author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Comoara | Nu voia muierea să știe ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum știa el să doarmă, ea tot s-a dus tiptil, și cu răsuflarea oprită, a scos cârpa de sub căpătâi. Ah! săraca de ea! nenorocita de ea! Bani de aur, mulți bani de aur curat și greu, lanțuri lucrate cu măiestrie! brățări împodobite cu mărgăritare și cu pietre scumpe! De ce a trebuit să le vadă ea, femeia, care le vede toate cu inima, iar nu cu ochii, și toate de-a-ndoaselea le înțelege! ? Satana s-a pus la mijloc, ca s-o ispitească și să-i strice viața! Îngrozită și cu sângele răcit în vine, ea puse iar cârpa la loc, apoi tot tiptil, cu răsuflarea oprită și cu ochii muiați în lacrămi, ea se depărtă și ieși din casă, pentru ca să meargă la copiii ei, care nu știau și nu-nțelegeau nimic, și să-i mângâie plângând, să se mângâie plângându-i. Într-un târziu, ea se ridică cu fața liniștită și aspră și se întoarse iar în casă, apoi se lăsă în genunchi, își plecă capul pe pat și plânse iar lung și lin. „Sărac de tine și de mine și de noi toți! suspină în cele din urmă. | 203 |
Ioan Slavici | Comoara | Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată! În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să știe! ” III Cu ce nu se deprinde omul?! Se temea Duțu, nu-i vorba, și nu mai umbla țanțoș ca mai-nainte prin lume, ci cu pas sfiicios și uitându-se mereu împregiurul său, ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Dar, la urma urmelor, de omorât n-a omorât pe nimeni, de jefuit n-a jefuit, de furat n-a furat, foc n-a pus, în borșul nimănui n-a suflat; prea tare n-avea să se teamă. Un singur lucru i se putea întâmpla: să se afle cumva c-a găsit comoara, și guvernul s-o ieie de la dânsul. Acest singur lucru era însă mare lucru, pe care Duțu nu-l voia cu nici un preț: a lui era comoara și numai a lui trebuia să și rămâie! Dar ce dracul! El nu era om prost; cum să-l prindă, dacă era om deștept?! Și om deștept se sâmțea Duțu, sărac, dar deștept de nu se dedea pe nimeni: pe el nu putea nimeni să-l încurce. Păcat numai că Stanca era foarte prăpădită. | 206 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu zicea nimic, dar era foarte supărată. Asta-l muncea pe Duțu, fiindcă n-avea dânsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al lui și al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, și n-are muierea să-și facă gânduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră foarte râu amândoi, și nu puteau să le fie bine dacă nu mai aveau inima deschisă unul față de altul. Auzi d-ta, bărbat care găsește o comoară și nu o spune aceasta nevestei sale! Auzi, femeie care umblă pe de-a furișa pe sub căpătâiul bărbatului său și-și face cele mai rele gânduri despre soțul ei! N-avea Stanca decât să nu-și mai facă gânduri rele, pentru ca să scape de inima rea: cine o punea să și le facă?! Era la mijloc numai o închipuire a ei, dar ceea ce-ți închipuiești, ceea ce crezi are pentru tine cea mai adevărată ființă, și dacă muntele din fața ta s-ar prăbuși și tu l-ai închipui tot la locul lui de mai nainte, el ți-ar sta în cale și n-ai trece peste el, ci l-ai ocoli. Nu ceea ce este, ci ceea ce-ți pare are ființă pentru tine. | 203 |
Ioan Slavici | Comoara | Dacă era prăpădită Stanca, ea și avea de ce să fie, și numai Dumnezeu știa unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate și nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai îndrăznesc să-și deschidă inimile. Adunaseră încetul cu încetul nouă poli. Duțu luă șapte din ei și-i spuse Stanchii că pleacă la București, ca să cumpere o pereche de boi. La București, tocmai la București, o pereche de boi, cu șapte poli! Îl știa Stanca pe Duțu al ei că nu e om să-și cumpere, dacă-și cumpără, boi cu șapte poli și să meargă pentru atâta treabă la București. Nu i-a zis cu toate aceste nimic, ci și-a făcut numai, după ce a plecat, de trei ori cruce și-a suspinat: „Păzește-l, Doamne, și-l adă-napoi! ” Îi era parcă n-o să-l mai vadă, și totuși, când nu-l mai vedea, inima i se ușura. Nu putea să și-l închipuie cum îl văzuse la plecare, ci tot ca mai nainte, voios și țanțoș, și se mira cum a putut ea să-l creadă altfel. Da, era cu buza tăiată, era stropit de sânge, era galben la față și cu ochii intrați în cap, ascundea ceva, avea, fără îndoială, avea la el lucruri scumpe: te miri cum și în ce fel! | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu, ca dânsul nu pot să fie oamenii care au săvârșit vreo faptă grea. Ba te miri și nu-ți vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea! Când nu vrei, vezi cu ochii și nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse și nici pe el nu-l mai vedea? Tot astfel și Duțu. Se sâmțise el strâmtorat câtă vreme știa că-l văd ochii în care nu se putea uita: îndată ce a ajuns singur, nu se mai temea de nimic și iar era voios și țanțoș. E mare lucru să fii, și cu atât mai mare lucru să te sâmți deștept, fie și chiar dacă-n adevăr n-ai fi. Iară Duțu se sâmțea. De ce ar fi putut adecă să se teamă un om atât de deștept ca dânsul? Râdea-n el când se gândea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. Mai întâi și mai întâi, ca om deștept, el luase hotărârea de a nu se opri nici la Focșani, nici la Ploiești: se ducea la București, unde e lume multă, învălmășală mare și unde nu-ntâlnea oameni care-l cunosc. Apoi, tot ca om deștept, el luase hotărârea de a-și cumpăra cu cei șapte poli un rând de haine nemțești, căci, îmbrăcat țărănește, ar fi căzut în bănuială. | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | Iar celelalte urmau de sine. Mergând așa singur spre Focșani, de unde voia să se urce-n tren, el își croia mereu planul și se vedea pe sine prin stradele Bucureștilor, pe care le cunoștea destul de bine din timpul petrecerii sale la Cotroceni. Intra ici și vindea o bucățică, dincolo și vindea alta, tot una câte una, bucățică cu bucățică, cu măsură și cu socoteală, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Dus așa cu gândul la mari depărtări, se miră când se pomeni aci la Focșani. „N-ar fi oare lucru cuminte să-mi cumpăr hainele aici? ” se întrebă el. „Ba da! ” răspunse tot el. Bani avea: nu-i rămânea decât să intre la un ovreu ca să-și aleagă hainele. Așa și făcu. - Să-mi dai - zise el îndrăzneț și țanțoș - un rând de haine bune. - Pentru cine? Întrebă ovreul, mulțumit de a-l putea servi. - Pentru mine! răspunse Duțu oarecum mirat, ca și când ovreul ar trebui să știe că trebuie acum să se îmbrace nemțește. Ovreul, care nu știa lucrul acesta, se uită în adevăr mirat, ba chiar bănuitor la mojicul ce vrea să se îmbrace boierește. - Pentru d-ta-a-a?! Întrebă el. Duțu se făcu alb, și roșu, și galben, în fel de fel de fețe, și iar începu să tremure. | 215 |
Ioan Slavici | Comoara | Ce prostie nemaipomenită era să facă el, omul deștept?! Nu, aici, unde la tot pasul întâlnea oameni care-l cunosc, aici el nu putea să-și cumpere haine nemțești. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducându-le și l-ar fi întrebat ce face cu ele? Îi venea să fugă, încât să nu mai deie în viața lui ochii cu ovreul acela. Tocmai atât de prost tot n-ajunsese însă Duțu. - Adecă pentru cineva, care are tocmai felul meu, care seamănă la trup cu mine, răspunse el strâmtorat, dar atât de strâmtorat, încât ovreul nu mai bănuia, ci se sâmțea încredințat că e ceva din ale poliției la mijloc. El însă nu era polițai, care umblă să descurce lucrurile, ci neguțător, care caută să-și vândă marfa orișicui, numai prețul să fie bun; iar Duțu îi semăna a om care dă orișice preț numai ca să scape cât mai curând din prăvălie. „Vrei ori nu vrei, trebuie să cumperi”, își zise dar, și începu să-și desfășure hainele croite după cea mai nouă modă, un rând cu 60, altul cu 80, iar altul cu 100, ba chiar și unul cu 130 Iei, toate croite pe măsura lui. | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Duțu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el așa de nu știu cum, încât nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere. - Uite, astea, zise el, arătând la cele de o sută de lei. - Poftește de le încearcă, grăi ovreul mai mulțumit decât odinioară. - Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duțu tare grăbit, și numără cei cinci poli pe teșghea. Ovreul, grăbit și el, le-nfășură-n hârtie, le legă cu sfoară și i le dete, plecându-se ca-n fața celui mai mare boier. - Să le porți sănătos! Îi zise apoi, după cum îi era obiceiul. Atât îi mai trebuia lui Duțu. - Ți-am spus - grăi el zăpăcit - că nu pentru mine le cumpăr, apoi plecă cu hainele subțioară. Nu ieși bine-n uliță, și zări venind de la dreapta pe Ghiță al Măriei. Era pierdut dacă Ghiță îl vedea cu hainele subțioară! El se întoarse iar în prăvălie și puse hainele pe teșghea. - Am - zise apoi răsuflând greu - să | 178 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Crivățul șuieră și vâjie izbind în toate părțile stropii sloiți. Pereții caselor, geamurile ferestrilor, scoarța copacilor, grădelele de prin prejurul grădinii, toate deopotrivă sunt învăluite cu o lucie coajă de sloi. În grădina bisericii, pe piața de dinaintea ei, pe ulițile ce se varsă din toate părțile, oamenii, unii pe jos, alții cu trăsura, grăbesc la adăpostul călduros. Înspre seară, stropii încep a cădea mai îndesat și crivățul mai în dragă voie își zburdă. Căruțașii, unul după altul, ies din birtul așezat în dosul grădinii, unde s-au adăpostit, se pun în căruțe, apucă frânele și fiecare pleacă acasă. În sfârșit, rămâne o singură căruță și un singur căruțaș: moș Marian. Sunt vro două ceasuri de când s-a întors de la cel din urmă mușteriu. De atunci stă la spatele căruții. S-a gândit o dată să intre și el în birt, dar nu bea, și fără nici o treabă nu-i venea să intre. Sucmanul, căciula, părul neted și mustața groasă îi sunt pline de sloi; el stă însă răzemat de leuca de dinapoi a căruței, liniștit, nepăsător și senin la față. Parcă lumea i-ar prii tocmai precum este. De când s-au aprins felinarele, mereu privește cum vântul se joacă cu razele de lumină, cum el apucă flacăra veselă și mlădioasă, dându-și trudă să o scoată din rădăcină. | 216 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Acum se stânge, încât abia mai rămâne sămânță de lumină… acum se ridică mai lătăreață și mai îndărătnică. Moș Mărian privește, îi ies lacrămile din ochi, i se sloiesc pe gene… De mult s-a-ntunecat și el mereu privește, ca și când ar voi să-și tălmăcească taina vieții din jocul acelei flăcări. În sfârșit, se mișcă. Un zâmbet liniștit îi trece peste față. „Ei! zice el, bate vântul… bate vântul, dar tot nu se stânge! ” În vremea aceasta cârlanul tremura cu urechile dăbălate sub cerga fluturată de vânt. Sâmțind mișcarea stăpânului său, își ridică capul și privi înapoi. „Biet de tine! grăi bătrânul, nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. ” Grăind aceste, el se apropie de cal, îl țuțură de urechi, luă cerga și-o aruncă în căruță, apoi se urcă și plecă acasă. II Nu era departe casa bătrânului… Numai aci, în apropierea oborului, două azvârlite de la Calea Moșilor, în dreapta. O curte mare, în mijlocul ei casa, înaintea casei, până la uliță, rămășițele unei grădini, în dreapta un grăjduleț… toate atât de singuratece încât parcă sunt rupte din mijlocul unui pustiu. Bătrânul intră pe poarta ruginită în țâțâni, mână în dosul grajdului, apoi se coborî din căruță, dezhămă cârlanul și îi dete drumul. | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Cârlanul se opri, nechezând printre dinți, la ușa grajdului. - Stăi, prietene! grăi bătrânul mergând cu hamurile în urma lui. Toate se fac cu vremea. În grajd mai era un cal, loc pentru alți doi și un flăcău, care se trezi din somn când intră bătrânul. - Bună seara, Costane! grăi el trăgănând vorbele. Ai avut noroc la ziuă? - Dă Dumnezeu, moș Măriene! și mai bine, și mai rău, grăi flăcăul, grăbind să ia hamurile de la bătrânul. Moș Marian suci din umăr, apoi luă însuși hamurile și le ridică spre a le pune în cuiul de lemn din dreapta ușii. Găsind însă alte hamuri la acel loc, se întoarse spre Costan și îl privi gânditor. - Iarăși ți-ai pus hamurile în cuiul meu, grăi el cu bunăvoință. N-ai să te faci om cu casă, Costane! Cine nu are obiceiuri, acela umblă pe căi nehotărâte. - Apoi de! răspunse flăcăul, grăbind să-și mute hamurile în cellalt cui. Iar am uitat. Îmi venea mai la îndemână. - Cred și eu - zise bătrânul - dar nu pe îndemână e lumea făcută. Mâna, Costane, mâna să ți-o dai după lucruri, căci ele nu ni se pun la îndemână. Costan ar fi dorit să-i dea ajutor bătrânului purtând grijă de cârlan. | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar de mult îi spusese că nu îi priiește cârlanului altă mână decât a stăpânului. În vreme dar ce moș Mărian își vedea de cal, flăcăul sta neastâmpărat în apropierea lui. Și aceasta seară de seară îl supăra mult și tot mai mult. Din voia lui moș Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, și pentru aceasta ar fi dorit ca el să-i primească slujba. De câte ori își întinde însă mâna să facă vrun lucru, bătrânul îi mulțumește cu vorbe blânde, dar hotărâte, încât nu mai cutează să miște vrun pai din loc, ci rămâne stând ca pe spini. Astă-seară moș Mărian era mai tăcut decât de obicei. Făcându-și treaba, numai din când în când rupturea câte o vorbă îndreptată către cârlan și mai arareori către Costan. Costan mereu se întreba ce va fi trebuind să gândească moșneagul pentru ca să-i vie a grăi asemenea cuvinte. - Moș Măriane! zise el când văzu că bătrânul e gata să iasă. - Ce-i, Costane? Îl întrebă moșneagul, oprindu-se înaintea lui. Flăcăul stete câtva timp căutând cuvintele cu care să zică ce avea de gând. - Voiam să-ți spui - grăi el în urmă cam îndărătnic - că nu mai am să mă întorc aici. | 205 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Nu mai ai să ce întorci? Pentru ce? Costan rămase turburat. Îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă. - Moș Măriane! grăi el în sfârșit. Pentru ce nu-mi lași mie grija cârlanului? Moșneagul se apropie de flăcău și-i puse amândouă mânile pe umeri. - Ei! ce să-ți zic, nepoate?! grăi el așezat. Am și eu obiceiurile mele. Patruzeci și unu de ani de când înaintez pe această cărare: vrei tu să mă abați de la ea? Sărman de capul meu cărunt! Ce să fie de el, dacă nu i-ar mai rămânea nici grija cârlanului? !