author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Gura satului | Unii merg într-o parte, alții într-alta. Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi dorește de bine, apoi cotește la stânga și o lasă să meargă cu ceilalți mai departe. Până acasă ea merge însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa. Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună. Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc și Marta roagă pe Miron să cânte. Și adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, când fetele și flăcăii pleacă și lasă pe Miron singur la Fântâna Corbului. Odată, de mult acum, cântase atât de frumos, încât vremea se întârzia și singură Marta mai cuteza să rămâie șezând pe iarbă. — S-au dus toți! grăi Miron îngrijat, când se văzu singur cu Marta. — Nu-mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai departe. — Dar e târziu! — Cântă! îi zise ea încă o dată. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii. | 218 |
Ioan Slavici | Gura satului | Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire. — Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui. — Nu mai pot, îi zise el, răsuflând din greu, apoi se ridică. — Bine, zise ea. O să cânți altă dată. Miron privi câtva timp în fața ei, îi apucă după aceea mâna și grăi: — Marto! Dacă tu ai ști cât de bine mă simt când te văd, când îți aud glasul, când mă privești, dac-ai ști cât de bine mă simt când mă gândesc la tine, nu știu cum, dar parcă ar trebui să plângi. — Știu, Miroane! îi răspunse ea, fiindcă și eu mă simt bine când sunt aproape de tine. După aceste ei își mai steteră câtva timp tăcuți în față, apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în urma ei. E de mult de atunci, și de atunci Marta n-a mai fost singură cu Miron. Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decât despre Miron, spunându-i mereu cât de frumos cântă, cât de dulce e la vorbă și cât de plăcută îi este toată înfățișarea. | 227 |
Ioan Slavici | Gura satului | Safta asculta cu privirea ațintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atâta căldură și atâta de frumos, încât ar fi dorit ca zi și noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni și de către toți. Și de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron și foarte adeseori își aducea aminte de dânsul. Gura satului? La lucru și pe la șezători fetele cântau doinele pe care le învățaseră de la Miron, își aduceau aminte de fața lui drăgăstoasă, se mândreau cu vorbele dulci primite de la dânsul și fericeau pe Marta, care îi era dragă. Atât însă și numai atât; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta și pentru că în curând avea să fie mireasa unui june atât de voinic și de bogat ca Toderică. II Ce să-i faci? Așa s-a deprins lumea! După ce vinul a stat de fiert și începe a se deosebi de drojdii și a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiș. Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani și nu se mai cuvenea să-și piardă anii bătând căile șezătorilor, iară Simina, soția lui Cosma, ardea de dorința de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă și cât mai curând bunică. | 245 |
Ioan Slavici | Gura satului | Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina își făcea mereu de lucru prin șopron și mereu își zicea: "Vinul ăsta nu se mai astâmpără". O zi însă, alta și iarăși alta, și în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argații sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniță, întrebându-se în șagă cine oare, și când, și de dragul cui va sparge butoiul cel mare și cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică. În sfârșit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se așeză la masă și privi îndelungat la soția sa. Ea dete din umeri. — Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el. — Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înțelegerea era deplină și nu mai rămânea decât un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu și trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă. Nu-i vorbă! Mihu și Safta știau de mult când anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o știau după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o știau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea și omenia și fără ca să mai rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta. | 228 |
Ioan Slavici | Gura satului | Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba și să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care știu să zică "bună dimineața", știu să potrivească întrebarea și, mai ales, care știu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun. Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliței, satul să privească în urma lor și să zică: "Aceștia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" și ca Mihu, după ce vor fi ieșit din casă, mulțumit, să le poată grăi vecinilor: "Am avut pe cutare și pe cutare la casa mea". Și lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greșeală, fie orișicât de mică, ar putea să strice toată înțelegerea și buna învoială. Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puțini și, dintre aceștia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbește, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, și iarăși altul, care ar fi cel mai bun dintre toți, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-și găsea în tot satul oameni pe plac, și a trebuit să treacă multă vreme până ce soț și soție s-au înțeles să roage pe Simion al Anei Popii și pe Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea tineri, cumpătați la veselie și bine chibzuiți în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun și bine văzuți în sat. | 255 |
Ioan Slavici | Gura satului | Făcându-se înțelegerea, Cosma își îmbrăcă sucmanul și porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl își luă pălăria, o puse în cap și se așeză. — Toadere! zise el peste puțin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori. — De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. — Prea bine! grăi bătrânul. Ce zici? îți place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei? — De, taică! răspunse Toader și dete din umăr. — Adică, astfel, ne-am înțeles, încheie Cosma, apoi se ridică, își luă bățul și ieși cu pași lați. Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mâinile în sân. Marta era aproape de șaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulți ani, era gata să-și primească pețitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altițe, de catrințe, de trâmbe de pânză și de albituri cusute gata, pline erau și acoperite cu fel de fel de velințe lucrate cu mult meșteșug; iară de atunci Marta lucrează mereu, țese, alege, coase și aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s-a adunat pentru șapte mirese. | 217 |
Ioan Slavici | Gura satului | Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine. Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc!" Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe două scânduri puse pe niște polobocele. După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare. | 202 |
Ioan Slavici | Gura satului | Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească. În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului. Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă!" Poarta rămase deschisă. Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise: — Lasă! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân. Așa făcură argații. — Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci. Vasile privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap. — Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. | 210 |
Ioan Slavici | Gura satului | Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții. Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine. Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași. Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile. Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui. Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas. — Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă. — Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă? — Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo... — Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu. | 223 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu. — Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte. — Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat? — Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi? — În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se. — Bune pământuri! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare. — Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului. Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțărț. Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape. | 201 |
Ioan Slavici | Gura satului | De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa. Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului. Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva. — Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos. Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se ivește, ca din întâmplare, la capul scărilor. — Vai de mine! cum ne-ați găsit! le zise ea. Dar să iertați. Așa-i omul cu gospodăria! Oricât te trudești, n-o scoți la capăt. — Lasă că te știm cât ești de harnică, îi zise Mitrea. — Dar uite ce velințe! Unde le-ai cumpărat, de-ți sunt atât de frumoase? — Vai de mine! | 202 |
