pe chei, voioșia celor douăzeci și doi de ani ai mei și farmecul pământului egiptean pe care îl călcam, mă făcură să sar de gâtul tovarășului meu. — Ești așa de încântat? mă întrebă el. — Încântat, nu, sunt nebun de fericire! — Atunci, crezi, poate, că aici umblă câinii cu covrigi în coadă? — Nu mă gândesc la niciun fel de covrigi, spusei eu, oprindu-mă.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Mă gândesc la Egipt și la prietenul meu care va coborî de pe vapor. Fochistul se supără: — Ți-am spus să nu legi nici un fel de prietenie în timpul călătoriei! Sigur că ai povestit totul vreunei haimanale! Îi explicai despre ce era vorba. Nu voi să creadă nimic. — Așteaptă puțin și te vei încredința, îi spusei. — Nu aștept nimic, strigă el cu răutate. Nu vreau să știe cei de pe vapor ce fac eu. Ia-ți geamantanul și plătește-mi sticla cu ananas! Îi plătii două sticle de „ananas“, și omul plecă, făgăduindu-și să se uite mai de-aproape altă dată, înainte de-a avea de-a face cu haimanale ca mine. Această neghioabă neînțelegere mă mâhni, căci fochistul era un om foarte cumsecade, deși cam prostuț. Mă așezasem pe geamantanul meu și îmi aprinsesem o țigare, când se ivi Mihail, încovoiat sub greutatea bagajului său. Mă așezai în drumul lui. Când mă văzu, lăsă să-i scape cele două geamantane, își plesni obrajii cu palmele și veni să mă îmbrățișeze. — Visez! Visez! izbucni el. Cum ai făcut? Ești un diavol! Dar e mai bine așa: aveam remușcări că te-am lăsat la Constanța. Acum ți-ai luat singur zborul. Asta ți-e soarta! Parcă eram beat.

Panait Istrati

Între un prieten și o tutungerie

Nimic nu mai e bun pentru sănătatea sufletului tău decât să te arunci așa, încrezător, în necunoscut, un necunoscut care te cheamă cu un glas fără împotrivire. Netăgăduit, putem pieri. Dar dacă scapi teafăr, știi că nimic josnic nu ți-a umilit existența: totul este eroism în viața unui om care înfruntă lumea cu două mâini goale și cu o inimă generoasă care să-l apere de ispita unui trai tihnit și îndobitocitor. * Nu ne oprirăm deloc la Alexandria. Nu făcurăm decât să străbatem orașul, din port drept la gară, unde ne urcarăm în trenul care pleca la Cairo. Mihail avea o recomandație, care îl făcea să nădăjduiască un loc de portar la „Hotelul Royal“, a cărui patroană, o rusoaică, voia un om din același neam cu ea. Prietenul meu fu repede primit. Și timp de două luni putu să spună că nu cunoștea din Egipt decât drumul care merge de la debarcaderul din Alexandria la „Hotelul Royal“ din Cairo. Stătu în hotel ca într-o adevărată închisoare. Răbdă totuși, îngrozit de amintirea mizeriei din care gustase prea mult. Cât despre mine, mă îndeletnicii cu negustoria ambulantă și cu zugrăveala. În zilele în care nu făceam nimic, mă plictiseam de moarte, fiindcă nefiind în tovărășia lui Mihail, nu puteam să mă bucur de nicio splendoare.