… Uite, vezi, urmă el arătând la scara de dinaintea cailor, aici e loc pentru patru cai: n-ar fi păcat ca unul singur să rămâie! Șezi frumos aici. Am cunoscut pe tatăl tău. Împreună am venit din Ardeal. Prieteni am fost… Glasul bătrânului începu să tremure. El s-a întors la sărăcia lui; eu am rămas ca să-mi fac grajdul ăsta și casa aceea; zi pe zi am muncit; părăluță am pus lângă părăluță; și acum uite! urlă vânturile în casă, și dacă n-ai fi tu cu calul tău, cârlanul ar pierde pofta de mâncare. Rămâi aici, de dragul bătrânețelor mele. Și după ce îți vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră. | 219 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Moș Mărian ieși din grajd și plecă cu pași domoli spre casă. III Era mare casa lui Moș Mărian. El urcă cinci trepte și păși într-un cerdac așezat pe șase stâlpi ciopliți cu multă măiestrie, după obiceiul vechi. Înainte era o tindă largă cu două uși în dreapta, alte două în stânga și una în fund. Tinda era întunecoasă, iară din odăi nu se auzea nici o mișcare. În dreapta era însă un foișor, și în fundul lui o altă ușă. Prin gaura cheii de la aceasta se furișa o rază de lumină până la moșneag. El înaintă pe calea razei. Dincolo de ușă era o odaie mare cu trei ferestri, două în fund și una la dreapta. Mobilamentul odăii era curat, bine ales și așezat cu îngrijire. Podelele casei, covorul de subt masă, perdelele ferestrelor, rățelele cu care erau acoperite scaunele și divanul din fund, toate erau ca și când numai acum ar fi fost scoase din cutie. La peretele din stânga mai era însă un pat acoperit cu un covor țărănesc și lângă el o mare ladă împodobită cu flori tăiate în lemn. Aceste se împrotiveau cu împrejurimea lor. Sevasta, fiica bătrânului, ședea la o mescioară de dinaintea ferestrii de la dreapta. | 204 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Masa era plină de lână, de flori făcute de mână și înșirate pe subțirele fire de sârmă. Acum ea își dedea trudă să întrame un porumbel, căruia nu-i lipsesc decât aripile. Pe fereastră e o cărticică, deschisă, așezată cu scoarțele în sus. Razele ieșite din lampă aruncă asupra Sevastei o lumină îndoielnică, în care fața ei plină și mânile harnice par a fi săpate din o piatră cenușie. În această lumină, fața ei pare mai palidă și vinele vineții mai dinadins străbat prin pelița de pe dosul mânilor ei. Urmându-și lucrul, ea mereu își mușcă buzele subțiri și bine croite; din când în când, ochii ei mari și învăpăiați se ridică obosiți asupra ferestrii din față și iarăși cad asupra lucrului. În sfârșit, ea aude pașii bătrânului, lasă lucrul din mână și-și pune amândouă palmele pe față, ca voind să astâmpere ferbințeala obrajilor. Când apoi a luat mânile de pe obraji, urmele degetelor îi rămân pe față ca niște vrâste vineții. - Bună seara, Sevastă! grăiește bătrânul alene, mergând spre patul său, pe care-și aruncă căciula plină de sloi. - Bună seara, taică! răspunse fiică-sa, fără măcar să ridice capul. - Lucrezi, lucrezi! bine faci!… Așa e lumea… Zicând aceste, moș Mărian se opri înaintea sobei pline de jăratec, își apucă amândouă pulpanele sucmanului și începu să se scuture de sloi. | 221 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Sevasta sări speriată de la masă. - Vai de Doamne, taică! strigă ea grăbind spre el, dară umpli toată casa… Bătrânul privi îndelung în fața fiicei sale. - Așa-i! zise el. Eram să mă așez și mă vedeam plin de sloi… Asta trebuia să o fi făcut înainte de a fi intrat, și acum mă duc s-o fac afară. El își luă căciula în cap, și iarăși ieși. Rămâind singură, Sevasta încă o dată își apăsă palmele pe obraji, apoi se așeză iarăși la masă. - Așa, vezi, grăi bătrânul întorcându-se. De mâncat ai ceva? - Îți voi face o mămăligă, răspunse Sevasta, strângând lucrul. - Dar un pahar de rachiu ai tu? - M-oi duce să-ți aduc, taică. - Nu! zise bătrânul. Credeam că mai ai tu. - Dar de unde să am eu, tată?! grăi Sevasta turburată. - Credeam că vei fi având… Credeam eu… așa… vorbeam și eu… Dar lasă, că voi trimite pe Costan… El merge bucuros… Așa, la casa mea, câte un păhărel dimineața și câte unul seara, e bun și îmi priește… Tu fă mămăliguță, iară eu mă duc să trimit pe Costan. IV Costan a fost rămas rezâmat de ușchiorul ușii, stând perdut în privirea ferestrii de la casă și așteptând să vadă cel puțin umbra Sevastei. | 214 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Singur nu știa de ce, dar l-a fost apucat o înduioșare nențeleasă, încât i se ura de singurătatea în care era. Parcă mereu străbătea până la dânsul urletul vântului, de care vorbise bătrânul. Când văzu pe bătrânul coborând scările și luându-și calea spre grajd, el tresări. Ca și când acest bătrân nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu se poate scăpa. - Bine că te găsesc, Costane, bine că nu te-ai culcat încă, grăi bătrânul apropiindu-se de dânsul. Am să te rog un lucru, dar să mi-l faci întocmai. - Da! numaidecât! zise Costan puindu-se gata de plecare. - Să te duci să-mi cumperi rachiu, urmă bătrânul, dându-i o garafă mare și câțiva bani. Dar uite, să-mi cumperi de unde a cumpărat fiica mea astăzi, ori ieri, ori alaltăieri. Te du și întreabă prin apropiere, și nu cumpăra decât de acolo de unde a cumpărat ea, căci e bun rachiul… Apoi să spui, - auzi! să nu uiți! - să spui că e pentru mine, și să spui că eu nu pot dormi dacă nu beau în toată sara rachiu bun, tocmai din acela pe care mi-l aduce fiică-mea, o jumătate de oca, o litră… Așa! | 205 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | să spui întocmai. Dar asta să o spui, căci altfel poate că-ți vor da ceva amestecătură. - Da! Moș Mariane! o să spun! grăi Costan, uimit de stăruința bătrânului, apoi se duse unde era trimis. Bătrânul se întoarse încet în casă. Sevasta s-a fost dus să facă mămăligă. Intrând, moș Mărian se opri în mijlocul odăii și rămase câtăva vreme stând cu mânile puse în șolduri și cu privirea ațintită la pământ, apoi, fără a mișca capul, el își ridică ochii și privi împregiurul său. Picioarele parcă-i tremurau, buza i se mișca încet și în față i se oglindea o durere adâncă și lină. Peste câtăva vreme el suspină clătinând din cap și merse la patul din dreapta, începând să pipăiască pernile. Nu era nimic. El îngenuchiă și căută la picioarele patului, apoi se ridică țiind în mână o garafă rotundă, în care mai era ca de trei degete rachiu gălbiu. În vreme ce el ținea garafa în mână, rămânând cu privirea asupra ei, durerea oglindită în fața lui din clipă în clipă mai mult înceta a fi lină. În fine, el așeză garafa pe meșcioară, o privi puțină vreme îngrozit, apoi bătu încet în palme și rămase încremenit. Ochii lui se umeziră și în fiecare geană căruntă se ivi câte un strop limpede. | 214 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar câte un singur strop. În acesta unul s-a vărsat puterea durerii. Liniștit ca și mai nainte, bătrânul apucă garafa, sfiicios și smerit, ca pe un lucru sfânt, și o puse de unde a fost luat-o. „În sfârșit, și ea trebuie să trăiască! grăi el mângâiat. E chip și chip de a viețui: e unul și acesta. ” V Când Sevasta intră aducând în o mână mămăliga aburitoare, în cealaltă un ghiobuleț de brânză sărată, iar subțioară garafa cu un păhărel, găsi pe tatăl său puindu-și banii în lada del lângă pat. Ea așeză mămăliga și brânza pe un scaun din apropiere, scoase din săltarul mescioarei o măsăriță curată și o întinse pe masă, apoi puse bucatele. În vremea aceasta, privirea ei scăpăta din când în când peste lucrurile ce îi erau în mână și trecea ca furișată peste fața bătrânului. - Taică, - grăi ea în cele din urmă, cu jumătate de gură - să-mi dai câțiva bani. - Bani să-ți dau, îi zise bătrânul fără de a ridica privirea. Și câți bani? - Vro patru, cinci! răspunse ea, apropiindu-se cu sfială de dânsul. - Patru-cinci bani! Adecă jumătate de franc? - Da! Aș voi să-mi cumpăr cărbuni. Am, mâne, să calc. | 203 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Să-ți cumperi cărbuni… zise bătrânul, trăgănind vorbele… Cărbuni pentru călcat. El închise lada, o încuie, își puse cheia în șerpar, apoi se ridică. - Uite, grăi el apropiindu-se de dânsa - Îți dau un franc. Dându-i banul, el o privi aspru în față. - Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orișice amestecătură, îi zise el apăsând asupra vorbelor, apoi se puse cu un zâmbet de amărăciune la masă. Sevasta se așeză pe un scaun din dosul lui și rămase privind în tăcere. Moș Mărian luă păhărelul, umplu și deșertă, apoi iarăși umplu, așezând păhărelul plin la o parte. După ce îmbucă de câteva ori, iarăși puse păhărelul plin la o parte. Astfel, fără de a grăi ceva, urmă să mănânce și să deșerte păhărele până la al cincilea. Sevasta îl privea neliniștită. La fieștecare păhărel, trăsăturile feței i se întindeau, sânul i se mișca undoiat și ochii i se întunecau. - Sevastă! grăi bătrânul în sfârșit. - Ce-i, tată? Îl întrebă ea tresărind. - Mâne dimineață ai tu ceva să-mi dai? Ceva din cele ce ai făcut? - Niște flori și o tavă… - Prea bine. Am să le duc. Și ce preț am să cer? - Nici unul, tată. | 202 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Ea știe cum se plătesc. - Bine, Sevastă! grăi bătrânul, și iarăși întinse mâna să ia păhărelul. Dar de astă dată mâna începu să-i tremure și el împinse păhărelul de la sine, încât rachiul se vărsă pe masă. Ia-l d-aici! zise el înscârbit. Mi-e greață! Du și garafa! E prost rachiu. Sevasta se înroși ca bujorul și se grăbi spre masă. - Ai băut mult - zise ea - mai mult decât de obicei. - Nu! răspunse bătrânul. E rău rachiul, e o amestecătură. E un fel de rachiu cu care se lecuiesc caii bolnavi. După aceste, el urmă cu cina sa, fără a mai grăi vrun cuvânt. Sevasta luă garafa și păhărelul, le puse la o parte, apoi iarăși se așeză la locul de mai nainte. Tăcerea aceasta, liniștea cu care tatăl ei își gusta bucatele, toată purtarea lui din astă-seară îi turburau sufletul și o umpleau de o îngrijare despre care nu-și putea da seamă. Cuvintele lui mereu îi răsunau în urechi și mereu vedea oglindirea înscârbirii în fața lui. Cugetările se urmau însă alene în sufletul ei; tot ce se petrecea într-însa i se punea aminte într-un amestec nehotărât, ca și când lumea, ea însăși, cuvintele bătrânului și chiar cugetările ei i s-ar ivi străbătând prin o ceață deasă. | 212 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Ea își ridică mâna dreaptă și o ținu îndelungat pe frunte. Stâmpărându-și astfel fruntea, cugetările parcă se așezau rânduri-rânduri în capul ei. Peste față i se răspândi o înduioșare, o mâhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrânului și rămase așezată asupra pletelor lui cărunte… El mânca încet. - Dinadins! Își zise ea cu un îndelungat suspin. Bătrânul se mișcă puțin în auzul acestui suspin; urmă însă ca până acum. Sevasta făcu o mișcare de îngrozire, apoi se ridică încet, se apropie de tatăl său și îi puse mâna pe umăr. - Tată! șopti ea. Moș Mărian se ridică de la masă și se îndreptă spre ea. Acum ei își stau în față. Un bătrân înalt, peptos, greunatic, teafăr, cu mustața lungă și groasă, și o femeie tânără, ridicată, lată în piept, subțire la trup și cu obrajii rotunzi și plini: amândoi își stau față în față, cu fețele aprinse și cu ochii căutând tainele sufletului în ochi. Îndelung au stat astfel și îndeplin s-au înțeles unul pe altul. Dar acest bătrân nu mai era căruțașul ce sta nepăsător și senin la față în mijlocul crivățului: era părintele care într-o singură clipă vede și jălește o întreagă viață, jălește comoara risipită a vieții sale. | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | El apucă mâna fiicei sale. - Știu, înțeleg, grăi el așezat. Știu și înțeleg. Înțeleg, Sevastă!… Sunt lucruri pe care le știi și le-ai auzit de atâtea ori; totuși, le mai spun. Nu eram copil, nu eram băiat, nu eram flăcău când am venit în astă țară! om făcut eram. Și n-am venit ca să nu mă mai întorc. Parcă tot mă chema ceva, un glas, o taină așezată în cugetul meu; și nu era toamnă în care să nu zic că mă voi întoarce la iarnă, nu iarnă în care să nu jur că mă voi întoarce la primăvară. Și nu m-am întors, Sevastă! Iată, vezi! părul meu cărunt și șaptezeci și trei de ani pe capul meu, și nu m-am întors, pentru că omul nu face nimic, nimic, Sevasto! nu face: toate se petrec printr-însul. Am avut doi cai și o căruță. Și când încărcăm povara mușteriilor, și când primeam banii, și când îi puneam în șerpar, și când gândeam că îi am, nu știu cum, mă apuca un fel de dezmierdare, încât mereu trebuia să doresc tot așa și iar așa. Am avut apoi cincizeci de galbeni și am fost mulțumit. Voiam să mă întorc. Dar am avut cincizeci și unu și nu mă mai puteam întoarce, fiindcă trebuia să râvnesc la o sută. | 217 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Și în șase ani am avut patru sute de galbeni, patru sute și șasezeci. Nu mai eram flăcău, Sevasto, eram om făcut, de treizeci și atâția de ani. Și m-am fost hotărât să mă întorc, să-mi cumpăr o bucățică de pământ și să urmez traiul în care am crescut. Nu mă despărțea decât un timp de câteva zile de țara mea, de munții în care am petrecut copilăria și tinerețele mele, departe de care nu mai puteam trăi mulțumit și pe care îi vedeam mereu în vis… Și nu m-am întors, Sevastă! Ochii moșneagului apucară a străluci și în fața lui se ivi focul tinerețelor. Mumă-ta era întocmai ca și tine, înaltă, mlădioasă, de neam din satul meu, dar tu ești de douăzeci și nouă de ani, iară dânsa nu era decât de douăzeci și unu, o copilă veselă, vorbăreață și zburdalnică, precum tu erai odinioară. „Mariane! Îmi zise tatăl ei când o lăsa în București, poartă grije de acest copil, fii-i tu în lumea străină părinte în locul meu, căci tinerețele sunt nechibzuite și au nevoie de povață și de un braț ocrotitor. ” Iară eu în zile de dumineci și de sărbători îmbrăcam cămașa albă, pieptarul strâmt, încingeam șerparul împodobit cu flori de fir și mă duceam la ea să o duc la horă, ca în vreme ce eu stau de vorbă la o pipă de tutun, ea să-și petreacă și să se bucure de tinerețe. | 238 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Astfel, din duminecă în duminecă, din zi de sărbătoare în zi de sărbătoare, trei ani mereu tot astfel. Și când i-am spus apoi că mă întorc, ea nu mi-a zis să rămân, dar a început să plângă, jălindu-se de singurătate. Iară eu, fără d-a mă fi hotărât să rămân, nu m-am întors. M-au fost apucat niște cugetări de care îmi era rușine, Sevastă, pentru că eu eram om făcut, și ea, o copilă. Dar în zadar omul caută a se împrotivi cu poruncile firii. Într-o seară, Anicuța, mumă-ta veni la mine. Era întâia zi în care ea a venit la mine și nu eu m-am dus la dânsa. Nu știam ce să-i fac, unde s-o pun, unde s-o așez. „Nene Măriane! Îmi zise ea, am venit să te rog, că dacă te duci, ia-mă și pe mine. ” Bătrânul își puse mânile în cap și ridică privirea spre cer. Doamne! strigă el cu glas limpede! Frumoase erau acele zile! Negrăite sunt podoabele vieții și nevrednic e omul care se tânguiește de suferințele lumii. Te înțeleg, Sevastă! urmă el apucând amândouă mânile fiicei sale. Și eu am fost aruncat în focul care te scrumuie pe tine, și nebun aș fi fost să-mi stăpânesc dorințele, căci o dată numai trăiește omul, și păcătos e acela care, din această viață, nu culege tot ce îi cade îndemână. | 224 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | L-ai iubit, pentru că tu erai făcută să-l iubești și el era făcut ca să fie iubit de tine. Și îl iubești, pentru că tot el este, însuși el, care a umplut revărsatul vieții tale de strălucire. Drag, iubit copil al meu!