Ioan Slavici | Gura satului | Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea! — Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere. — Și oare nu am fată mare? zise leica Safta. — Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o! — Așa mai înțeleg și eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă! — Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta. — Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înțeles. După aceste, plecară de-a lungul foișorului, iară Safta începu să le spuie care, când și cum și în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o velință mare, câte o catrință bogată ori câte o pereche de altițe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moștenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii. Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereții sunt acoperiți cu zaveze și împodobiți jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, și Marta intră să pună două lumânări pe masă și să le zică oaspeților "bună seara". | 201 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeții. — Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu! — Amin! ziseră ei și astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu și norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion și Mitrea începură dar, pe departe și mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul și mai lămurit, până ce n-ajunseră la vorba fățișă. Safta și Mihu se mai făceau că nu înțeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă și erau uimiți de cinstea ce li se face, în sfârșit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărți de singura lor fiică... la urma urmelor — că teacă... că pungă, până ce Mitrea nu se ridică vesel și grăi: — Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea și fata! — Ei, așa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zâmbind cu mulțumire. Leica Safta își supse buzele și zise: — Să o întrebăm pe ea. Ce mai știi? fetele sunt cam de capul lor. Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin. | 203 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Ei, dar în grabă ne lași, nepoată! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. Marta se opri tulburată. — Se șoptește că ai să te măriți! zise Mitrea glumind. — O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu știu nimic. — Și dacă noi am ști? — Mi-ați spune și mie! le zise ea. — Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu știm nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te pețească Toderică, îl știi acum! Și se teme... El tăcu, și Marta tăcu, și toți tăcură. Cuvântul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta și-i zise: — Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri și grăi: — Cum a vrea tata. — Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeții, ridicându-se de pe scaun, iară Mihu simți o deosebită răcoare la inimă văzând că lucrurile se fac atât de pe voia lui. Cu aceste, toată treaba era pusă la cale și luându-se înțelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinții și cu oamenii săi să pețească după obicei și să se facă logodna. Cei doi trimiși plecară cu răspunsul, Marta le sărută mâinile, iară Mihu și Safta îi însoțiră până la portiță. | 219 |
Ioan Slavici | Gura satului | III Satul se gătea de nuntă. În sfârșit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl așteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peți pe Marta, iară joi, când trecu prin sat știrea că Cosma Florii Cazacului își va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele și fetele mari nu se mai putură stăpâni și plecară, pentru ca, trecând pe dinaintea porții deschise, să vadă cum își așteaptă Marta pețitorii. Seara, toată lumea știa cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea și Simion și în ce chip Marta a stat înaintea lor și a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu și Safta au petrecut pe Mitrea și pe Simion până la portiță; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate și voie bună viitorilor cuscri și să-i dorească de bine junelui, și iarăși altul a văzut pe Simina foarte veselă și a fost prin apropiere când oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte. Dar vorbele multe izvorau din bucuria obștească. | 205 |
Ioan Slavici | Gura satului | Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simțit părtaș la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alții cuscri ori prieteni și iarăși alții fini sau oameni ce se țineau de una ori de alta din cele două case fruntașe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii și nepoți, o nuntă a satului întreg, încât ospeția, chiotele, jocul și voia bună șapte zile și șapte nopți să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-și mărită fata după un fecior de seama lui, și cine știe când se va mai pomeni o asemenea potriveală! Fetele și nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreții trufași ai junelui, și le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste. Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică și prea mult ține la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, și lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi fățiș și fără de cotituri decât în casă. Aici apoi se făceau pregătirile pentru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întâmplare, și astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: "Vai de mine! | 222 |
Ioan Slavici | Gura satului | Cum ne-ați găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiți atât de puțin pregătiți". Făcând pregătirile, Safta și întreaga ei casă se aflau în o veselă mișcare. Era mândră Safta că-și poate mărita fiica, că poate primi oameni și nuntași și că-și poate desfășura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioșarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieșea din casă. Când se gândea la aceasta, se așeza întristată, începea să-și șteargă lacrimile și, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea fața de sărutări. Mihu nu plângea, nu-și săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndârjit. Îi era crescută Marta la suflet, și acum, când se gândea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu știa să-i vorbească după dorință. Grozav i se părea lumea înrăutățită: argații, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, și numai Marta era, și chiar mai mult decât altădată, un leac de alinare pentru orișice suferință. Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, și el însuși, care a crescut-o și a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: "Ia-o și te du cu ea!" | 214 |
Ioan Slavici | Gura satului | Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit și frământat de gânduri prin casă și mereu își zicea: "Așa trebuie să fie! Nici alții nu sunt mai buni decât tine. Oricum o sucești, tot aici ajungi." Așa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând. Marta, în sfârșit, era mireasă. Mireasă! Când această gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beție care o seca de puteri. Această gândire stârnea într-însa o mulțime de altele, care mai de care mai străine și mai tainice, gândiri pline de farmec, care-i aprindeau inima și apoi iarăși o umpleau de răceală. Era o viață nouă de care se apropia, o viață necunoscută, și această necunoștință în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, și în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, frați, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet și sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieți pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi și peste puțin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader și să privească în ochii lui binevoitori, și peste puțin îi venea să fugă la mumă-sa și să strige: "Mamă, nu mă mărita!" | 227 |
Ioan Slavici | Gura satului | Și iarăși chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui și l-ar lumina. Și atât se simțea de ușurată când se pierdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simțea când și-l închipuia în apropiere, șezând lângă dânsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede și ademenitor, apucând-o de mână, cuprinzând-o cu brațul și zicându-i: "Marto!" Nu-și închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de fericită se simțea când și-l gândea astfel, grăind cuvântul "Marto", încât iarăși și iarăși sufletul i se umplea de chipul lui. Ceasurile treceau, și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită fără de a-și mai putea da seama despre vreun gând hotărât. Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soț, junele care-i era drag și care o avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât mai viu i se ivea într-însa dorința de a face să se amâne această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într-o stare, singură nu știa cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putință. | 222 |