… Eu sunt un bătrân uitat de moarte, și eu, vezi! eu îl iubesc; jălesc viața mea, viața ta, viața lui, și îl iubesc fără ca să mă întreb pentru ce. Ochii Sevastiei se umplură de lăcrămi. Vreme îndelungată ea rămase zguduită de durere, acoperindu-și fața cu mânile. - Ce frumos era croită viața părinților mei! grăi ea. Și eu trebuia să mă nasc, să rămân în viață, să cresc, să mă ivesc în lume, ca să surp zidirea așezată cu atâta îngrijire. Ah! blestemat să fie ceasul în care m-am născut; blestemat să fie ceasul în care ochiul meu întâia oară s-a întâlnit cu al lui. - Nu grăi asemenea cuvinte! Îi zise bătrânul. Eu și mumă-ta am binecuvântat, și astăzi eu singur binecuvântez ceasul în care ochii mei întâia oară te-au văzut pe tine. Tu ai fost, Sevastă, izvorul bucuriilor noastre, temelia pe care ne așezam viața, și astăzi, în nenorocirea ta, tu ești mângâierea bătrânețelor mele. Dar de unde să știi tu ce va să zică un copil, a-l vedea crescând, a-l vedea pus în lume! | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | ? Tu nu le știi aceste! Astăzi, când am venit acasă și am intrat plin de sloi în această odaie curată, și m-am oprit colo înaintea sobei, și m-am scuturat, și am umplut împrejur de sloi, și tu ai sărit la mine, când te-am văzut sărind, știi tu ce am sâmțit eu atunci! ? El nu mai putu vorbi!… Încet, se apropie de fiică-sa, și îi apucă capul cu amândouă mânile și o sărută pe frunte - o lungă sărutare. - Dragul meu copil! Draga mea Sevastă… Nenorocita mea copilă! Glasul lui tremura, cuvintele i se ruptureau pe buze. Precum îi ținea capul, el îl depărtă și privi îndelung și dus la fața ei. Ochii lui înveseliți erau plini de lacrămi, buzele lui se mișcau în neastâmpărul bucuriei și obrajii îi ardeau. Sevasta plângea viforos. Deodată ea se aruncă la peptul lui, apucă pletele cărunte și începu să le sărute cu înfocare. - Taică! Taică! Pentru ce a trebuit, pentru ce să fie așa! strigă ea, apoi se încleștă cu amândouă brațele de grumajii tătâne-său și rămase plângând pe peptul lui. Bătrânul îi sărută ochii, îi sărută creștetul, apoi rămase strângând-o în brațe. - O! iartă-mă, copila mea, uită ceea ce în nepriceperea mea am greșit [față] de tine. | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar nu te îndoi că eu și mumă-ta, pentru că mult te-am iubit, am crezut că-ți vom croi calea care mai lesne te duce la fericire, când am jertfit rodul ostenelelor noastre pentru a-ți pregăti nenorocirea. Bieți oameni fără de pricepere ce eram, credeam că te vom face a te bucura mai mult de viață, și te-am scos din lumea în care ai fost născută, te-am făcut străină în casa părinților tăi, am făcut din tine o ființă care nu-și mai găsește semenii. Cerul ne-a pedepsit pentru dorințele noastre necumpătate. Tu erai îmbrăcată în haine scumpe și frumoase, iară noi purtam vestmântul stării noastre; tu vorbeai în cuvinte alese și învățate din cărți, iară noi grăiam în felul oamenilor neînvățați: nu ne mai erai fiică, ci stăpână, și noi nu mai eram părinții tăi, ci slugile tale. Îți era greu să vii acasă, îți era greu să spui prietenelor tale că noi îți suntem părinți… - Lasă, tată! Îl întrerupse cu un glas rugător… Nu vorbi de aceste! - Nu vorbesc! Îi zise el, nu vorbesc, dar mereu port sarcina acestor cugetări și, știi tu, Sevastă, că mă sâmt mai mângâiat când văd că eu sunt vinovat de greșelile tale și mă împac cu lucrurile când văd cum ele au urmat spre a fi cum sunt… Ascultă-mă pe mine, Sevastă. | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Eu nu am învățat mult, dar mult am văzut și mult am cugetat în îndelungata mea viață: omul nu e fericit decât atunci când se uită pe sine. - Așa-i, tată! grăi Sevasta cu fața înseninată. Dacă în lume ori în noi înșine e ceva care ne face să ne depărtăm cugetările de noi, atunci parcă nu mai purtăm sarcina vieții. Dar când tocmai cugetările, care astfel ne depărtează… - Când tu erai copilă - o întrerupse bătrânul - și eu gândeam mereu la tine… - Dar și acum gândești, tată, îi zise ea mâhnită. - Da! gândesc - răspunse el - și nu știu ce ar fi de mine dacă nu ai fi tu. Chiar de când ești nenorocită, viața parcă-mi este mai scumpă și mai plină de farmec. Astăzi, când am venit acasă, sufletul îmi era greu de cugetări, dar tu știi că eu nu pot vorbi; mereu mă tem că-ți voi răni sufletul prin cugetările mele. Uite! urmă el dezmerdându-i obrajii, cât de moale e pelea feței tale, ce frumoase sunt sprâncenele, buzele și ochii tăi, uite, mari, acoperiți cu genele dese, și părul tău, uite, ce frumos, ce bogat, ce moale este; și astăzi, când am intrat în casă, tu nu ai privit la mine. | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Știam pentru ce! Știam și mă durea inima. Apoi, când am privit în fața ta, am văzut că împrejurimea nasului și obrajii îți sunt plini de o roșeață vineție, și când le-am văzut aceste, îmi era ca și când cineva și-ar fi încleștat mâna în inima mea, dar nu puteam grăi. Am gândit la frumusețea ta și am gândit la ochii lumii. - Iartă-mă, taică! strigă Sevasta apucându-i mâna cu amândouă mânile. Mi-e scârbă de mine însămi, dar n-am ce face! - Da! n-ai ce face! E că n-ai ce face! Îi zise bătrânul mâhnit. - Singură nu știu cum am intrat în acest foc - urmă ea - - Însă atunci sufletul mi se întunecă și nu mai gândesc nimic, stau amorțită, sunt adeseori chiar veselă… Credeam însă că tu nu știi… - Eu pot ști, draga mea, numai lumea să nu știe. Când întâia oară am sâmțit, ții tu minte, nu ți-am grăit nimic, dar te-am rugat sâ nu ieși din casă, am rugat pe oamenii care locuiau aici să se mute, pentru ca să nu te poată vedea, și acum de atâția ani această casă rămâne deșartă. Știu, Sevastă, că n-ai ce face, dar aibi îndurare de bătrânețele mele și-ți ascunde păcatul dinaintea lumii, aibi îndurare, Sevastă, și nu-ți risipi frumusețea, căci ea este hrana vederii mele. | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura! - Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise bătrânul cumpătat. Îți mai aduci aminte că sunt de șaptezeci și trei de ani și nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în fașe și parcă un glas tainic mereu îmi spunea să mă întorc; nicicând dorul de țară nu m-a fost apucat ca și în acea vreme. Trei zile nu am ieșit însă cu căruța în uliță și mă sâmțeam bolnav. Mă deprinsesem cu această viață și nu mă mai puteam lepăda de ea. Îmi era peste putință de a gândi că nu voi mai vedea lumea strecurându-se pe dinaintea mea, că nu voi mai încărca povara oamenilor, că nu voi mai avea eu cei mai frumoși căișori, cea mai teafără și mai curată căruță, peste putință de a gândi că nu voi mai fi căruțaș. Și mi-am cumpărat această casă, care nu se mai potrivea cu căruța, și te aveam pe tine, pentru care căruța mea era o necurmată supărare, și te-am făcut nenorocită cu căruța mea, dar nu m-am despărțit de ea. Nu zice tu că te vei despărți de o deprindere mai plăcută decât toate deprinderile omenești. | 212 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Mă voi despărți, tată! grăi Sevasta hotărât. Gândul că voi îndulci bătrânețele tale îmi va da tărie și mă va face să uit greutățile vieții mele. O! Doamne! Tată! urmă ea, sărutându-i mâna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atât mă sâmt de mângâiată! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu știu cum, parcă mă sâmt norocită de nenorocirea mea. Ori nu va fi un orb, un schilod, un om care să-și fi pierdut nădejdea în această viață, un nenorocit ca mine? Da! taică, eu voi găsi un asemenea om și voi fi fericită putând să-i îndulcesc zilele… Voi căuta un copil lepădat și-l voi crește, mă voi jertfi, tată, pentru cei mai nenorociți decât mine. - Dumnezeu să te poarte în căile tale! grăi bătrânul. Fă cum știi tu și cum te poartă gândul. Dar nu mai bea acest rachiu prost, Sevastă! Chiar dacă te-ai otrăvi, nu lua otravă proastă, ci caută pe cea mai bună dintre toate, care să te omoare adormindu-te în visuri plăcute. Nu mai cumpăra tu însuți băutura: lasă, că-ți voi cumpăra-o eu. - Nu, tată! niciodată! șopti ea, apoi se lăsă alinată pe scaun. Mai bine mor! - Moartea vine la vremea ei, fiica mea, îi zise bătrânul. | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | În viață n-avem nevoie să gândim la ea; traiul ne dă destul de lucru! VI Când, a doua zi, moș Mărian ieși d-acasă, cerul era senin, soarele tomnatec se ridica din dosul caselor, iară copacii încărcați de sloi străluceau în zarea dimineții. Înseninată, lumea cu atât mai mult înveselea pe bătrânul al cărui suflet s-a fost ușurat prin cele ce se petrecuseră în seara trecută și, ieșind, el și-a petrecut ziua după obiceiul său, privind lumea trecătoare, căutând să destăinuiască viața din fețele trecătorilor, încărcând și descărcând povara oamenilor. Seara, întorcându-se acasă, curtea, casa și grajdul îi păreau mai puțin părăsite, iar fiică-sa mai veselă și mai plină de viață. Garafa cu rachiul, pe care l-a cumpărat de dimineață, stătea unde a fost pus-o cu mâna sa, plină precum a fost lăsat-o. Când ochii lui o zăriră, îl trecură fiorii, fără ca să-și poată da seamă pentru ce. Nu putea însă vorbi decât despre lucruri depărtate de fiică-sa. Dar mereu era silit să privească la garafă. Oricât de mult era mâhnit de slăbiciunea fiicei sale, își închipuia lupta sufletească prin care va trebui să treacă spre a se lepăda de un învăț cu care trupul omului atât de lesne se deprinde și pentru aceea ar fi dorit și n-ar fi dorit… El se temea că numai în zadar se va munci. | 221 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Seara și ziua următoare bătrânul mereu era muncit de asemenea cugetări. În zadar își da trudă să le alunge; el, care era deprins a gândi la fiică-sa, acum cu atât mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. Sara, fața Sevastei era suptă, ochii îi erau căzuți în cap, înconjurați de verigi vineții și plini de o văpaie galeșă, iară obrajii îi erau aproape verzui. Din când în când, ea părea tremurândă ca de friguri și o tulbure roșață se arăta trecător în fața ei. Moș Mărian tresări când o văzu. — Sevastă! Îi grăi el îngrijat, tu ești tristă și prăpădită. Nu ți-e bine. — Sunt bine - răspunse ea, silindu-se a zâmbi - dar astă-noapte nu am putut dormi. — E rău, fiica mea, asta e cea mai grozavă boală, îi răspunse bătrânul. Oricât de mult ar fi dorit însă, el nu mai putea vorbi despre aceasta. Îi era destul să privească în ochii fiicei sale, spre a se încredința că vorbele lui o vor supăra. Și totuși, de câte ori vedea garafa plină, buzele i se mișcau, gata de a rosti cuvinte înțelepte. El se așeză pe patul său și rămase tăcut. Sevasta, după câtăva vreme, se apropie, se așeză lângă el, puse capul pe umărul lui, îi apucă mâna și o sărută, apoi rămase cu privirea pierdută. | 222 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | De când nu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel de tatăl său, și acum bătrânul tremura dezmerdat de această alipire. — Tată, - grăi ea așezat - spune-mi, ce ai mai văzut astăzi? — Ce am văzut, fata mea? Îi răspunse el. Multe am văzut. El se gândi puțin, apoi urmă: E drept, am văzut un lucru pe care trebuia să ți-l spun numaidecât când am intrat în casă. Am văzut pe Casandra cu copilul ei. — Sărmana Casandră! grăi Sevasta. — Am vorbit cu ea - urmă bătrânul - și, nu știu dacă am făcut bine, am spus că ai să mergi să o vezi. - Da, tată, am să merg, dacă dorești tu. - Nu, dragă, tu dorești. Ai umblat cu ea la școală și ți-a fost prietenă… Și acum tot la școală locuiește, unde tot le mai dă învățătură fetițelor. - Nici acum nu s-a împăcat cu el? Întrebă Sevasta. - De aceasta nici vorbă. Bărbatul ei este un om nenorocit. Ei tăcură câtva timp. - Tocmai mă gândeam astăzi - Începu Sevasta - să mă duc și la Anica. Anica era o prietenă la care Sevasta a fost făcut cunoștință cu Iorgu. Moș Mărian fu dar întrucâtva supărat auzind numele ei. | 208 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | El însă îi zise: - Du-te, fata mea, du-te și la ea. Mai ieși în lume. - Dar știi cum e lumea… urmă Sevasta privind în ochii bătrânului. Dacă eu mă voi duce la ea, caută ca și ea să vie la mine. Uite, grăi ea cu blândețe, arătând la patul tatălui său. Să cumpărăm un alt pat pentru acesta, ori, dacă nu te superi, să-l punem pe acesta în altă odaie, aici alăturea ori în cuhnie. Nu te vei supăra auzindu-mă vorbind astfel. Nu pentru mine, ci pentru dânsele. - Înțeleg, draga mea, înțeleg… Îi zise bătrânul. Să fie așa! acum! numaidecât. - Nu, tată! asta se poate și mâne, îi răspunse fiică-sa, deși părea a fi mulțumită de grabnica lui hotărâre. - Acum! numaidecât! grăi moș Mărian hotărât, stăpânind un suspin. De dragul lumii toate trebuiesc făcute. Și el urmă a stărui ca să fie mutat în cea mai depărtată parte a casei, în cuhnie. VII Era târziu după miezul nopții, și moș Mărian ședea în întunerec pe patul său. Știa prea bine că fiică-sa nu l-a depărtat de la sine numai de dragul lumii; mereu se întreba însă, pentru ce dară? Gânduri peste gânduri se iveau în capul lui, dar nici unul nu rămânea statornic într-însul. | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Unul însă neîncetat se reivea, și acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Întru ce o supăra? Ce va fi făcând ea în lipsa | 27 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Fă trei cruci și zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să ieși, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuiește, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, și nimeni nu știe dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-și pune de gând. Busuioc însă, bogătoiul, era om care știe ce voiește. Pe vrute, pe muncite, pe chibzuite, el ajunsese gospodar ce ară cu patru pluguri zece zile de-a rândul și seamănă brazdele numai cu grâu bob ales, și de aceea se putea simți destoinic a scoate la capăt lucruri pe care alții nici măcar de gând a și le pune nu se încumetau. Se ivise holeră-n țară, iar Busuioc nu voia să știe de ea. Holeră-n timpul secerișului?! La aceasta nu s-a gândit și nici acum nu voia să se gândească. Avea patruzeci de jugăre de pământ acoperite cu grâu, un singur lan ce șovăia mereu sub sarcina de spicuri grele; holeră, neholeră el trebuia să-și adune rodul în timp de trei zile, căci puțin se scutură de la cei săraci, dar mult de la dânsul. Și de la mulți mult s-ar scutura în fieștecare an și încă mai mult ani și ani de-a rândul dacă n-ar fi brațul pădurenilor flămânzi. | 214 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Simțind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mișcare colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, și în câteva zile cât ține locul din Mureș până în părțile Orăzii și până la izvoarele Crișurilor nu mai rămân prin sate decât moșnegii neputincioși, babele bătrâne și copiii nevârstnici; setea de viață îi ia și-i duce pe toți la sărbătoarea cea mare ce se ține în fieștecare an o dată pentru împărțirea pânei de toate zilele. Acum stăpânirea oprise această serbare: se dăduse de știre și cu toba prin sat, și în auzul oamenilor adunați la biserică precum că nimeni nu are voie să părăsească de seceriș hotarul satului său, nici să primească de seceriș oameni din alte sate. – Să văd eu cine mă oprește pe mine a-mi strânge rodul muncii mele! strigă Busuioc. Curată nebunie! De unde ia stăpânirea puterea de a ne opri pe noi toți? La asta nu s-a gândit?! Într-o mână e: Măi, omule, vreai să mori de foame?”, iar în cealaltă: „Bagă de seamă ca nu cumva să dai de holeră!” Apoi tot mai bună e holera. Parcă dacă mi-a fi dat să mor de holeră, stăpânirea o să șteargă data mea de acolo unde s-o fi aflând! | 210 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Ți-e scris, ți-e scris; nu ți-e scris, nu ți-e scris, și sănătate bună. Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decât să pună caii la câteva căruțe, să plece la păduri ca să-și aducă oamenii, și apoi ar fi vrut el să știe care-i acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură. – Măi taică, eu zic să mă duc eu, grăi Iorgovan, iar Iorgovan era feciorul tătâne-său. Busuioc nu prea stetea de vorbă cu oamenii, și unul dintre oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, Iorgovan. Iorgovan era, ce-i drept, mai tânăr decât taică-său, însă tocmai fiindcă era mai tânăr și fiindcă îl avea pe Busuioc bogătoiul tată, învățase mai mult în viața lui și era oarecum mai cuminte: asta o simțea Iorgovan, dar Busuioc o știa, și în fundul inimii se bucura de ceea ce știe. Iorgovan umblase cinci ani de zile la școlile din Arad; era vorba să se facă „domn”, fiindcă avea pe ce, și Busuioc visa nopți întregi la domnia feciorului său și nici n-avea de ce să nu viseze, fiindcă feciorul său era bun școlar. Într-o bună dimineață se pomenește însă cu el acasă. – Taică, eu m-am gândit să mă dau și eu la plugărie, îi zisese el atunci. | 213 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi l-a întrebat: – Care va să zică rămâi plugar ca mine; de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai nainte? – Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, știu că n-are să voiască; dac-o fac, știu că are să-i pară rău odată, iar dacă aștept până ce s-o mai gândi și el, mă tem că o să-mi treacă pofta. „Așa-i! – gândise Busuioc în el – tot mai bine plugar de frunte decât boier de rând”. Însă Busuioc era om însurat, el unul și cu nevasta doi, iar nevasta lui îl avea frate pe popa din Socodor, o avea soră pe preuteasa din Otlaca, mai avea și veri, și verișoare, și e greu lucru să ai neamuri multe și să te temi de gura lor. „Busuioc nu știe să-și ție feciorul în frâu”: asta n-ar fi voit Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dânsul, pentru că avea și el neamuri, și aceste se supărau când acelea îl grăiau de rău, și apoi se supăraul și acelea când știau că aceste s-au supărat, încât Busuioc se bălăbănise câte un an de zile până ce ajungea să se împace. | 202 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toți. – Lasă-l frate! – a grăit popa – că el știe mai bine la ce-l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face și așteaptă ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e tată și se bucură și atunci când nu prea are de ce. Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe gânduri. De mai cu minte era fiul său mai cu minte; acum însă nu era vorba de minte, ci de trecere, și trecere tot el, tatăl, avea mai multă. Știa pe toată lume, și toată lumea îl știa pe el; nu intra în mintea lui gândul că i s-ar pune cineva în drum când îi zice: „Eu sunt Busuioc de la Curtici”. Așa era! Lui nu i se punea nimeni în drum; însă Iorgovan era mai mult decât dânsul: feciorul lui Busuioc! – Bine băiete, dar bagă de seamă, răspunse tatăl. Și nici nu ar fi fost rău dacă Iorgovan, tot ca alte dăți, ar fi fost povățuit numai de gândul că-i va părea odată bine bătrânului. Era cu minte Iorgovan; însă mintea este și ea după timpuri și împregiurări; băiatul era de douăzeci de ani, și mai ales tot timpul secerișului ar fi slabă de tot mintea de douăzeci de ani, prin care nu trece, fie chiar și numai pe fulgerat, și câte un gând zburdalnic. | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Secerișul era o sărbătoare, și Iorgovan voia ca pentru această sărbătoare el să-i aleagă pe oameni, și cosași, și legători, și fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma cosașului mănunchii sub secere. An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni și la vorbă, și la lucruri, un cimpoieș și doi lăutari, era și-o gură spartă, erau și fetele tot una și una, încât iarna toată Iorgovan numai la seceriș a visat. Iar în mijlocul secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, fata crâsnicului de la Zimbru, și îndată ce i se ivea Simina, el trecea cu gândul de la seceriș la trier și de la trier la culesul viilor, fiindcă Simina nu a plecat decât abia pe la fiertul vinului. La casa lui Busuioc e totdeauna de lucru pentru o Simină, pentru tatăl ei și pentru încă doi, trei oameni ce se țin de dânșii. Dar cu Simina n-ar fi voit Iorgovan să deie față; asta și-o pusese el de mult în gând. Prea își ieșise din fire pe atuncea; era bine că s-a dus. Nu-i vorba, de câte ori se gândea la dânsa, el își făcea mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată. Nu era băiat rușinos de felul lui, și chiar în cele dintâi zile a voit s-o facă. | 212 |
Ioan Slavici | Pădureanca | – Tu știi că eu te las de bunăvoie, îi zisese ea atunci; de vrei s-o faci cu de-a sila? De acolo înainte el nu mai voia să o sărute, iar acum, cu un an mai bătrân, îi era ciudă că n-a voit, și n-ar fi vrut să deie față cu dânsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i arate că poate voi, dacă vrea, chiar și mai mult. Nu dar la Simina se gândea Iorgovan, ci numai la un fel de Simină, care vine și trece și nu lasă-n urma ei decât o scurtă părere de bine c-a fost. Lui Busuioc însă nici măcar atât nu-i trecea prin minte, și când Iorgovan și-a făcut cele trei cruci și a zis „Doamne ajută!”, tatăl se gândea la cele patruzeci de pogoane ale sale, iar feciorul la secerătoare. – Doamne ajută! grăi și Șofron, sluga, care nu se gândea decât să facă treaba în care-l trimisese stăpânul său. II Busuioc avusese dreptate. N-avea stăpânirea destulă putere spre a-i opri pe oameni la casele lor. Serile de iarnă ei își petrecuseră timpul povestindu-și unii altora cele ce văzuseră peste vară la câmpie, primăvara îi opreau mereu pe drumeți în cale ca să afle de la dânșii cum stau sămănăturile de pe șes, iar acum știau cu toții că anul a fost mănos și așteptau cu nerăbdare să le vie vestea că spicul s-a îngălbenit. | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Îndată dar ce le-a venit vestea, ei s-au pornit la vale. Și adecă de ce să nu pornească? Pe la dânșii nu era holeră. Porunca stăpânirii? Stăpânirea nu cerea nimic de la dânșii; îi oprise numai pentru că voia să le facă bine ferindu-i de primejdie, și treaba lor era dacă voiesc ori nu să se împărtășească de această binefacere. Așa-nțelegea toată lumea treaba, și de aceea, când oamenii au început să plece, slujbașii satului, care erau și ei tot oameni ca lumea, se făceau că nici nu știu, nici n-aud, nici nu văd, iar după ce drumurile s-au umplut, i s-a trimis stăpânirii răspuns precum că n-a fost cu putință să-i oprească pe oameni la casele lor. Drumul de țară de pe valea Crișului Alb, ajungând în apropierea șesului, la Maghierat, se despică-n doauă, și o parte din cete o ia prin Pâncota spre mijlocul șesului, iar alta apucă spre Șiria, ca să înainteze la Arad și să treacă Mureșul în Banat. Sosind la Șiria, cetele trec de-a curmezișa prin sat și se opresc în bătătura de la marginea Câmpiei. Aici e începutul. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presărate cu vii, și mai sus, coasta e acoperită cu târși, pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într-un vârf ieșit înspre Câmpie, cel mai înalt dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilagășului, o cetate veche, de unde ochiul străbate toată Câmpia cât pătrunde zarea de lumină. | 249 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii și mâna drept spre țuguiul Vilagășului, și mâna iute fiindcă-l mâna și pe el ceva înainte. Iar Șofron se necăjea că Iorgovan mâna așa de iute și-și zicea mereu: „Ce-o fi având de-i așa de neastâmpărat? !” În curând apoi se înseră și Iorgovan îl lăsă pe Șofron departe-n urma sa. Dealurile se ridicau ca niște ziduri întunecate în fața lui; se iviră apoi unul câte unul și focurile băieților ieșiți cu vitele la pășune, și iar se vedea cetatea, care acum stetea-n zarea roșiatică a unui foc mare ca o mogâldeață nemișcată. Era înspre miezul nopții când el ieși dintre holdele din hotarul Șiriei și apuca drumul cel mare. Plecat cu gândul de lungă călătorie în treburi grele, el era dus cu gândul lui departe înainte și de câte ori vedea cetatea înaintea sa, îi era parcă n-a plecat încă și iar mai îndemna caii la pas iute. Însă om era și el, simțind că li se slobod frânele, o deteră în pas domol de tot. Apropiindu-se de sat, el deodată se trezi din oboseala lui. De mult încă îi păruse că aude așa, din când în când, cimpoi, și ceteră, și fluier, și chiote zburdalnice; trecând acum un pod de peatră, i se iviră și focurile de la marginea satului, dimpreună cu lumea ce se îndesuia prin zarea lor. | 229 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El sări în picioare, ca să vadă mai bine, apoi strânse frânele și trase cu biciul între cai, iar aceștia, dedeprinși cu baciul, își luară zăbalele în dinți și i se-ntinseră drumului, încât oamenii de pe la focuri, speriați de goana lor, grăbiră din toate părțile să li se pună în drum. Oprind caii, Iorgovan se uita amețit împregiur. Lume, lume și iar lume, sute și sute, mii de oameni, un bâlci întreg, și tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt și care, sunt și șetri, iar aici nu erau decât oameni vii, o oaste întreagă, și tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câți flăcăi, pe atâte fete. Și precum privea și precum asculta din drum, el nu putea să înțeleagă nimic; pe ici pe colo câte un foc, și oameni, grămezi-grămezi, unii întinși pe jos, alții îndesuindu-se, cei mai mulțu jucând – cimpoi, lăutari, fluierași, cântece, chiote și vorbă, vorbă, vorbă, care le leagă toate și le împreună în o singură bâjbâitură. Iorgovan era foarte nenorocit. Plecase în cale lungă și, plecat abia, se simțea la sfârșitul călătoriei. Știuse el că va găsi pădureni la Șiria, dar că va găsi atât de mulți încât să nu mai aibă nevoie de a merge mai departe, la asta nu s-a gândit. | 213 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar acum era vorba să vadă ce era de văzut. El sări din căruță, desprinse caii pe de lături și plecă spre mulțime. Oamenii erau veseli, și Iorgovan își speriase somnul. Văzându-se dar în mijlocul gălăgiei repede-repede îi trecură prin minte trei gânduri deosebite. „Bani ai? Am. Aici nu te cunoaște nimeni și nimeni nu te bagă în seamă. Cine știe dacă o să-ți mai fie dat a vedea încă o dată un lucru ca și acesta. O să-l trimit pe Șofron cu căruțele la vreun birt din sat și o să mă duc eu mai târziu”. Căci erau aici multe pe care omul trebuie să le știe și să le vadă. Câțiva pași de la drum el dete peste o grămadă adunată împregiurul unui foc de vreascuri. Unii ședeau pe jos, iar alții steteau în picioare, dar toți ascultau neclintiți cântecul unui moșneag ce ședea pe un fedeleș de lângă foc. Era cântecul lui Novac. Iorgovan îl mai auzise, par’ însă că nu tot astfel, și se necăjea că nu poată să-l audă destul de bine în gălăgia cea mare. În dosul lui un fluieraș și un lăutar cântau Ardeleana, iar un flăcău de cei cu gura spartă luase cinci fete și le juca. | 205 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Lumea adunată împregiurul lor izbucnea la toată șotia lui în hohote și iar se stăpânea, ca nu cumva să-i scape vreo vorbă pe neauzite. Iorgovan, auzind chiotul și hohotele, se-ntoarse în călcâi, apoi tresări, rămase o clipă nemișcat și se dete câțiva pași înapoi. Îi trecuse ca o săgeată prin inimă: una dintre cele cinci fete era Simina. Nu! nu era Simina; era numai o pădureancă, o fată, și pădurencele și fetele mai ales pe la miezul nopții seamănă unele cu altele. Dar dacă nu era Simina, putea să fie, era un lucru firesc să fie. Trecuseră luni de zile de când n-o mai văzuse în gândul lui; știa numai c-a văzut-o, știa cum fusese, dar nu mai simțise acreala de care i-a fost cuprins tot sufletul în timpul cât a stat dânsa la Curtici; acum, dimpreună cu oamenii de la păduri i se ivi și chipul Pădurencii, și simțământul de acreală, nu amărăciune, acreală, ca și acreala vinului stătut de fiert și încă nelimpezit. Cât a stat dânsa la Curtici, zâmbet în fața lui nu s-a ivit, mâncarea lui n-a fost mâncare și somnul lui n-a fost somn, și totuși de câte ori era vorba de plecarea ei, îi venea să răcnească și-și înfigea ghearele în șolduri. | 208 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Era grozav lucru când vrei să nu voiești ce vrei și simți că nu poți voi nimic, ci te duce altul după cum te poate. Și lucrul ăsta grozav îl simțea Iorgovan și acum. N-ar fi voit să deie față cu dânsa, dar voia s-o vadă, s-o găsească, să afle dacă e aici ori nu, pentru ca nu cumva să-l zărească ea pe el și să se lege de dânsul. Și fiindcă sufletul îi era plin de dânsa, oriunde se uita, tot pe dânsa o vedea, și de câte ori se-ncredința că tot nu e dânsa, iar o vedea în altă parte. Trecuse-n lung și-n lat, în cruciș și-n curmeziș, mergând la început îngrijat și fricos și apoi mai iute și tot mai iute, dând cu cotul la dreapta și la stânga și vârându-și mereu capul printre oameni. – Pe cine cauți, câmpiene? îl întrebă un flăcău. Iorgovan rămase încremenit. – Eu? pe nimeni, răspunse el. Am venit și eu să văd. Se dăduse de gol, se făcuse de rușine, își arătase slăbiciunea. Dar de unde-l cunoștea pădureanul? De unde? De pe port! – Dar prost mai sunt! strigă el. Fieștecare sat are portul lui: n-avea decât să caute un zâmbran, pentru ca să afle de la el dacă Simina este ori nu aici. | 214 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Nu era Simina și nici nu era vorba să vie. Nu era, știa că nu poate să fie, dar el, cu toate aceste, o vedea mereu; se uitase parcă prea cu dinadins în soare și îi scăpărau ochii. În zadar! O Simină, o pădureancă era pe lumea aceasta, și de aceasta el nu putea scăpa; se temuse că o va găsi aici, iar acum, după ce știa că nu o poate găsi, era nemângâiat și-i venea să plece drept la Zimbru. Șofron, găsind căruța-n drum, s-a necăjit că Iorgovan a lăsat caii plini de spumă în răcoarea nopții; a dus apoi căruțele la birt, le-a dat cailor nutreț și s-a întors și el în bătătura de la marginea satului. – Ei, ce zici?! Cum îți place?! întrebă, trezit și el din somn. – Mai știu și eu?! îi răspunse Iorgovan. Prea îi păreau molateci pădurenii. Erau veseli, nu-i vorbă, jucau, chiuiau, râdeau, iar Iorgovan ar fi voit să-i vadă ieșiți din fire, ca să-l ieie și pe el din minte. Degeaba! veselie adevărată fără de vin nu se poate. – Haid’ să facem noi una, încât să-i meargă vestea! strigă el. Ad-o vadră de vin! Tovarăși o să ne găsim noi. | 201 |
Ioan Slavici | Pădureanca | O vadră, doauă, multe vedere putea feciorul lui Busuioc dacă voia. Iar tovarăși – slavă Domnului! – se găsesc tovarăși. În amurgul zilei flăcăii frământau pământul, iar Iorgovan ședea pe fedeleșul de lângă focul de vreascuri, bătea din palme și striga mereu: – Hupa-țupa, hupa-țupa, hop! Abia o dată, de doauă ori atinsese bocala cu vin, era încă amețit, rău amețit. – Nu mai vreau! strigă el îndârjit, apoi se ridică și o luă spre sat. III Șofron, om ca la treizeci de ani, fusese cătană împărătească și era de mai mulți ani acum slugă cu simbrie, știa dar ce este datoria și porunca stăpânului. Câtă vreme vedrele erau pline, și-a făcut și el parte cuvenită din ele, iară partea lui era mare. Tocmai mătăhală nu era Șofron; te uitai însă la el și simțeai că nici cu parul, nici cu păharul nu-l poți doborî. Înalt nu era afară în seamăn, era însă ciolănos, lat în umeri și greu în tot trupul, un om care duce la tăvăleală. Cu toate aceste, întorcându-se la birt, pământul i se legăna sub picioare și drumul de țară îi era prea îngust. Ajuns la ușa grajdului, el se opri și-și adună toate puterile ca să steie drept. | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | „Sunt amețit, nu-i vorbă, își zise el, rău amețit, dar beat nu sunt. Busuioc e om cinstit, Iorgovan e băiat de treabă, jupâneasa Vica e bună și ea, de tot bună. Ei! ce-i mai departe?! Prea puțin îmi pasă! Tot mă-nsor la toamnă!” Și putea Șofron să se însoare. Avea bănișori dați cu împrumutare, avea un loc de casă în Curtici. Intrase slugă la Busuioc pentru ca să și-l câștige naș; toate erau gata; numai nevasta mai lipsea. Iar acum, nu era beat Șofron, era însp amețit și ar fi voit să aibă nevastă, ca să poată săruta pe cineva. Așa era el când era amețit: îi era dragă lumea toată. – Bună dimineața! zise el intrând în grajd. – Bună să-ți fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, cărora le zisese „bună dimineața” nu îi puteau răspunde. – Dar fân mai aveți d-voastre? – Ia vino, mă rog, și te uită! – Bun! bun! zise el iar încredințându-se că este fân. – Da, bun! Însă Vulpoiu, unul dintre caii de la căruța lui Iorgovan, stetea gânditor și nu mânca. Șofron își încreți sprâncenele, îl apucă de urechi și-l țuțură, apoi se dete înapoi și grăi: – Șofroane! lasă! nu te necăji! | 202 |
Ioan Slavici | Pădureanca | culcă-te să tragi un pui de somn; dar bagă de seamă să nu te fure somnul, Șofroane, că e ziuă, Șofroane, și ai treabă, Șofroane! Culcat apoi în ușa grajdului, cu capul pe prag, el în curând începu a zâmbi prin vis. Când se albea de ziuă, el sări sprinten în picioare ca să adape caii și să-i țesele, iară când soarele se ivea din dosul dealurilor, el se-ntorcea în bătătura de la marginea satului, ca să vadă ce-i și cum și să-i poată da stăpânului său răspuns pe când se va scula. Șofron, pădurean și el, știa să vorbească cu pădurenii, tocmai de aceea însă în curând simți că anevoia se va înțelege cu dânșii. Nici nu voiau pădurenii să steie de vorbă cu dânsul. Cei mai mulți ziceau că nu rămân pe aici, ci trec în Bănat, unde ziua se plătește mai bine. Alții îl amânau pe mâne, pe poimâne, zicând că nu știu încă cum se vor hotărî prețurile. Iar puținii care erau gata de a merge chiar de pe acum la lucru cereau niște prețuri de te speriai de ele. Trebuia să le plătești zilele perdute pe drum și ostăneala drumului. Apoi anul era bun, și dar din dar se face. | 205 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Apoi veniseră mai puțini decât într-alți ani. Apoi – și mai ales – era holeră, și degeaba omul în gura morții nu intră. Dar toate aceste calea-valea; vorba era că nu se găseau oameni pe placul lui Busuioc. Busuioc își făcuse socoteala câți cosași, câți legători și câți mănuncheși îi trebuiau pentru ca să-și poată aduna rodul în timp de trei zile. Pădurenii aveau însă alte socoteli. Voind a pleca la seceriș, ei se adună în cete de câte cinci până la o sută de inși. Fiecare din aceste cete are apoi un om al ei, care se învoiește pentru ceata lui; oameni răzleți nu se găsesc, deoarece pădureanul o dată cu capul nu se desparte de ceata cu care a plecat. Degeaba se căznea dar Șofron să adune numărul poruncit de Busuioc: o dată erau pre mulți legători; altă dată prea puțini cosași. Dar, ceea ce era mai rău, se nimereau totdeauna prea mulți care nu fac nici o treabă. Fieștecare ceată de cel puțin opt inși are câte un cimpoieș ori lăutar și câte un băiat care poartă fedeleșul cu apă în urma secerătorilor, iar lăutarul e socotit drept cosaș și băietul drept mănuncheș. Busuioc hotărâse un cimpoieș, un lăutar și doi băieți, iar lui Șofron i se nimereau câte patru lăutari, doi, trei cimpoieși și câte cinci, șase băieți. | 222 |
Ioan Slavici | Pădureanca | „Să facă Iorgovan ce voiește el!” grăi Șofron și să întoarse necăjit la birt. Mai rău se necăji când află că Iorgovan tot nu s-a sculat încă, iar după ce se duse la grajd, el începu a se scărpina la ureche. Vulpoiu stetea cu urechile dăbălate și făcea zâmbre. – Am zis eu, grăi Șofron. Are ceva Iorgovan, trebuie să aibă. Ziceam eu încă de ieri că omoară caii. Astă-noapte i-a lăsat asudați în mijlocul drumului, iar acum doarme ca ne alte dăți. Îl știa om care nu primește să fie purtat de slugile tătâne-său; dar Vulpoiu era bolnav, și, necăjit cum era, Șofron nu mai avea răbdare și trebuia să-l trezească. Iorgovan dormea și nu dormea; nu știa nici el singur ce face. Obicinuit a se scula de dimineață, el s-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. Îi era greu să mai deie față cu oamenii care-l văzuseră peste noapte și închise iar ochii, pentru ca să fugă din lume și să nu mai știe nimic. El se uită dar cam supărat la Șofron când acesta îl trezi. – Ce-ți pasă?! zise apoi. Nu cumva ai voi să-mi stic și cheful ca să nu rămâi numai cu paguba? | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Lasă-l să piară dacă n-are zile! Și iar închise Iorgovan ochii: ar fi voit să doarmă mereu și să nu se mai trezească tot el însuși. Dar el nu mai putea să doarmă. Un cal?! Puțină treabă! Dar nu era a bine! Tot n-ar fi vrut Iorgovan să păgubească. Însă el voia să-i arate lui Șofron că prea puțin îi pasă și nu s-ar fi sculat – ferească Dumnezeu! – nici n-ar fi întrebat, după ce se sculă, despre Vulpoiu. – Ce-i cu oamenii? întrebă el uitându-se așa cam pe furiș în fața lui Șofron. – Să vii să vezi! îi răspunse Șofron. – Sunt ori nu sunt? – Sunt și nu sunt. – Vorbește-mi cum se vorbește, grăi Iorgovan mai răstit. Ai fost? n-ai fost? ai găsit? n-ai găsit? – Am găsit și n-am găsit, îi răspunse Șofron. Așa cum îi cere nenea Busuioc, n-ai putea să-i aduni decât în sat, din plin. Atât îi mai trebuia și lui Iorgovan. Dacă nu putea să doarmă, ar fi voit să meargă mereu înainte până ce nu va ieși din lume. – Atunci pune caii, ca să mergem mai departe, zise el hotărât și se duse ca să facă socoteala conacului. Șofron puse caii – la căruța sa trei, iar la a lui Iorgovan numai doi... Iorgovan se urca-n căruța cu doi cai întocmai cum s-ar fi urcat când ar fi fost cu trei. | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Slavă Domnului, feciorul lui Busuioc n-avea nevoie să-și piardă rostul pentru atâta treabă. Dar omul om rămâne. – Cu pielea cum rămâne? întrebă feciorul lui Busuioc. – O s-o găsim aici, îi răspunse sluga. – Mână tu înainte! Șofron ieși cel dintâi din curte, iară Iorgovan rămase-n urma slugii. – Mare minune! grăi Șofron. Fire-ar să nu-i fie de diochi. IV Noaptea, pe la cântatul cocoșilor, Iorgovan era la Cil și se bălăbănea cu Iuțu, un om de acolea din sat, în vreme ce Șofron durmea la locul lui, în ușa grajdului, cu capul pe prag. – Care va să zică mâne dimineață ești cu oamenii aici! – Las’ pe mine, grăi Iuțu. Dacă nu găsesc în Cil, caut prin satele de dimpregiur. Am până dimineață timp să cutreier toate satele până în Dulcele și Zimbru. Iorgovan tresări. – Nu e departe Zimbru de aici? întrebă el fricos. – Cale de un ceas și nici atâta, îi răspunse Iuțu. Țiu mereu drumul de țară până la Iosășel, iar de aici apuc valea la stânga și ies drept în zimbru. – Haid’! pleacă! nu pierde timpul! grăi Iorgovan, cuprins de neastâmpăr. Rămânând apoi singur, el începu să se plimbe prin curtea mare și deșartă. | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Avea destul timp până dimineață: putea să meargă și să se întoarcă, fără ca să știe Șofron în ce treburi a umblat. Însă caii erau obosiți, păgubise o dată; și Șofron durmea-n gura grajdului. Era o nebunie! De ce să se ducă? De ce s-o vadă? Ce avea el cu dânsa?! Nimic, nimic, nimic! Era o mare nenorocire pe capul lui pădureanca aceea; dar îi ieșise o dată primejdia-n cale și nu se mai putea feri de ea, îl apucase o dată gândul de a se pune călare și nu mai putea, nu mai putea, răcoarea nopții, lumina lunii, umbrele copacilor, toate-l adimineau. – Culcă-te și dormi! zise el îndârjit, apoi se duse drept spre o claie de fân ce se afla în fundul curții, își găti un culcuș și se culcă și închise ochii. Somnul însă e câteodată primejdioasă scăpare. S-a căznit cât s-a căznit, și a adormit de la o vreme, dar îndată ce l-a răpus somnul, el a și pornit la drum, dar în vis căile sunt scurte și, pornit o dată nu se mai opri decât acolo unde-l ducea gândul lui. În cele din urmă se trezi speriat din somn, se uită zăpăcit împregiurul său și, dându-și seamă că tot n-a plecat încă, sări în picioare și se duse la grajd. | 215 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Nu era decât pe jumătate treaz, și dacă s-ar fi culcat iar să doarmă, dimineața n-ar fi putut să-și deie seamă, a visat oare lucrul acesta ori l-a făcut în aievea; cu toate acestea, el luă de la scară pe cel mai prost dintre cei cinci cai. Șofron sări în picioare, gata de a-l umfla. – Stăi pe pace, că eu sunt, grăi Iorgovan încet. – Ce vrei să faci? – Mă duc să caut secerători. Șofron așteptă să iasă cu calul, apoi se culcă iar cu capul pe prag și durmi liniștit mai departe. „N-o să mai fac eu în viața mea lucrul ăsta cu atâta poftă”, își zise Iorgovan după ce se văzu ieșit în drumul cel mare. Drumul până la Iosași e plăcut chiar și ziua, dar încă în zori de zi, pe răcoare, la lumina lunii, și Iorgovan îl trecea ca prin vis. Însă numai de la Iosași înainte era, mai ales pentru el, omul crescut la Câmpie, țara minunilor nespuse. Aici drumul apucă pe o vale mai strâmtă, țiindu-se mereu pe țărmurii unui râuleț zgomotos, acum printre țarini și fânețe, mai departe printre livezi și rariști, și iar mai departe prin păduri dese ori pe sub stânci ce atârnă greu pe coastea piezișă, presărată pe ici, pe colo cu câte un fir de mesteacăn. | 219 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Se albea de ziuă, și păsările începuseră a zbura din creangă în creangă: din când în când se auzea câte-o gaiță ori câte un sturz, turturica gurăia, ciocănitoarea bătea-n scoarța copacului, cocoșul-sălbatec cânta de zori, iar privighitoarea, care-l însoțise pe Iorgovan în tot drumul lui, speriată parcă de lumina ce începuse a se revărsa peste culmile dealurilor în vale, își urma cântecul cu îndoită patimă. Crescut la Câmpie, Iorgovan n-ar fi crezut niciodată că sunt cu putință atâte frumuseți îngrămădite la un loc. Însă el n-avea timp pentru ele. Ceasul lui Iuțu ieșise de tot lung și Iorgovan își îmbărbăta mereu calul, ca să nu-l apuce ziua pe drum. Era ziua mare când valea se lărgi. În fund se ridica Moma, un munte înalt, cu coastele piezișe și acoperit de sus până jos cu pădure deasă, la dreapta un deal stâncos, iar la stânga alt deal mai prelungit, pe care se întinde satul cu biserica și cu morminții din sus de ea. Iorgovan se opri, și parcă-i venea să se întoarcă. Aici era Simina. Ce să-i zică? ce să-i facă? ce voia el cu dânsa? Putea el, om în toată firea, să-i spună c-a venit atâta drum de dragul ei?! Ori putea să-i spună că numai din întâmplare a nimerit pe aici?! | 212 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar de unde știa el ce poate și ce nu poate?! Simina, fată harnică, se sculase des-de-dimineață, căci avea urzeală-n război, și la război hărnicia se măsoară cu cotul. Neacșu, tatăl ei, ieșise în pădure să caute lemn de juguri, și ea ședea singură la războiul pus în o poiată din fața casei. La moarte s-ar fi gândit Simina, dar la Iorgovan nu. Nu-i vorba, era un timp când se gândea și dânsa mult și pe când se gândea, se pomenea că plânge. Însă fetele nu pot porni ca flăcăii pe urma gândului lor, ci stau și se gândesc și așteaptă și plâng, iară gândul te părăsește când vede că nu te iai după el, și atunci se curmă și plânsul. Era frumoasă Simina și se știa frumoasă. Încă pe când era copilă simțea că toți se uită după dânsa, iar de când se făcuse fată mare, îi spuneau alții în fieștecare zi că e frumoasă, și se vedea și ea însăși în ochii flăcăilor. Iar fetele frumoase pot să aleagă din plin. Cu toate acestea, Simina nu și-a ales ca pe Iorgovan. S-a nimerit așa. Pe când alți flăcăi se ațineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe și numai din când în când îi zicea câte-o vorbă, pe care numai dânsa putea s-o înțeleagă, și nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorbă scurtă, a omului ce vrea să-și ascundă durerea. | 235 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Astfel a stat timp de trei luni aproape de dânsul, iar când era să plece dânsa, el trei zile de-a rândul n-a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie față cu dânsa. Văzându-l acum intrat pe portiță, ea își curmă lucrul, aruncă ochii la el, puse încet suveica pe pânza întinsă, apoi se ridică și-și făcu cruce. Un fior, unul singur, îi trecu tot trupul și o aruncă cu un an în urmă: îi venea să închidă ochii și să se repeadă la el. El însă venea zâmbind și liniștit, ca și când abia ieri s-ar fi despărțit de dânsa. – Așa-i că te miri? zise el oprindu-se în fața ei, însă fără de a privi drept la dânsa. – Nu știu – îi răspunse ea, începând să tremure – știu însă că-mi pare bine. – Am venit să te iau la seceriș! – Mai știu și eu?! zise ea. Taica n-avea de gând să meargă ... – Dar tu aveai? întrebă el. – Nici eu! răspunse ea hotărât. – Ei! atunci te-am văzut măcar, grăi el cu glasul înecat; poate că e mai bine așa. – Mai știu și eu?! zise ea, și lacrămile o năpădiră. Iorgovan își mușca buzele și se uita împregiurul său: ar fi voit să rumpă, să frângă, să spargă; nu cuteza să se uite drept la ea; i se închideau ochii când o vedea, căci simțea, că îndată ce o vede, îi vine s-o apuce și s-o strângă în brațe, încât să-i peară pofta de a mai plânge. | 257 |
Ioan Slavici | Pădureanca | – Degeaba te uiți, grăi dânsa, că nu-i nimeni acasă; și chiar dac-ar fi, mie nu mi-e rușine să plâng. – Atunci de ce plângi? Grăi el apropiindu-se de dânsa. Am venit eu ca să te văd plângând?! – Mai știu și eu de ce ai venit! Răspunse ea așezându-se și întorcând fața de la dânsul. Iorgovan începu să-și rumpă c-o mână unghiile de la cealaltă. În cele din urmă el o apucă cu vârful degetelor de mânecă și-i zise: – Simino! Auzi tu, Simino?! Fii cuminte. Uite, zău că-mi pierd și eu sărita. Și de ce?! Ea își șterse ochii și se întoarse spre el. – Tot am vrut să te întreb, zise apoi, și nu știu de ce nu te-am întrebat: ce vrei tu cu mine? El dete din umeri. – Nimic! Știu numai că-mi ești dragă de mi s-au urât zilele. – Dragoste-n sec! zise ea. Eu drago și tot eu arsă de dor. – Așa-i – răspunse flăcăul – știu că-o așa. – Atunci dă-mi pace! – Dar tu de ce nu-mi dai mie?! Ea se uită lung la el, dar nu-i răspunse nimic. – Așa e! Grăi Iorgovan strțmtorat. Tu nu ai alergat după mine, dar m-ai făcut pe mine s-alerg. | 206 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar cine știe, poate că e mai bine așa! El ar fi voit să-i zică multe, și multe ar mai fi avut ea să-l întrebe, dar mai departe urmau lucruri despre care el nu putea să vorbească și pe care ea ar fi voit să le afle oarecum pe simțite. Rămaseră dar tăcuți, ea șezând în război, iar el răzămat pe stâlpul șurii, și cum steteau așa, fieștecare simțea că este un lucru de sine înțeles să steie așa și să tacă. Așa i-a găsit Neacșu când s-a întors de la pădure. „Adecăte cum vine lucrul ăsta?! se întreba el uitându-se nedumerit la Iorgovan. Nu știa nici el, se bucură ori se năcăjește. Dar de aceasta nici nu-l întreba nimeni: vorba era să-și ieie fata și s-o ducă la Câmpie. El stete pe gânduri. O singură fată avea: dacă nici pentru asta n-ar fi avut slăbiciune, ce mai de om era și el?! Să plece el singur la drum atât de lung? Asta n-o mai făcuse niciodată în viața lui, și nu putea parcă nici acum s-o facă. Cine știe câte i se pot omului întâmpla?! Și totuși tocmai în drumul acesta el n-ar fi voit să aibă tovarăș om din satul lui. | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El se uita împregiurul lui, la casă, la șura cu războiul și cu sculele lui de dulgherie, la grădina cu pomi și la portița curții sale, se uita cu un fel de înduioșare, apoi grăi: – Se înțelege c-o să mergem! Trebuie s-o facem și asta, ca să nu zicem că n-am făcut-o adăuga iar mai încet, așa, pentru dânsul. Iorgovan se simțea ca popa ce-a ajuns cu chiu, cu vai să-și puie patrafirul și, când e vorba să înceapă slujba, nu știe să citească. Îi venea să le zică: „Uite! dar dac-ați veni la anul? !” Însă nici pentru ast | 101 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars și plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta ar fi trebuit să mai aștepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gândul tot pe la cei din casă; abia apucă să se vadă și ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude râzând în casă. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfârși. Când n-o știe de la altul, o scornește de la sine. Și apoi mai este bun la clacă și pentru că nu se mânie când Ileana îi face câte o glumă, iar Ileana bucuros îi face câte una. Așa-i asta între tineri. În vreme ce naica Floare întinde plăcinta și tinerii petrec vesel împrejurul mesei, stăpânul casei, badea Mitru, șade pe prispă, în umbra celor de la masă. Ca totdeauna, pipa îi este în gură, dar de mult a uitat că nu arde. Simte că-i lipsește ceva, ce însă anume nu știe. Tot așa de puțin știe de veselia celor din casă. Simte că singur nu este; mai departe nu-și bate capul. Veselia lor nu-l supără, dar nici nu îl înveselește. Scoate pipa din gură, cască o dată, se întinde, apoi, pentru ca să facă și el ceva, ia un pumn de pene și începe a le număra aruncându-le jos una câte una. | 224 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Un nou hohot îl trezește și pe el din astă nepăsare. Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt și a pus-o pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să vadă pe Ileana râzând. Toți râd cu hohot, râde mai ales Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcându-se a nu ști de ce râd ceilalți. Îi șade foarte poznaș. Marta deschide ușa: acuma râde și ea. Ileana însă, văzându-i pe toți așa râzând de Bujor, însăși se oprește din râs, face o față ca și când ar fi răsturnat oala la foc și grăiește: – Dar, prostule, nu vezi că de tine râd!? Bujor vrea să-și ieie cununa din cap; Ileana nu-l lasă, ci frumos, precum a pus-o, o ia însăși, curățindu-l în urmă cu îngrijire de pene. Sfârșind, îl trage o dată de ureche, iar Bujor se supără d-un lucru: c-au fost prea puține pene. Vrând ori nevrând, badea Mitru le-a văzut pe toate. Chiar i s-au mișcat și lui buzele a râde. – Măi Bujor! grăi el alene, după ce s-au sfârșit toate. Bujor sări în picioare. – Ai adăpat tu boii? Bujor s-așează în semn de răspuns. | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – I-ai adăpat? – Asta nu se face acum; știi d-ta bine că noi adăpăm boii când se culcă găinile! – Dar caii... Bujor îi taie vorba: – Bade Mitre! Ca în toate serile, astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat și boii și caii; plugurile sunt în car; sămânța este în saci; grăpile la îndemână. Mâne dimineață, când răsare luceafărul boului, noi adăpăm - și ziua ne prinde în câmp. – Dar tot ar fi mai bine să nu-ți pierzi tu vremea pe aici pe la fete! – Dar ce să fac în grajd? Nu e destul Toader la vite? – Ești bun la gură, îi zise badea Mitru după aceste vorbe. Dar om n-are să iasă din tine! – Ia dă-mi pace! răspunse Bujor, făcându-se a glumi. D-ta ai vrea ca toți să fim moșnegi. Ce zici tu, măi Ghiță!? Ghiță era flăcău numai d-aici din vecini. Foarte bucuros petrecea seara la scărmănat de pene cu Ileana și ceilalți tineri veseli. Așadară el știa că badea Mitru este cam rău de gură. Gândi că este mai bine să nu răspundă nimic. A răspuns însă badea Mitru, scurt, dar gros: – Măi! | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | cu Ghiță nu te potrivi: tu ești slugă, iară el nu are stăpân. Bujor părea că n-a auzit bine aceste cuvinte. El privi o dată aspru la badea Mitru, privi mânios la Ghiță, privi încă o dată împregiur, fără ca să poată vedea și pe Ileana; apoi se sculă încet și-și luă pălăria de lângă cuptor. Ileana îl ghionti, îl mai trase de sucman, dar el ieși fără ca să zică "noapte bună", ca și când ar fi fost să se mai întoarcă. Îi părea că e cam cald în casă. Mai târziu a ieșit și Ileana, pentru ca să vadă dacă e coaptă plăcinta ori ba. Mult nu rămase afară. Când intră, află pe tatăl său culegând penele pe care le-a fost aruncat pe jos. – Tu fată! dă-mi foc în pipă. Ileana iarăși ieși în tindă, pentru ca să aducă un tăciune. Ochii ei însă umblau mai mult p-afară, decât pe la vatră, încât era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune stâmpărat în loc de tăciune. Dar nu vedea nimic. Astă-seară plăcintele s-au mâncat fără de Bujor. Naica Florea a întrebat după el de vreo trei ori, fiindcă îi plăcea să vadă tinerii veseli, iar în lipsa lui Bujor veselia întotdeauna mergea cam șchiopătând. | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Ileana a mai ieșit după aceea din casă, spre a-i spune lui Bujor c-a întrebat "mama" de el. Bujor ședea în mijlocul curții pe oiștea carului. Poate chiar aștepta să iasă Ileana și să-l cheme a intra în casă. Când însă o văzu mișcându-se spre ușă, el se ridică și trecu în dosul carului. Și aici îl văzu Ileana. Nu știa însă de ce, ea stete câtăva vreme nehotărâtă, apoi iarăși intră. În tindă se opri încă o dată și-și zise cam necăjită: "Nu știu ce om e și tata!" Nici n-a făcut Mitrea Boarului bine zicând așa vorbe, Bujor nu era nici slugă, nici om nou în casa lui. Aici a poruncit el. Când era școlar, venea des-de-dimineață să ia pe Ileana cu sine, fiindcă Ileana era mică și naica Floare n-ar fi lăsat-o să meargă singură ori numai cu Păscuț la școală, Păscuț, copilul care i-a murit acum vreo opt ani. Bujor însă o trecea peste punte și purta grijă de ea ca de ochii săi. Dar nici Ileana nu voia să meargă fără de Bujor. Mai târziu, de la vârsta de șaptesprezece ani, Bujor a rămas cu totul la Mitrea Boarului, și de șase ani de zile este om din casă. | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Badea Mitru știe că celelalte două slugi nu-i fac pe jumătate treaba pe care i-o face Bujor singur. O știe și Bujor. El lucrează acasă, nu la stăpân. Așa vorbe nu s-ar fi căzut să-i zică badea Mitru. Zău, Bujor s-a cam supărat. El știe însă că badea Mitru nu e om rău. Nu, dar tocmai de vorba lui s-a cam supărat. Erau și alții de față. Era și Ghiță. Bujor s-a supărat pe Ileana pentru că ea a auzit această vorbă, Ileana îl mâhnește: ea n-ar trebui să asculte la asemenea cuvinte. Apoi, barem să fi venit și să-i fi zis: "Bujor! dar fii cuminte, știi tu cine este tata". Dar ei nici că-i pasă de el. Cine știe, poate se bucură c-a scăpat de el. Bujor se ridică repede de pe oiște, unde a șezut, apoi iarăși se așează încet și astâmpărat. Nici acum însă nu îl ținea locului; el sări mai repede încă, privi o dată la fereastră și plecă de-a dreptul spre gardul care despărțea grădina tătâne-său de aceea a lui Mitrea. Voia să vorbească cu tatăl său. Tatăl său, Stan, a petrecut într-astă seară neobicinuit de mult la lumină. El este al doilea tâtor[1] la biserică și a stat multă vreme cu popa la sfat. | 210 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătâne-său. Când a venit acasă, copiii erau culcați; Stan a privit la ei, a ascultat răsuflarea lor, apoi s-a dezbrăcat, a stins lumina și s-a culcat și el. Când a venit Bujor, l-a trezit din cel dintâi somn. – Cine e? – Eu! – Cine, eu? – Eu, tată! – Hm! Bujor!? Dar ce vrei acum noaptea? Bujor stete o vreme fără de răspuns. Îi părea că tot ar fi mai bine să tacă. – Vorbește, măi, dacă m-ai trezit din somn! – Deschide ușa; aș vrea să-ți spun ceva! – Spune numai. Și așa te aud eu! – Vezi d-ta, taică, să mă crezi... fiindcă... – Scurtă vorba, măi! – Tată, eu nu mai rămân la Mitrea Boarului. – Ei, apoi bine faci și tu o dată în viața ta. – Auzi, tată! Eu nu rămân, chiar nu rămân. – Apoi vezi bine că nu rămâi dacă nu vrei să rămâi. Ce vorbă! După aceste vorbe Stan se-ntoarse la perete, cu inima îmbucurată că fiul său iese de la Mitrea Boarului. Vecinii nu prea trăiau bine unul cu altul. | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Mitrea Boarului era bogat, și acum se făcuse leneș și cam încrezut, iară Stan, ca om cărturar ce era, deși sărac, se ținea mai presus de bogatul său vecin. Bujor rămase stând la fereastră. El știa de mai 'nainte că tatăl său nu se va supăra dacă va veni acasă; totuși, parc-ai fi dorit să-l ocărească pentru această hotărâre a sa și să-i zică: "Tu trebuie să rămâi!" Era să plece când auzi ușa și văzu pe mamă-sa ieșind din casă. Au stat multă vreme apoi de vorbă, mama și fiul, așezați pe piatra de lângă portiță. Bujor n-a spus mamei sale pentru ce nu vrea să rămână: aceasta n-ar fi putut-o spune nimănui pe fața pământului; zicea numai că nu vrea. Mama zicea să rămână, fiindcă-i merge mai bine decât acasă. "Suntem mulți la puțin!" era cuvântul mamei; tocmai acest cuvânt îl îndemna însă pe Bujor să facă ce s-a fost hotărât. – Apoi, dacă suntem la puțin, vreau să fim la mai mult, grăi el hotărât. Și Marta trebuie să vină acasă! Noi doi nu vom lua pita de la cei mai mici. Sân-George este aproape, atunci mi se împlinește anul. Dară Bujor nu s-a ținut de vorbă. El nici până la Sân-George n-a așteptat. | 207 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Numaidecât, în ziua următoare, a spus stăpânului că tatăl său dorește să meargă acasă și el ar dori să meargă, când e vremea de lucru. – Bine faci! drept ai, îi răspunde badea Mitru, acuma e vremea. Eu eram însurat când am fost de douăzeci de ani! De ce nu mai rămâne Bujor, la asta badea Mitru nu se gândea. El gândea foarte puțin! Naica Floare a prădat multe vorbe de dragul lui Bujor. Îi părea că-i vine să fugă d-acasă când auzi că Bujor merge. Așa lucru nu i s-a mai pomenit- Omul acesta crește în casă și acum se duce. Treaba s-a sfârșit cu vorba: "Mai mult peste pragul meu să nu treci!" Ileana singură știa "pentru ce" merge Bujor; asta însă nici chiar sie nu și-o spunea. Ziua întreagă ea era unde se afla Bujor; mereu voia să vorbească cu el și totdeauna, când îl întâlnea, îl ferea din cale, pentru că nu știa ce vrea să-i zică. Câteodată apuca un gând, ieșea anume la Bujor și iarăși intra. Totdeauna gândul, în urmă, îi părea fără de înțeles. Îi plăcea că Bujor vrea să meargă; pentru lumea asta nu ar fi voit ca el să rămână; și totuși, adeseori, fața i se aprindea de mânie, gândind că el chiar se duce. | 214 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Iară când Bujor a plecat, Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întâia oară, cu Marta, sfadă nu pentru fratele Martei, ci pentru că Marta n-a închis ușa cum se cade. Așa sunt femeile: se sfădesc foarte ușor. E vorba veche că babele bătrâne și fetele de măritat sunt supărăcioase. Însă Ileana tot numai pe taică-său era supărată. Îi părea om cu inima neagră, deși prea mult ținea la el. Zisese că Bujor e slugă, și pentru asta nu-l putea ierta. Capitolul II S-a dus Bujor și Ileana l-a lăsat să meargă. Măcar nici atâta nu i-a zis: "Mai vino câteodată pe la noi". Când el se gândea la asta, începea pământul să se clatine sub el. Naica Floare a zis vorbe mai grele. Pe ea nu era însă Bujor atât de mânios. El era mânios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gândea la Ileana și, cu cât mai mult se gândea, cu atât mai mânios se făcea, și cu cât mai mânios era, cu atât se gândea mai mult. În sfârșit, a ajuns că nici nu mai gândea la alta decât la Ileana; iară când o zărea câteodată trecând pe dinaintea casei, el tresărea, îl prindeau fiorii și-i furnicau vinele, încât să fi avut paharul de cuminecătură în mână, și pe acela l-ar fi scăpat. | 222 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | O dorință ar fi avut numai: să-i spună verde în față ceea ce altui om pe rotogolul pământului nu-i putea spune, ce-i zace pe inimă. Numai frățiorii cei mai mici și Antița simțeau câteodată mânia lui Bujor. Când n-o mai putea purta, o descărca asupra acestora, și apoi, pentru ca iarăși să-i împace, îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vând ori un arc lui Mărian. Nu însă multă vreme a rămas asta așa. Bujor era om deprins la lucru. Peste câteva zile au început a-l mânca palmele; îi părea că i se spoiește pielea. Totdeauna se gândea însă la lucrul de colo, unde a mai lucrat șase ani de zile. Aici, acasă, se simțea străin. Îi părea că lui îi este totuna dacă trebile merg bine ori dacă ele merg rău. Dacă ploua, Bujor își aducea aminte de iazul de la țarina Boarului și se întreba dacă este stăvilit ori nu; iară la aceea nu se gândea, că a lor țarină este pe coaste, și de iazuri nici că-i pasă. Cu vremea, însă, omul se schimbă. Din zi în zi Bujor privea tot mai mult împregiurul său; mai mergea prin grajd, mai prin grădină, mai pe la țarină. | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | În urmă afla că, zău, și aici vor fi multe de îndreptat, multe de stricat și multe de făcut. În sfârșit, începu și el a lua parte la necazurile casei și a zice tot "la noi" și tot "la Boarul". Apoi, când oamenii ca Bujor încep să-și facă grijă și să lucreze, ei nu mai încetează, ci-și fac de lucru chiar și când nu au! Dar nici Ileana nu stetea cu mâinile în sân! Războiul și ghergheful sunt două câmpuri pe care nu știe răsfira florile ca Ileana. De asta se vorbește giur-împregiur, cât ajunge vestea bună. Parcă-i fărmecată la degete. A și avut însă de la cine să învețe. Naica Floare în viața ei n-a făcut alta decât covoare și altițe. Puține fete se mărită în Vezura care să nu o poftească pe cumătră, pentru că ea totdeauna are câte ceva la îndemână pentru zestrea miresei. Dar Ileana începe a o întrece și pe ea. Are chip și chibzuială puind vrâsta între flori, pune verde lângă roșu, pe câmp alb o floare neagră, lângă ea o frunză-n fir, toate bine potrivite, parcă nu e pus, ci crescut. Naica Floare are zor. Firele sunt întinse pe război; fușteiele sunt bine așezate; năsădeala este în suveică; ițele sunt ridicate. | 208 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Șezi, Ileană, să începem! Sunt două săptămâni până la Paști. Iară la Paști Ileana trebuie să meargă cu mâneci noauă la biserică. Nici Ileana n-avea vreme. Are să fie o pânză cum Ileana până acuma n-a văzut; fire subțirele puse în urzeală, des, unul peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir. Crede că se poate, dar încă nu știe. Astă-iarnă Bujor a făcut spata cum a fost dorit-o ea. Lucru greu, pentru că spata și ițele sunt temelia războiului. Când ițele se încurcă ori se rupe vreun dinte la spată, când ițele sunt groase și spata rară în dinți, pânza rămâne plină de noduri, iară nodul în pânză nu-i cinstea țesătoarei. Bujor a făcut spata pentru Ileana, adecă cum altele nu sunt făcute: dinți deși și subțirei ca ascuțișul briciului, legați nu cu ață, ci cu păr de cal, pentru ca îndesat să rămână fir lângă fir. Și legătura este făcută cu măiestrie; chip iscodit la nevoie de către Bujor, de dragul Ilenei. Iară capetele spetei sunt crestat frumos, ca lucrul să fie deplin. Ileana începe a țese. Gândește la spată și, gândind, Bujor îi vine în minte. Asta nu e bine. Când ea gândește la Bujor, este cam aprinsă și mâinile îi cam tremură. | 209 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor și, când trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea. Aici ar trebui tocmai ca năsădeala să rămână rară, fiind făcută cu chibzuială. Tot ea a zis lui Bujor să facă dinții subțirei; de ce uită acuma că tot ce e subțire ușor se rupe? Dară nu s-au rupt dinții, ci părul de cal. Lucrul este cam slab, dară nici n-a fost făcut pentru țesătoare mânioase. Ileana stă cu suveica în mână, parcă s-a huluit casa asupra ei. Naica Floare n-aude războiul și intră să vadă ce e. – S-a rupt părul și cad dinții! – Pentru ce dai așa de tare? – Dară nu dau! Multă vreme s-a muncit mama și fiica pentru ca să lege dinții. Pânza era abia începută și, cu cât mai scurtă era pânza, cu atât mai mare necazul. Nu însă toată mâna era bună ca să facă acest lucru, mai ales acuma, când legătura trebuia făcută în război, cu grijă de fire. Asta numai unul o știe: Bujor. – Du-te, cheamă pe Bujor! grăi naica Floare când văzu că nu poate face nimic. Ileana sări de la război și plecă să cheme pe Bujor. | 202 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Capul îi era atât de plin de ițe, de spete și de fire, încât uitase cine este Bujor. Parcă și acuma era numai ici în curte. Când se află însă în curte, ea roși ca bujorul, stete speriată, apoi iarăși intră în casă. – Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-l chem eu! Naica Floare n-avea vreme. Se duse totuși. Ileana rămase la război. Îi părea că arde casa în capul ei. Vine Bujor. Oare să vină!? O! de-ar da Dumnezeu să nu vină! să nu fie acasă! să nu vrea să vină! Ba! asta nu. Asta o dată cu capul n-ar fi vrut-o Ileana. Ea știa că el va veni, auzind că s-a rupt legătura din spată. Îndată ce auzi portița, Ileana sări speriată și plecă spre ușă, ca și când ar fugi de moarte. Îi era grabă: i-a venit tocmai în minte că în pod este o suveică mai mică, de care ar putea să se folosească. Când Bujor suia treptele spre tindă, Ileana suia scările spre pod. Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla ușa, iară după ce naica Florea i-o deschise, el căzu peste prag. Când se află în față cu războiul, începu a se șterge de sudori. | 210 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Însă nu-i era cald. Îi părea că războiul țese de sine, că ițele joacă și nu vedea firele cum se cade. Lucrul mergea cam anevoia. – Măi Bujor! grăi naica Florea într-un târziu, de ce nu mai vii tu pe la noi? Ea de mult a fost uitat că i-a zis să nu-i mai treacă pragul. – Dară eu vin, naică Floare! – E mânios pe mine! zise Ileana amărâtă, când văzu pe Bujor ieșind pe portiță. Nici n-a voit să vorbească cu mine! Îi era să plângă, dar o zări naica Floare. – Ce faci, tu fată, în pod? – Caut suveica, mamă! Bujor a privit o dată pe neștiute la scară, a și văzut-o pe Ileana. "E mânioasă! își zise el. A fugit de mine." Asta îl amăra, nu vedea decât spete; chiar și gardul stricat al lui Petrea Popii îi părea o spată pe care ar trebui să o lege. Capitolul III Prescurile făcute din făină albă sunt puse în cârpă; luminele sunt legate și busuiocu este la îndemână. – Bătrânule! trage clopotul. Stan ia prescurile, luminile și busuiocul în stânga, pălăria în cap, bățul în mână și plecă la biserică. Este Joia Mare, zi în care va lua sfânta cuminecătură. | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Naica Sanda (n.b. : Floare) îl petrece până la portiță, și aici îi zice: "Dumnezeu să primească!" Apoi rămâne privind în urma soțului său. El n-a luat calea spre biserică. "Dumnezeu a vrut așa!" își zice el printre buze, și merge mai 'nainte la vecinul său Mitrea, să-l roage de iertare. Ei n-au avut în curând vorbe slabe: Stan însă a simțit o ură tăinuită către vecinul său, pentru că era bogat din sărac. "Dumnezeu a vrut așa, ca el să fie bogat." Acuma, când Dumnezeu cuprinde sufletul lui, simte că această ură e nedreaptă și se ușurează. În portiță se întâlnește cu vecinul, care tocmai plecase la el; dau mâna; Stan îi întinde mâna și vecinei; apoi amândoi, împreună, pleacă la biserică. "Dumnezeu să primească!" zic soțiile când îi văd trecând puntea. În cealaltă zi este Vinerea Mare și apoi vin Sfintele Paști. Naica Floare n-are vreme. Toți sunt gata să plece la Înviere; numai ea s-a întârziat. Așa o pate mama totdeauna; n-are stare până ce nu-și vede mai 'nainte fata gătită. Îi șed foarte bine Ilenei mânecile noi. Mama a pierdut prea multă vreme privind-o din toate părțile. Ileana însă mai ales de una se bucură: că le-a făcut ea însăși, cu spata lui Bujor. | 208 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Clopotele și toaca n-au sunat încă. Este însă grabă, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întâi la uliță. Grăbește dar Stan, ca să meargă cu toții. Aici naica Sanda își făcea de lucru cu copiii. Astăzi ei au fost cei dintâi treziți. Ouăle roșii nu i-au lăsat să doarmă. Totuși, însă nu sunt îmbrăcați; își pierd vremea asemănându-și ouăle. A rămas ca al Antiței este cel mai frumos; altfel, ar merge plângând la biserică, iar astăzi nu e bine să plângă omul. – Aici sunteți cu toții! – Numai mătura am lăsat-o acasă. Sună toaca. Vântul fură câte o bucățică din sunetul ei: oamenii stau și ascultă. Încep clopotele, precum vântul adie, mai tare, mai slab: dară clopotul Boarului s-aude neîntrerupt. E cam departe biserica; nu e însă negură; cerul e senin; vântul se mișcă leneș în răcoarea dimineții, și calea are să fie plăcută. Abia puțin se vede, înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec. Cocoșii cântă, cântă privighetoarea, cântă un câne, câte o vacă s-aude din când în când, râul ici alunecă de-a furișa peste prundișul lins, colo se izbește în râpă și murmură mai înspre vale: printre toate, toaca și clopotele. O pușcă se descarcă, încă una. | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Acum putem pleca! Ileana le dă copiilor câte un ou, schimbă și cu fetele mari câte unul, apoi sărută pe Antița, care astăzi nu se mai desparte de dânsa, o ia de mână și toți pleacă. Copiii fug înainte; trec după aceea bătrânii puntea, iară în urma lor, muierile și cei mai tineri. Bujor îi lasă pe toți să treacă. Avea el un gând: să dea Ilenei oul cel roșu, la care a lucrat trei zile cu vârful cuțitului. Dară nu l-a dat: gândea că e mai bine să-l deie astăzi la joc. E Sfânta Liturghie, biserica e plină. Astăzi satul întreg a venit să cânte Hristos a înviat. Marian a citit Sfântul Apostol; Stan, ctitorul, a umblat cu tasul prin biserică, cu capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare, oprindu-se la fieștecare "mărire Tatălui." Și pe dinaintea Ilenei a trecut; și înaintea ei a stat privind-o cu bunăvoință. Bujor a cântat irmosul. Când el a rostit cuvintele "Îngerul a strigat", ca o săgeată a trecut sunetul cântării prin sufletul Ilenei: fața i s-a roșit, inima îi bătea tare și ochii îi rămaseră ațintiți spre buzele cântărețului. Bujor a cântat adeseori, și cânta bine; însă parcă se temea că acum el va rămânea de rușine. | 206 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Și într-adevăr, când Bujor ajunsese la "saltă acum", unde irmosul este mai frumos, ochii lui întâlniră, între sute de alți, doi ochi, a căror privire ațepenită îl făcu mut. "Saltă acum", și mai departe nimic. Irmosul, pe care l-a cântat de atâtea ori și atât de bine, acuma nu-i mai era în minte. El stete în mijlocul cântării; o clipă privirea lui rămase ațintită asupra Ilenei, apoi încongiură, speriată, împregiurimea sa, cărțile și oamenii. Irmosul i-a ieșit din minte și glasul îi lipsea. Ileana voi să fugă din biserică, și totuși, acuma, tocmai acuma, nu putea. "Mai departe, dă înainte, că merge bine!" zicea privirea ei, și astă privire a dat lui Bujor fir și glas. A cântat apoi mai departe, și sufletul lui întreg era în astă cântare. În viața ei, mai fericită Ileana nu a fost. În vreme ce Bujor cânta și după ce el a cântat, numai auzul ei era la dânsul, ochii treceau printre oameni și pe fieștecare față ea vedea aceea minunare, care era în sufletul ei. Și privirea aceea! Astfel el nu a privit-o. Îi venea să plângă aici în biserică; atât de mare plăcere simțea, încât dureri îi erau plăcerile. Până la sfârștiul Liturghiei a trecut o clipă vecinică. | 206 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Bujor și Ileana vorbeau în priviri și cu privirile se îmbrățișau. "Încă o dată privesc la el, apoi nu mai privesc." "Ea nu este mânioasă!" "El nu este mânios." La sfârșitul Liturghiei, Bujor a trecut cu coatele printre oameni și în câteva sărituri a fost la ușa bisericii. Aici așteptă pe Ileana. Privirile lor se întâlniră peste oameni. Cu cât însă Ileana era mai aproape de ușă, cu atâta mai cu cinste se arăta către femeile mai bătrâne, lăsându-le să treacă înaintea ei, și cu atât mai dinadins vedea Bujor că nu-i șade să închidă calea. Rămăseseră numai câteva muieri în biserică, și Ileana tot nu putea ieși. "O aștept mai la vale!" grăi Bujor când văzu că Ileana chiar vine, și plecă, mergând încet. Marta, Ghiță și Ana stăteau împreună la o parte, necăjindu-se că nu mai vine Ileana. Bujor pe aceștia nu-i văzu decât atunci când, mai la vale, ei trecură pe lângă el cu Ileana. – Dară tu ce stai? întrebă Ghiță. – Aștept pe tata! răspunse Bujor. Ei merseră înainte, iară el rămase necăjit pe sine însuși. Trecând înspre casă, Ileana a stat foarte multă vreme înaintea Stăneștilor. Erau aici multe de văzut. Surorile au văruit casa; pe dinlăuntrul ferestrelor au boit cu vânăt, iar pe la margini au tras vrâste cu roșu. | 217 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Era frumos așa. Ileana s-a hotărât însă ca ea să facă mai frumos. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădit-o Marta la ferestre. Gardul era alcătuit în chipul lui Bujor, care a făcut și portița. Mai frumoasă era însă vramița. Lucru de nimic și totuși frumos. Patru leațuri cioplite frumos și încheiate laolaltă. Înspre mijloc sunt încă doauă mai scurte, iar între aceste o cruce. Este făcută numai în semn de vramiță. Pe un stâlp este o moară de vânt. Când bate vântul, moara se învârtește, și doauă cătane, cioplite din lemn și întocmite cu iscusință, încep a se bate în săbii. Pe celălalt stâlp este altă morișcă, care pune pe un faur în mișcare; dă faurul în ileu, tot dă și nu mai încetează. Poznașe lucruri a făcut Bujor. Capitolul IV După prânz oamenii mai stau de vorbă, apoi se duc la vecernie. Înaintea bisericii e satul întreg: copiii la jucării, bătrânii la sfat, iară fetele și flăcăii împregiurul lăutarului. Bujor n-a mâncat astăzi cumsecade, deși era ziua de Paști. Se necăjea foarte de lucrul ce a făcut azi. El a lăsat pe Ileana să treacă pe lângă dânsul! Acuma voia să-și îndrepteze greșeala. "Astăzi mergem împreună la joc!" | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Crucea din sat este tocmai în marginea râpei. Râpa, tocmai înaintea casei Boarului. Dincolo de cruce este un proptiș făcut din câteva lemne, pentru ca să nu cadă vitele în pârâu. Bujor luă un pumn de pietre, merse la proptiș, în dosul crucii, se răzemă și stete privind cum apa cade și se izbește în râpă. Din când în când el arunca câte o petricea în râu, privea îndărăt când i se părea că prin murmurul apei aude portița din dosul lui, și iarăși privea cum cade apa, cade, se izbește, se prăbușește și apoi se alină mai în vale. El aștepta, și totuși, vremea îi părea scurtă. Portița nu se auzea, și totuși, îi părea că vorbește cu Ileana. Dorea să vadă pe Ileana, și totuși, tresărea când îi părea că aude portița, temându-se că ea va ieși. Ileana privea din tindă la crucea de piatră. Tocmai când voia să plece, pentru ca să meargă cu Marta la joc, ea a zărit pe Bujor la cruce. Îi era oarecum frică să iasă. – Nu mergi, tu fată, la joc? – Aștept pe Marta, mamă! Ileana văzu pe Marta trecând puntea înaintea lui Ghiță. Fără ca să știe de ce, ea făcut un pas îndărăt, ca să nu fie văzută, iară după ce ei trecură, începu să numere petricelele ce Bujor arunca în apă. | 224 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | I-ar fi plăcut să vadă cum cad aceste petricele, să audă picatul lor; i-ar fi plăcut să știe ce vede Bujor în apă de privește atât de dus la ea. Totuși, dacă ar fi început să ardă casa în capul ei, acuma ea n-ar fi pășit de la prag. Numai atunci când Bujor arunca privirea la portiță, ea pășea în tindă, lăsând un ochi peste ușchior. Ușa de la casa cea mare făcu pe Ileana să tresară. Dac-ar fi fost mai luminos în tindă, naica Floarea ar fi întrebat-o: "Ce e cu tine, fată?" În întuneric însă nu se văd toate. Ea crezu dar când Ileana îi spuse că și-a uitat cârpa acasă, deși chiar și prin întuneric ar fi putut vedea că Ileana ține cârpa în mână. Biata fată răsufla însă atât de cu greu, încât tot omul trebuia să creadă c-a fugit cale de-un ceas ca să-și caute cârpa. Naica Floare coborî treptele, iară Ileana intră în casă pentru ca să-și ieie cârpa din dulap. Când iarăși se afla pe prag, Ileana privi speriată, privi încă o dată, fugi la portiță, privi de aici în toate părțile. Nu era, ca în palmă; Bujor s-a dus. – Bujor! strigă Ileana. | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Noroc c-a strigat atâta de încet, încât abia c-auzea ea însăși. Dar a doua oară nu strigă, ci stete puțin locului, apoi merse, stând la fiecare pas, spre crucea de piatră, unde a fost stat Bujor, de unde el arunca pietricele și privea în apă. Apoi ea se propti și privi în apă. Nu vedea nimic deosebit. Tot cum a mai fost. Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un pas îndărăt și șezu necăjită pe piua crucii. Piatra e piatră, dar mai nemișcată rămase Ileana după ce se așeză pe ea. Un fior, o roșață în obraji, și în urmă ca o beție groaznică: Bujor ședea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, și el se șterse pe mână de praf. După aceea rămase neclintit ca dânsa. Când oamenii șed așa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este însă o limbă tainică, care nu are vorbe și nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep și cei ce n-o știu. Asta se vorbește însăși pe sine. Într-un târziu, Ileana suspină de trei ori într-o răsuflare - suspinul cu care se trezesc copiii speriați în vis. | 211 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici! Ileana nu i-a zis să nu sară. Acuma și ea ar fi sărit bucuroasă. A privit însă la el lung și blând, încât trebuia să rămână neclintit sub această privire, apoi a început să-i netezească aripa sucmanului, privind la țesătura firelor. – A fost foarte bună spata pe care mi-ai făcut-o! – Bună? Da... știam eu că are să fie bună. Tu ai zis s-o fac așa! Ileana îi povesti apoi lui Bujor cum a țesut pânza, câte fire i s-au rupt, câte crâmpițe i s-au făcut, ce-a zis mama, cum o dată a sărit motanul peste război și au căzut trei fușteie: le-a povestit toate îndeamănunt, una câte una; avea atât de multe de a spune, încât Bujor numai a ascultat. Când umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră. Era vremea ca să se mulgă vacile și să se adape boii. – Noapte bună, Bujor! – Noapte bună, Ileană! Pesemne, pentru că i-a poftit-o Ileana, Bujor a avut astă dată o noapte foarte bună - bună nu pentru că a dormit bine, ci pentru că nu putea dormi. Lumea îi părea atât de frumoasă, încât nu se îndura să închidă ochii să n-o mai vadă. | 216 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | El nu știa că acea lume este cea mai frumoasă pe care o vede cu ochii închiși. Când intră pe portiță, cânele Flocan sări de lângă trepte, unde era culcat, și fugi de-a lungul casei, pentru ca să se ascundă dinaintea lui Bujor. Era o neplăcută aducere-aminte. Astăzi, când Bujor sosea de la biserică, cânele petrecea gonind găinile împregiurul ogrăzii; pentru asta, Bujor și-a vărsat veninul asupra lui. Acum, la întâlnire, amândurora le veni în minte întâmplarea de dimineață și Bujor se simți cuprins de o durere nepricepută, amestecată cu rușine, când văzu cânele fugind de el. Îl chemă înapoi cu atâta duioșie, încât cânele se opri și îl lăsă să se apropie de el. – Vezi că nu-ți fac nimic, bietul de tine! îi zise Bujor netezindu-i părul, apoi îi luă capul sub brațul drept și, îmbrățișându-l astfel, îl privi în ochi. Un câne a împăcat Bujor, și această împăcăciune îl bucura atât de mult, încât ar fi stat noaptea întreagă îngenuncheat lângă perete ca să petreacă cu el. Antița însă i-a sărit din dos în spate, și, cuprinzându-l cu brațele, a început să-l hățească. – Ia-mă, bădică, în spate! În spate și în brațe a luat-o apoi bădica. A sărutat-o, a dezmierdat-o, a necăjit-o: iară cânele juca împregiurul lor, sărind câteodată sus spre Antița, care se juca cu el țipând nebunatec când cânele o atingea cu labele. | 229 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Încă o dată, bădică! Bujor îi săruta ochii și făcea încă o dată. Încă o dată și încă o dată... tot mai rar, tot mai încet, mai alene, mai obosit, până ce mica adormi în brațele frăține-său. Bujor o duse la Marta, o dezbrăcară tiptil-tiptil, ca să nu se trezească, și apoi o culcară. După aceea Bujor ieși din casă, mai stete gânditor până ce-i veni fluierul său în minte. De mult l-a fost uitat: acum însă simțea dor de el. Jos, tocmai în fundul grădinii, pe unde curgea apa peste pietricele, locul este atât de liniștit, mai ales acuma seara. Aci se duse Bujor. Se așeză pe pajiște, se propti cu spatele de nucul cel tânăr și începu doina tărăgănată. Câțiva pași la dreapta, cânele, întins la pământ, cu capul așezat pe labele de dinainte, zăcea privind la cântător, ca și când el ar ști ce vrea să zică doina aceea. Alene vântul, alene râul, alene doina - o lume legănată alene... Dar tot mai încet sună fluierul, până când el se sfârși într-o duioasă șoptire. Bujor îl puse pe iarbă lângă sine și rămase privind la pălăria sa, pe care o pusese într-un par din gard. Luna plină grăbea cu răpejune spre un nour rătăcit; el o urma cu privirea, iară când luna nu se mai văzu decât în marginile argintate ale nourului, el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele ce se dezveleau din sufletul său, părându-i ca niște vedenii fără de trup, care se leagănă în văzduh. | 253 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Vedea biserica, oamenii în biserică și pe Ileana între oameni; se vedea pe sine așteptând la ușă, i se reivea simțirea de bucurie fioroasă[2] cu care aștepta și iarăși trecea roșeața peste obrajii lui, aducându-și aminte vorba: "Aștept pe tata". Crucea de piatră și apa ce cade și se izbește în râpă se iveau pretutindenea , rupând șirul gândurilor sale; iară mâna Ilenei mereu dezmierda aripa sucmanului său. Naica Floare și badea Mitru - greu a supărat pe acești doi oameni. Mult ar fi dat dacă într-astă clipită ar fi putut să-i împace. Ar fi dorit să sărute mâna naichii Floarei și ca badea Mitru să-i dea o palmă și apoi să-i pară rău c-a făcut-o. Așa se năștea un gând pe altul în sufletul lui; intra tot mai adânc în această lume, până aici nu mai știa dacă se află aici ori acolo. Iarăși se simțea crescut în casa Boarului și se mustra pentru greșelile ce le-a făcut de când a ieșit din această casă. Mai deunăzi a trecut pe lângă holdele Mitrii. Erau rău lucrate. Și boii au fost prea slăbiți de când nu mai steteau sub îngrijirea lui. Ar fi trebuit s | 195 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; Poveşti de Petre Ispirescu - Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte De când se scria musca pe părete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis: – Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? | 222 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. – Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. – Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare. Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă. – Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. | 211 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise: – Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere. Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis: – Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. – Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii: – Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie. | 229 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise: – Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic. Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise: – Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijăşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte. | 211 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise: – De azi în trei zile plecăm. – Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul. A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească. | 282 |