Ioan Slavici | Gura satului | Dar, acum întâia oară în viața ei, Marta simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândește. Nu-și găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă și se retrase pe o laiță ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite. Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în grădină, o văzu așezându-se pe laiță, merse apoi, închise portița și se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă. Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii și gândacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniștită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine. Deodată, prin liniștea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică și cade ca un șir de mărgăritare. Marta tresare și se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-și răsuflarea, la dreapta și stânga, înșiră sunetele, alcătuiește doina, apoi fața i se înseninează și se umple de strălucire. "El", strigă ea pierdută în înțelesul acestui cuvânt, apoi se pornește ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portița din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuiește viile și merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinși, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mișcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce și duios, printre rândurile de viță, prin desimea tufișului, tot mai iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii. | 280 |
Ioan Slavici | Gura satului | În sfârșit, vede murgul păscând și pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede și ochii i se împăienjenesc. — Miroane, Miroane! țipă ea dezmierdată și fuge lângă dânsul. Miron aude glasul plin de simțire, o vede grăbind spre el și rămâne cuprins de uimire. — Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte și o cuprinde în brațele sale bărbătești. — O, Doamne! șoptește ea, închizându-și ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum | 79 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | De-mi părea bine? Dar se-nțelege că-mi părea bine! Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gândească la tinerețile sale fără ca să-i treacă, așezat, retras și întotdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora. Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la împărțeala părerilor de bine, pentru că eu îl știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân. Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decât celălalt și era un om scurt, gros, rotund la față și zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai bine decât toți și din vioară, și din cimpoi, și din fluier, iară pe Huțu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, și nu putea să-l lase pe copil singur acasă. Când Budulea cânta din vioară, Huțu ținea cimpoile, iară când oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu feciorul său. | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în șerpar. La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu. Îmi aduc numai aminte că eram copil mic și că priveam când la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huțu, care ședea cu cimpoile într-un colț al casei. Mai țin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoile, și că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deși era mai mare decât mine. În urmă, la școala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deși totdeauna eu mă legam de el. Căci dascălul nostru era un om neobosit, și fiindcă Budulea peste săptămână mergea la lucru, el zicea mereu: "Măi Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine; pune-i o bucată de pâine în traistă și trimite-l la școală, ca să-mi bat și eu capul cu dânsul". | 204 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Iară Budulea era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să creadă că și Huțu are să învețe carte. Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică. Îl văd parcă și acum umblând cu o vergea în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de "cenzor" cu o strașnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătuserăm încă în adâncimile tainicului "Buki-az-ba" și nu știam că "mizlete-ije-ludi-iăr" va să zică "milă". Povățuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe nesimțite. Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc, și toți acești copii, pe care îi văzusem acum în aievea, ședeau tăcuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învățător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ce-am văzut la școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huțu lui Budulea plimbându-se cu bățul în mână și că acum nu-l mai cheamă Huțu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile. | 224 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Și fiindcă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul. Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos afară ne-a pus în rânduri și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decât toți ceilalți băieți; pentru aceea eram foarte fericit și, întorcându-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huțu ca să stai într-un picior și i-am spus că Huțu e cel mai mare în școală și că a vorbit cu mine și c-a zis că eu stau mai bine decât toți ceilalți într-un picior. După aceea m-am dus iar la școală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am păstrat pe amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la școală și plângând am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau. Și fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura să aducă pe Huțu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară de aci înainte, mergând la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine. | 237 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre "cenzorii" din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic. Știam, afară de aceasta, că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat așezat și înțelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot mai așezat și mai înțelept decât mine; dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, citind irmosul ori cântând Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi șoptea: "Și tu vei fi odată ca dânsul". Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit. Căci Huțu era puternic, pentru că dascălul nu ținea la nimeni mai mult ca la dânsul. Iară dascălul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul să sară peste bănci. Livia era cât mine și vorbea totdeauna până ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între băieți și se cotea cu ei, iară Mili abia știa să umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afară de Huțu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. | 211 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit. Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară când m-am întors, peste un an, acasă, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorbă, și acum zicea Tatăl nostru, cânta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linică cea mică în brațe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindcă era băiat domol și intra totdeauna în voile mele. Dacă însă acum Huțu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înțelept. Într-o zi el însuși mi-a mărturisit-o aceasta, deși numai așa — cam pe departe. Eram în pădure; adunaserăm alune și el mi le spărgea, luând din când în când câte una și pentru sine. — Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc și eu la școală la oraș ca să mă fac dascăl: ce crezi tu, aș putea să învăț acolo cu voi? | 230 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Pentru ce nu? — Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine. — Ai să înveți. — Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice? — Așa-i! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât ca să poată înțelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor. Altfel, eu știam de mult că e vorba ca Huțu să meargă la școală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară Budulea ținea foarte mult la el. Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hârtie și nu-i prea venea să creadă că toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul să scrie și ca să știe ce a scris el însuși, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răboj. Când vedea însă pe Huțu citind din cartea ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: "Ba să mă ierți; asta o știu pe de rost". Huțu își dădea silința să-l lămurească și să-i arate și lui cum se citește; însă când Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeală, fiindcă era peste putință ca cineva să le descurce. | 229 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huțu: "Ia scrie numele meu pe hârtie". Huțu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști. — Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu? — Da, taică. — Cum așa? — Apoi vezi: vede că e ludi și iăr și zice Lă-pocoi și iăr și zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi și zice dat, ceea ce face Lăpădat. Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ceea ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință că unul să citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. | 209 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să-l înțelegi ce vrea să zică. El însă nu înțelegea cum e aceasta cu putință. — Măi Huțule! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară și fluier. După ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau deloc a cimpoi și vioara îi părea tocmai ca fluierul. — De unde să știu eu că aici stă cimpoi și vioară? întrebă el. — Pentru că e "cert-ije-mislete-pocoi-on-ije". — Nu înțeleg. Știu că la răbuj tragi o crestătură, și asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, și asta vrea să zică un car de pietriș ori un berbec. De unde știi tu că tocmai așa se scrie cimpoile? — Așa sună slova. — Cum sună? — Fiindcă e cimpoi, scriu cerf și ije și mislete, ca să fie "cim", iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie "poi". | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie și grozav de multe slove. — Și tu înțelegi orice carte? — Înțeleg, taică. — Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi? — Pot, taică. — Dar atunci tu ești tot atât de cuminte ca el. — Adică nu, taică. — Ce știi tu! răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cuminte ca el. Și fiindcă Huțu era acum atât de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că știe să scrie, să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărțile, ba chiar și să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înșele nimeni, ba putea să ajungă chiar și prețitor la casa satului și să adune birul de pe la oameni. Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică, și chiar dac-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară când Huțu cânta sau citea Apostolul, Budulea își încopcia mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul plecat. | 224 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea totdeauna de lucru și nu putea să-și piardă vremea cu orișicine. Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui Huțu și să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă la lucru. Îi era greu să se hotărască, și au trecut mai multe duminici până ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță. — Așa-i, zise dascălul, e băiat foarte înțelept și trebuie să meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci ca să poată trăi. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și n-ar trebui să-și mai piardă vremea pe la țarină. | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Dar ce să-i faci? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul am să-i pun chiar la prașilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pâinea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți, adică mai bine de cum se obișnuiește la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un băiat, și satul ar trebui să se gândească și la mine. Ba acum se gândesc să mai facă și o a doua școală în sat, fiindcă ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școală? Eu. Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învățătură la mai mulți copii, se pun să ia copiii adunați de mine și să-i dea la altul. | 209 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțelegi că tot omul ar voi să fie dascăl și că eu nu mă plâng; însă, îți spun eu d-tale, nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru că închipuiește-ți d-ta ce încurcătură se face în sat când unul învață pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel. Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Așa este! — Un lucru ar fi mai cu putință, urmă dascălul mulțumit. Ca să fie un dascăl mare și unul mic, adică unul întâi, altul al doilea, care nu învață decât ceea ce-i spune celălalt. Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță; el îndrăzni dar să adauge: — Unul plătit mai bine, iară altul mai slab. | 217 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din școală sunt despărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huțu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult. Budulea rămase încremenit. Huțu dascăl? Nu știa dacă visează ori Clăiță vorbește într-aiurea. — Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu. — D-ta nu înțelegi, urmă iar dascălul. E bun Huțu. Pentru că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întâi o carte de botez, a doua un atestat că ești absolut preparandist, a treia că cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra să știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decât atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraș, să stea doi ani, cum am stat și eu, și să-și ia atestatul. Budulea se ridică în picioare. | 204 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai stea cu dascălul. — Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în strană și să citesc și, când eram de douăzeci și unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huțu știe mai mult decât știam eu atunci, fiindcă le-a învățat toate de la mine. Apoi nu e decât de 15 ani și trebuie să meargă să-și ia atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a învățat la mine. Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiță zicea că trebuie, și așa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huțu să-l ducă numaidecât la oraș, el plecă spre casă. Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste putință ca feciorul lui să umble la școlile cele mari și să se facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiță era smintit de învățătura cea multă, pentru că Huțu era prost și nici n-avea din ce să trăiască la oraș. | 203 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimbă drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele, cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și apoi îmi înșiră îndeamănunțit cuvintele pe care i le grăise Clăiță. — Așa este, jupânul învățător are dreptate, îi răspunsei acum și, ca să-l încredințez, îi arătai atestatul meu și-l citii, în ungurește, cum era scris. — Nu se poate citi asta în românește? mă întrebă el după ce privi îndelung la tipăritură. — Fără îndoială, zisei, și începui a traduce testimoniul. — Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam încă s-o înțeleg. E ca răbușul: n-ai decât să faci crestătura, pentru ca tot omul să știe că nu e berbec, ci oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la școală! În zadar îi spunea Huțu că el nu poate să învețe la școală pentru că nu știe ungurește; Budulea răspundea: — Tu ești prost; nu știi încă ce știi și ce nu știi; vei vedea tu când vei fi acolo; n-ai decât să te uiți în carte ca să știi tot, afară de cele opt glasuri, de tipic și podobii; toate celelalte se învață din carte: ai să mergi la școala la care umblă și el, pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă și ești dascăl. | 256 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl, deși eu voiam să mă fac popă. Ne-am dus apoi la oraș, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiță venise cu Budulea și cu Huțu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraș. Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu desăvârșire și directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe Huțu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare. Budulea era, dimpotrivă, așezat și vesel. Îi părea bine că nu l-a primit pe Huțu la preparandie: voia să-l dea la școala unde eram și eu. Huțu, în sfârșit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse niște pantaloni roși, un surtuc peticit și o pălărie purtată, pentru că acum nu mai putea să umble în strai țărănesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuși nu se simțea bine în ele; îi era rușine parcă de lume și pășea lat și ținându-și mâinile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblând, să-și roadă mânecile și pantalonii. Erau hainele în care umblase odată dascălul; și-l treceau fiorii când se gândea că acum el însuși le poartă și le strică. | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Apoi atât îl purtaseră pe la Ana și pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârșire. Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasă primară și puteam să-i duc la dânsul, și să-i recomand, și să-i spun că Huțu e din sat de la noi, și că e un băiat prea cumsecade. — Ia să ne mai gândim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gândurile grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește, și un dascăl nu trebuie să știe ungurește. — Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea. — Tot, afară de ungurește. Asta-i limba calvinească și papistășească, și îndată ce-o înveți, te zăpăcește. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi, românii, trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascălul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile. — Eu cred, răspunse Budulea, scoțându-și nerăbdător fluierul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte, și cânt mai bine pe el decât pe unul care nu ar avea decât o singură bortă; așa e și omul: câte limbi știe, de atâtea ori e om. | 236 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Și Huțu voia să umble la aceeași școală cu mine fiindcă se gândea să șadă lângă mine și să mă întrebe totdeauna când nu înțelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască. — Așa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranța că într-un an Huțu tot n-are să învețe ungurește, ba că are să uite în urmă și ceea ce va fi învățat. Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huțu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam că trebuie să fie și el, ba mai ales el, de față, zicea să intrăm noi și să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la școală. Dar, la urma urmelor, Huțu era băiat înțelept: el își călcă pe inimă și intră cu noi. Profesorul Wondracek era un om vesel și, când intrarăm, se vedea că-i pare bine, fiindcă râdea din toată inima. Dascălul Clăiță și Huțu rămaseră lângă ușă, iar eu înaintai cu Budulea și-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e Budulea, cimpoieșul de la noi, care are un băiat, pe Huțu cel de lângă ușă, care pân-acum a umblat la școală la dascălul Clăiță și acum voiește să fie primit. — Da, dnule, răspunse d-l Clăiță, făcând un pas înainte. | 210 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | La noi a mers și s-a purtat bine. — Și știe tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învățător, să spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să știe și domnul ce-a învățat Huțu. Dascălul Clăiță era foarte învățat, dar nu era deprins a vorbi cu dascălii papistășești și nici nu-i plăcea să stea față cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa românește, ci vorbea de-ți venea să fugi mâncând pământ. Acum era însă vorba de învățătura ce-i dăduse lui Huțu; el făcu dar un al doilea pas înainte și grăi așezat: — Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca să-l vedeți d-voastre: eu nu știu ce se cere la școala de ici, și dnul profesor, care știe, nu are decât să-l întrebe pe el, ca să vadă dacă știe destul, prea mult ori prea puțin. El sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiță, intrând odată în foc,nu-și pierdea lesne sărita. — Pentru că să vedeți d-voastră, urmă el, la noi se învață tot ceea ce trebuie să știe un om ca să poată trăi cum se trăiește la sat: aici se cere altceva. | 231 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Fără îndoială, mai puțin, dar altceva, ce poate că noi nu știm, fiindcă nu avem nevoie să știm și nu este bine ca omul să învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la românii ortodocși, fiindcă eu sunt ortodox și băiatul de asemenea. Dnul Wondracek privea în tot timpul când la unul, când la altul dintre noi și părea foarte vesel, deoarece își stăpânea râsul. De când auzise cuvântul examen, Huțu uitase și surtuc și pantaloni și stătea încordat la locul său, iară acum înainta cu pași hotărâți și băgând bine de seamă ca nu cumva să o pață ca dascălul Clăiță, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stând drept ca un par înaintea dlui Wondracek și ațintindu-și ochii la buzele lui. Dl Wondracek privi câtva timp la el și parcă era supărat, fiindcă nu-i mai venea să râdă. — Știi ungurește? — Nu știu. — Știe, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar spunea dascălul Clăiță că n-a învățat decât a citi; în zadar spuneam chiar eu că nu înțelege nimic, căci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească și va vedea ce știe. | 206 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Nu știe să vorbească, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citește și cum rostește vorbele. Huțu începu să citească cu glas tare, răspicat și arătând deslușit fiecare comă, fiecare punct. Îl văd parcă și acuma pe Budulea. El stete nițel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de mânecă și-i șopti uimit: — Știe, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek nu-și mai stăpâni râsul. Dar tot în zadar își dete și el silința să-l facă pe Budulea să înțeleagă că Huțu nu știe decât să citească ungurește, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce în ce mai încurcat. Și se vede că dlui Wondracek îi plăcea încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse câteva întrebări lui Huțu, ca să vadă ce știe din celelalte, apoi iar se legă de Budulea cel bătrân, care-i plăcea mult, deoarece era scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbea când vorbeai cu el. — Băiatul nu știe mult, zise el în sfârșit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, și dacă va fi silitor, are să treacă examenul. | 203 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | E destul de mare, adăugă el așezat, pentru ca să înțeleagă că-i șade rău între copii dacă nu învață bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi. Atât îmi trebuia și mie. Întrebați dacă-mi părea bine? Dar se înțelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine; el era și trebuia să rămână sub scutul și povățuirea mea. Și cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, dascălul Clăiță grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel bătrân șchiopăta sprinten și pe mărunțite cu noi, fiindcă nu-și mai găsea rostul și ar fi voit să afle vreun om ca să-i spună cele petrecute, și numai Huțu venea așezat și cu pași măsurați în urma noastră, ca și când nici n-ar ști de ce e vorba. — Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător. — Lasă că vă ajung eu, răspunse el zâmbind.... II Eram cinci inși la precupeața Lenca Liuchici și aveam două paturi și o masă, iară Huțu se culca pe jos, fiindcă taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velință, trei rânduri de albituri, două pâini mari, un săculeț de fasole, altul cu făină și mămăligă și o bucată de slănină, ca să-i fie pe două săptămâni. | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Seca Lenca avea două fete și un copil, era sârboaică și vindea pește la piață; ea se certa totdeauna pe sârbește când era acasă, și pe românește în piață, dar altminteri era femeie bună și ținea la noi, fiindcă eu și Ioța îi plăteam și cu mâncarea, iară ceilalți doi, care erau preparanzi, și Huțu îi plăteau pentru pat și pentru locul saltelei, mai având ca să le fiarbă, din al lor, și de mâncare, când aveau câte ceva. Huțu nu plătea decât pe jumătate, adică șaizeci de creițari pe lună, fiindcă îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat, făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă și aducea iar coșurile acasă, când se însera, și atunci mă duceam și eu să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coșul cu pește, și peștele mirosea frumos. Așa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, și vremile erau atunci minunate. Budulea cel cu fluierul în șerpar venea în toate vinerile și ne aducea câte ceva de acasă. El pleca de joi și venea încet, dar totdeauna cu traista plină. Iară când întâlnea vreun drumeț, prindea vorbă cu el și, dacă drumețul nu-l întreba, el îi spunea fără să fie întrebat: "Mă duc și eu la oraș, fiindcă am un fecior la școlile cele mari. | 221 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști." Iară seca Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă și le spunea drumeților c-a fost la oraș, fiindcă are un fecior la școlile cele mari. Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De când avea și el un fecior la școlile cele mari, se gândea mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea el bucura așa singur, când și ea trebuia să se bucure cu el dimpreună. Și când se gândea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de lacrimi și credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pământ. Și pentru aceea Budulea nu-și mai găsea tigna de mai nainte și era mereu dus în drumuri. Apoi a venit peste câteva săptămâni dascălul Clăiță și cu Budulea și cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huțu, și părea acum mai bătrână decât Budulea. Dascălul era foarte așezat, ca și când ar fi stat înaintea episcopului. | 205 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca și când ar fi stat pe spini și jăratic. Dar ziua aceea nu era vineri, și noi eram la școală. Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huțu și să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice. Fiind însă că noi eram în clasă și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părți cardinale ale universului, Budulea a deschis ușa, a băgat capul prin deschizătură și-a strigat tare: — Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huțu "Budulea Taichii". Dnul profesor Wondracek a sărit mânios, fiindcă Huțu s-a ridicat și-a zis: "Noi suntem, domnule profesor!" iară băieții au început să râdă. Dar când Budulea a intrat, a zis: "Vreau să-l duc acasă, ca să vadă pe maică-sa", domnul Wondracek nu mai era mânios și mi-a dat și mie voie să plec, fiindcă și eu voiam să văd pe mama lui Huțu. Huțu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci ani când plecase maică-sa; o ținea bine minte și, precum a așteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aștepta încă cinci minute. | 205 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mișcat, Budulea iarăși râdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoșteam pe mama lui Huțu, fiindcă n-o văzusem niciodată. Huțu o cunoștea și s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare și s-a uitat la el. Și el s-a uitat la ea și i-a zis că a îmbătrânit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat față în față și s-au uitat amândoi așa în vânt. — Nu-ți pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci Budulea apropiindu-se. — Îmi pare bine, taică, a răspuns Huțu, și și-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor. După aceea Huțu a ieșit afară și a început să plângă, iară maică-sa a ieșit după el, ca să plângă și ea; am început să plâng și eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huțu niciodată plângând. Dar Budulea râdea acum și se uita la noi; pentru aceea am ieșit și eu afară și, când am văzut că Huțu plânge, iar mumă-sa îl ține în brațe și-l sărută, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor. Întrebați dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să țip de bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr. | 214 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraș și le zicea drumeților: "Mergem la oraș fiindcă avem un fecior la școala cea mare. Are să iasă dascăl." Iară când venea singur, el le zicea: "Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraș fiindcă avem un fecior la școlile cele mari. Învățătură cere multă cheltuială și nu putem să ne pierdem ziua amândoi, adică atât eu, cât și nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști." III Iară noi umblăm la școală, Budulea Taichii și eu, amândoi din Cocorăști, amândoi în gazdă la seca Lenca. În ziua întâi Budulea voia cu orice preț să rămâie stând lângă ușă, și numai după multă stăruință se hotărî să se așeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl știe, îl cunoaște și se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în hainele dascălului Clăiță și să umble la școală tot cu domnișori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, și în cele din urmă a ajuns că nici unul dintre băieți nu putea să-l scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, își curăța hainele, le împăturea cu multă băgare de seamă și le punea în ladă, apoi lua cartea și învăța lecția. | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noștri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumânarea sa și, dacă astăzi învățam la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, și așa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumânare, și așa el se silea să | 53 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță. — Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. | 232 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Iacă liniștea colibei. — Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi. — Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândașul, și de la Sf. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră. — În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul! II De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele. | 223 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe. Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, și oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arândașul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pași de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu țircălamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie. | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără și cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten așteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar câteva luni după Sf. Gheorghe, și drumeții mai umblați nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiță, și toată lumea știa cine e Ghiță și unde e Ghiță, iar acolo, în vale, între pripor și locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiță. Iară pentru Ghiță cârciuma era cu noroc. Patru zile pe săptămână, de marți seară până sâmbătă, era mereu plină, și toți se opreau la cârciuma lui Ghiță, și toți luau câte ceva, și toți plăteau cinstit. Sâmbătă de cu seară locul se deșerta, și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșipatru și se simțea întreținută, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine. | 220 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Duminică dimineață Ghiță punea calul la teleagă și bătrâna se ducea la biserică, fiindcă bătrânul, fie iertat, fusese cojocar și cântăreț de strană, și așa, mergând la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. Când bătrâna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse bine la cale, căci altfel ea odată cu capul nu ar fi plecat. Încă sâmbătă dupăamiazăzi sluga trebuia să rânească grajdul, curtea și locul de dinaintea cârciumii, în vreme ce bătrâna și Ana găteau cârciuma pentru ziua de duminică. Duminică în zori bătrâna primenea copiii, se gătea de sărbătoare, mai dădea o raită prin împrejur, ca să vadă dacă în adevăr toate sunt bine, apoi se urca în teleagă. Ana și Ghiță îi sărutau mâna, ea mai săruta o dată copilașii, apoi zicea: "Gând bun să ne dea Dumnezeu! ", își făcea cruce și dădea semn de plecare. Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, căci trebuia să plece singură și să-i lase pe dânșii singuri la pustietatea aceea de cârciumă. Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta și la stânga, vedeai drumul de țară șerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râulețului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârșită, afară de câțiva arini ce stăteau grămadă din jos pe podul de piatră, nu zăreai decât iarbă și mărăcini. | 215 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe și deosebite: de-a lungul râulețului se întind două șiruri de sălcii și de răchite, care se îndeasă mereu, până se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se ivește pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzlețe rămășițele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieșite din pământ și, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârșit, se întunecă, și din dosul crângului depărtat iese turnul țuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridică și se grămădesc unul peste altul, până la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele soarelui de dimineață. Rămânând singur cu Ana și cu copiii, Ghiță privește împrejurul său, se bucură de frumusețea locului și inima îi râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde cumpătul și se aruncă răsfățată asupra lui, căci Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică, Ana era sprintenă și mlădioasă, iară el însuși, înalt și spătos, o purta ca pe o pană subțirică. | 230 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlțâia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiță străin și pustiicios, și atunci el pipăia prin întuneric, ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, și s-o acopere iar. III Cât țin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme, trebuie să fie și mulți păstori. Dar și porcarii sunt oameni, ba, între mulți, sunt oameni de tot felul, și de rând, și de mâna a doua, ba chiar și oameni de frunte. O turmă nu poate să fie prea mare, și așa, unde sunt mii și mii de porci, trebuie să fie sute de turme, și fiecare turmă are câte un păstor, și fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieți, boitarii, adeseori și mai mulți, dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinți buni și străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor și limba lor păstorească, pe care numai ei o înțeleg. Și fiindcă nu-i neguțătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face în turmă: acest cineva este "sămădăul", porcar și el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. | 236 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca și care știe să afle urechea grăsunului pripășit chiar și din oala cu varză. Și dacă lumea zice că locurile de lângă Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decât să-l întrebi pe vreunul dintre sămădăi, și el ți-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune și cine le primejduiește; dar sămădăul e, mai presus de toate, om tăcut, și dacă îl întrebi asemenea lucruri, el răspunde: "Nu știu, n-am văzut, am atâtea și atâtea turme în răspunderea mea și nu mă pot strica cu oamenii". El știe ce știe, numai pentru nevoile lui. Veneau câteodată pe la cârciuma lui Ghiță și porcari, niște oameni îndeobște înalți și bine făcuți, cu cămașa neagră și cu părul strălucitor de untura cea multă și căzut în plete lungi și răsucite asupra grumajilor goi; oameni erau și ei, chiar oameni cinstiți, care mănâncă, beau și plătesc. Într-o zi de luni au venit trei inși în căruță cu osiile de fier, ușurică și trasă de doi cai frumoși, dintre care însă unul mai mare și altul mai mic. | 221 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | În căruță nu era nici scaun, nici fân, ci unul dintre porcarii unsuroși mâna caii, stând în picioare, iară ceilalți doi ședeau pe leutrele vopsite în verde, ca și când n-ar fi venind decât de aci din apropiere. "Ăștia nu prea îmi par a oameni buni", își zise Ghiță când îi văzu sărind din căruță și privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici și acum nu găsesc nici locul, nici oamenii ca odinioară. Ei întrebară dacă n-a fost sămădăul pe acolo, puseră sluga să deshame caii, să-i adape și să le dea ovăz, apoi intrară, băură fiecare cât trei inși la un loc și plecară cu un "noroc bun". — Bine, dar n-au plătit, grăi bătrâna nedumerită. — Lasă, că m-am înțeles eu cu dânșii, răspunse Ghiță, apoi se duse pe ici în colea, ca nimeni să nu-i vadă fața și ca nu cumva nevasta să-l întrebe: "Ce ai, Ghiță?" Peste puțin sosi și sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc. Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur. | 232 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | El își opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrâna care ședeau pe laița de lângă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită primprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul. — Noi suntem, răspunse bătrâna ridicându-se. — Știu, grăi Lică, dar cred că vor fi și oameni pe aici. Eu întreb de cârciumarul; cu el vreau să vorbesc. Lică le zise aceste așa, ca orișicine să poată înțelege că are grabă și că nu vrea să mai lungească vorba: bătrâna plecă dar fără de întârziere să caute pe Ghiță, iar Ana rămase privind ca un copil uimit la călărețul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei. Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut așa cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută și speriată de bărbăția înfățișării lui. — Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiță. — Da! — Și tu ai venit în locul lui! — Da! — De la Sf. Gheorghe? — Da, răspunse Ghiță, aruncând o privire furișată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele nu cumva se tulbură. — E Ghiță, ginere-meu, grăi bătrâna, și, mulțumită lui Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici. | 213 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Lică își apucă, zâmbind, mustața între buze. — Aici, zise el, le merge bine la toți oamenii cu minte. N-ai decât să te pui bine cu toată lumea, să le zici "noroc bun" celor ce vin și se duc și poți să dai mulțumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici niște oameni? — De! răspunse Ghiță chibzuit, suntem la drum și trece multă lume. — Vorba vine, trei oameni... — Trei, patru, zece... grăi Ghiță cam în glumă, lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca să țin seama despre cei ce vin și trec, și așa nici nu-i prea știu. De la o vreme te obicinuiești cu oamenii, încât nici nu te mai uiți la fețele lor. Apoi, cine știe dacă nu e și câte unul care s-ar mâhni dacă ai bate drumul cu vorbe despre dânsul. De cârciumar să nu întrebi niciodată, căci el vede și aude atât de multe, încât trebuie să uite degrab' și să nu mai ție nimica minte. — Așa-i, grăi Lică. Întrebam numai ca să văd dacă nu cumva mi-ai putea spune, fiindcă sunt oamenii mei. Au plecat să vadă o pădure, pe care voiam să o luăm de la toamnă pentru turme, și nu știu acum dacă au trecut înaintea mea, ori e să-i aștept aici. | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Așa o fi, răspunse Ghiță hotărât, dar eu nu-ți pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aci vor fi fost și ei. — Cum nu!? strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atât de mult și n-au plătit. Pe Ghiță îl trecu un fior de junghi prin inimă și, oricât de mult ținea la soacră-sa, acum el ar fi fost în stare să-i pună degetul pe gură. — Muierile văd mai bine și se vede că au mai puțină treabă, zise el stăpânindu-se. — Dacă n-au plătit, grăi Lică, apucându-și iar mustața între buze, era fiindcă știau că voi veni eu ca să plătesc pentru dânșii. Grăind aceste, el descălecă și-i făcu lui Ghiță semn să intre cu dânsul, pentru ca să facă socoteala. "Bătrâna e tot mai cuminte decât mine", își zise cârciumarul, și intră cu voie bună în urma lui. — Bătrâna ar putea să-și ție gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiță. Mă cunoști? — Nu! răspunse Ghiță, răcit în tot trupul. — Atunci mă știi de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază mare pe drumul de țară și nimeni nu mă oprește în cale, că mă duc în oraș și stau de vorbă cu domnii. | 231 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorbă, dar am făcut așa, că orișicine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu știe nimic. De aceea am să dau seama despre douăzeci și trei de turme de porci. M-ai înțeles? Nu doară c-aș putea plăti tot ce se poate pierde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aș crede că-l pot bănui. M-ai înțeles?! Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!? Ghiță ar fi avut multe de zis, dar Lică se întoarse o dată în călcâi și, pe când cârciumarul își veni în fire, drumețul dăduse pinteni calului. — Un om prea cumsecade, grăi bătrâna, privind în urma lui. Cine a fost ăsta? — Lică Sămădăul! răspunse Ghiță. — Lică Sămădăul!? strigă Ana. Și câte rele nu mai zicea lumea despre dânsul! — Așa e lumea... grăi Ghiță. Să nu crezi nimic până ce nu vezi cu ochii. El singur nu și-ar fi putut da seama dacă a grăit aceste cuvinte din amărăciune ori numai dorind să ascundă înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră. | 216 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la față. — Asta-ți pare ție, grăi Ghiță. Are și el necazurile lui. IV — Oamenii sunt mulți și de multe feluri, grăi cârciumarul în ziua următoare, privind când la nevastă, când la soacră-sa. Îți închipuiește că unul se duce să cumpere ceva, bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă pădurile. Asta e treaba lui, și cine știe dacă nu l-aș supăra, dacă nu l-aș păgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe aici. El se duce să târguiască, și dacă vine în urma lui altul, care din întâmplare voiește să cumpere tot acele păduri, și eu spun că Lică a trecut pe aici, acest al doilea cumpărător grăbește, sosește la vreme și poate să-i strice târgul. Voi înțelegeți? — Așa e, răspunse bătrâna. — Ori poate să vie unul care are și el păduri de dat și umblă după Lică pentru ca să se înțeleagă cu el: dacă-i spun că Lică a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el și pe Lică, dar îl păgubesc pe acela la care Lică plecase, iară eu n-am să folosesc, nici să păgubesc pe nimeni. — Așa e, zise iar bătrâna. Ai toată dreptatea, noi nu suntem puși aici pentru ca să le dăm drumeților știre despre cei ce vin și cei ce trec. | 221 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Noi nu știm nimic și ne căutăm de treaba noastră! adause Ghiță scurt și hotărât. De aici înainte, cârciumarul, cârciumărița și soacra cârciumarului nu-și mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte. Dar încă în acea zi Ghiță se duse cu treabă la Arad, cumpără două pistoale și își luă o a doua slugă, pe Marți, un ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni și se întoarse cu doi căței flocoși. Mai avea el un câine la casă, dar acesta era leneș, se deprinsese cu oamenii și nu lătra pe nimeni. El puse dar cățeii de mici în lanț și nu le dădea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârciumă, apoi slobozea și porcii și asmuțea cățeii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum cățeii prind și cum scot sânge din urechile grăsunilor, și voind să-și deprindă câinii la asmuțat, se deprinsese și el atât de mult, încât aștepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la cârciumă, și atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii săi. Ana nu-i putea suferi pe acești câini și se supăra cu atât mai mult când bătrâna zicea că e bun câinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniștit când se știe păzit de niște câini buni. | 226 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Așa era; însă Ana simțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat și îi părea că, de când are câini, ține mai puțin la nevastă și la copii. Ca om harnic și sârguitor, Ghiță era mereu așezat și pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe. Adeseori Ana ar fi voit să-l întrebe: "Ghiță! ce-i cu tine? ", însă ea nu mai îndrăznea să-i vorbească dezghețat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva el să se mânie și pe dânsa, ceea ce nu făcuse încă până atunci. Așa sosiră zilele de toamnă. Într-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin de oameni, sosi o turmă de grăsuni mari și frumoși, tot unu ca unu. Unul dintre boitari, un băietan ca de șaptesprezece ani, intră în cârciumă și căută pe Ghiță. — Sănătate și voie bună de la Lică Sămădăul! | 201 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | zise el îndrăzneț. Ți-a lăsat vorbă să ne dai să mâncăm și să bem; au să vie și celelalte turme în urmă și ne-a spus ca să-ți lăsăm cinci grăsuni din turmă și să ți-i alegi după plac. — Bine plătește Lică! zise unul din drumeți. — Are de unde! adause altul. — Mai știi!? întâmpină al treilea. Are turme multe, și porcarii beau și mănâncă mult. Ghiță-și încreți fruntea. Vorbele boitarului și apoi vorbele drumeților erau parcă să-l scoată din sărite. El simțea că, dacă nu primește, se trage în degete cu Lică; dar aici, față cu oamenii, nu putea să primească. — Bine, zise el, călcându-și pe inimă. Lăsați, că mă înțeleg eu cu Lică. Mâncați numai și beți; grija mea de plată. Băietanul ieși, iar Ghiță se întoarse spre oameni și mai adause: — Ce știu eu cât vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau să am socoteală curată. — Așa-i! ziseră oamenii. — Bine, Ghiță, de ce n-ai primit grăsunii? întrebă în urmă bătrâna. — Ce să fac eu cu grăsunii lui? răspunse el cam necăjit. — Să-i tai, să-i vinzi, să-i îngrași. Ghiță, ia grăsunii, că rămâi fără bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plăti în grăsuni. | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Trebuie să primești ce-ți dau oamenii, fiindcă nimeni nu-ți poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit și te plătește cinstit: de ce să-l superi fără nici un folos? Acum îți dă, acum ia, căci nu știi ce are să fie mâine. — Lasă, că mai vin și alte turme... grăi Ghiță cam cu jumătate de gură. Să mă mai gândesc, să mai văd ce cheltuială fac oamenii. — Gând bun să-ți dea Dumnezeu! Nici Ghiță n-ar fi cerut decât un gând bun de la Dumnezeu, dar îi era greu să se oprească asupra unui gând, fie el bun, fie rău. Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea din depărtare, cealaltă pornea mai departe, și locul se deșerta, dar peste puțin iar se umplea. Și cum turmele plecau una câte una, Ghiță întreba mereu câte mai sunt, și pe cât numărul turmelor rămase în urmă scădea, pe atât el prindea poftă de a-și opri cei cinci grăsuni. — A zis Lică să-mi opresc cinci grăsuni, îi zise în cele din urmă unuia dintre porcari. — Noi nu știm nimic, răspunse acesta. — Apoi, adause altul cam în glumă, noi plătim înainte, ori nu plătim deloc. | 201 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Peste puțin sosi și Lică, ceru un pahar de vin, își întrebă de turme, apoi zise "noroc bun!" și plecă mai departe fără să fi descălecat măcar. Ghiță rămase cuprins de gândurile omului păgubaș. El era om cu minte și înțelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de arândaș și afară de stăpânire mai era și dânsul care stăpânea drumurile, și în zadar te înțelegi cu arândașul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poți sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci și om al lui Lică. Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine. "Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, își zicea el, să mă pun în picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe și să le dau altora de cârpit." Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lică pentru ceea ce dă. Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: "Prea puțin îmi pasă!" | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă și copii și nu putea să facă ce-i plăcea. "Să vedem! își zise el în cele din urmă, voind să-și alunge gândurile rele. Deocamdată, e mai bine ca el să-mi fie dator mie." Așa zicea el, însă de cu seară, când își strânse banii ca să-i pună în ladă, el simți că nu are dreptate. Ghiță nu era omul care se știe bucuros dator, dar cu atât mai puțin omul care dă bucuros de la sine, și așa îi venea parcă să zică: "Am să mă pun frumos pe lângă dânsul, ca să-mi plătească". Era legat, și omul când se simte legat e supărăcios. Chiar atunci seara Ghiță își bătu sluga, pe ungurul, fără a-și da seama pentru ce, iar când Ana îl mustră, fără de voie, pentru aceasta, el îi aruncă vorbele: — Ei! frate, dă-mi pace! Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața!? Ana tăcu, dar ochii i se umplură de lacrimi, fiindcă vorbele îi păreau grele. | 204 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Ei! și tu te mâhnești numaidecât, zise el amărât. Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare, și să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa, și așa ieși afară, ca să fie singur cu gândurile sale. Și dacă ar fi știut Ana ce gândea și ce simțea el, când stătea așa singur și posomorât, ea s-ar fi dus la el și l-ar fi mângâiat, dar el tăcea, și așa ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soțul ei. Duminică, după ce bătrâna plecase la biserică, Ghiță-și răsuflă veninul asupra lui Laie, apoi se făcuse mai vesel decât de obicei. El petrecea cu Ana și cu copiii în umbra arinilor, luase de zgardă pe Cula, câinele cel mare și leneș, își pusese băiatul pe el și-l învăța să călărească, și-l învăța mereu, cu toate că Ana se necăjea, temându-se ca nu cumva copilul să cadă ori câinele să-l muște. Deodată, ceilalți câini, care erau slobozi, începură să latre, iar Cula, auzind lătratul lor, se repezi și el lătrând în partea despre deal, încotro îi auzea pe dânșii lătrând. Ana țipă înspăimântată, deoarece copilul era să cadă; însă Ghiță nici nu ținu seama de dânsa, ci, strângând zgarda, se îndreptă și privi îngrijat în toate părțile. | 219 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Nu zări nimic. — Se vede c-au dat de cățelul-pământului, ori au simțit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lăsându-i să latre mai departe. — Ghiță! grăi Ana jeluindu-se. Eu nu știu cum te-ai făcut tu de la o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău când văd copilul pe câine, și parcă în ciuda mea îl ții mereu. — Săracul de mine! răspunse el cam răstit. Când e vorba să-mi fac și eu o poftă, proastă, bună, cum ar fi, țop! că mi se supără nevasta! Haid'! adause apoi, luând copilul în brațe și dând cu piciorul în câine. — Nu, Ghiță! Nu vreau! strigă Ana speriată, apoi fugi după câine, îl luă de zgardă, îl aduse la locul unde fusese și începu să-l roage pe Ghiță cu stăruință ca să-și pună iar băiatul călare pe el. — Uite, era o prostie! grăi Ghiță muiat și se lăsă pe iarbă. Ana luă ea însăși copilul, îl puse călare pe Cula și-l purtă fricoasă la dreapta și la stânga, privind mereu la soțul său, ca să vadă dacă el nu zâmbește. Ghiță nu zâmbea. Privind la copilul ce țipa răsfățat și privind la soția sa, îl apucă o înduioșare din ce în ce mai adâncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult și parcă era să se despartă de dânsa. | 220 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Ano, zise el în cele din urmă alene, ia vino, șezi lângă mine! După ce ea se așeză lângă dânsul, el o privi lung și întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: — Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la Sf. Dimitrie de aici? — Pentru ce? întrebă nevasta uimită. — Nu ți se urăște ție în singurătatea asta? — Mie? nu! — Nu ți-e frică? — De ce? — De ce? De toate! Tu auzi cum latră câinii; au dat de vreo urmă, de vreun gândac, de vreun vierme și latră, fiindcă n-au altă treabă: mie însă mi se răcește măduva în oase când îi aud lătrând. E grozavă viața asta, Ano, e grozavă; stai aici în pustietate, și te sperii de nimic, și-ți mistuiești viața cu năluciri deșerte. — Ce ai, Ghiță? strigă nevasta cuprinsă de îngrijare. — Ce am? răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine. Eu nu ți-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii și tu om, Ano, și să te gândești la viață, căci nu pot să-ți vie mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici și nu mă supără nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine, și aceste gânduri nu-mi lasă tihnă să mă bucur de ziua de astăzi. | 228 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Și poate că gândurile mele sunt deșerte, poate că ziua de mâine are să fie tot bună, dar o voi pierde temându-mă de cea de poimâine. Și cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta. — Atunci să plecăm, Ghiță. — Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, așa cum sunt, îmi vine greu să plec. — Atunci să rămânem aici. Tu știi mai bine cum are să fie bine. — Poate că știu, Ano, dar nu pot, zise el cu amărăciune. Ar trebui să mă silească cineva, să mă împingă. Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici; mi-e rușine; iară tu ești bună, Ano, și blândă, dar ești ușoară la minte și nu înțelegi nimic: sunt cu tine ca fără de tine; în loc de a-mi alunga gândurile cele rele, mă lași să mă mistuiesc cu ele, și când nu mai știu ce să fac, tu te uiți la mine cu milă, și atâta tot. — Ce să fac, zise ea mâhnită, dacă așa m-a lăsat Dumnezeu!? Ghiță se lăsă pe coate și rămase așa întins pe pământ și cu privirea pierdută în depărtare. Într-un târziu, Ana își ridică capul și privi îndrăzneață la el. | 211 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Fiindcă tu le fierbi toate în tine și mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu știu ce te pune pe gânduri... V Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreți în pas, ținându-se mereu în albia râulețului, unde erau acoperiți de șirul de sălcii și de răchite. Câinii, care simțiseră la depărtare de câteva împușcături, o luară spre dânșii, lătrându-i cu neastâmpăr din ce în ce mai mare. — Să fie ai dracului de câini! grăi Lică, oprindu-și calul. Pe cât se vede, la cârciumă nu e nimeni și nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm câinii, pas să se mai teamă de noi! El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, și când cei doi câini se apropiară și voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă și începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine. Câinii se opriră zăpăciți în cale și, mai ales după ce descălecară și ceilalți doi oameni, începură să-i mai slăbească. În cele din urmă, ei parcă-și deteră cu socoteală că au a face cu niște oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dânșii; ei se întoarseră dară încet și oprindu-se din când în când ca să mai latre o dată spre cârciuma de la care veniseră. | 229 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Lică se ridică iar în picioare și îi chemă din nou la sine, însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre. Peste jumătate de ceas își petrecu astfel cu cei doi căței deprinși a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulțumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa. — Buni căței! dar tot eu sunt nașul lor, zise el, și iar îi netezi și, așa pas cu pas, se apropia de cârciuma părăsită. Ghiță uitase de mult că au lătrat o dată câinii, când Lică sosi la cârciumă si-l deșteptă cu câteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laița de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpânul lui. — N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui Lică. — Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică. Ghiță sări în picioare când află că Lică a sosit la cârciumă și se schimbă la față, dar nu se gândi mult, ci plecă cu pași hotărâți și cu vinele încordate spre cârciumă. Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el. — Ghiță! stai! zise ea. Înainte de toate îl trimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor. | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Ea privi lung și aspru în ochii lui. Nu mă înțelegi tu, acum, când eu încep a te înțelege pe tine!? zise ea încet. Așa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aștepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, și dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alți doi oameni, și trebuie să mai stăm cu dânșii; să ne mai aștepte, și ne aștepți și tu. Ai înțeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni. — Da, răspunse Laie, și plecă printre arini spre albia râulețului. Acum înțelegea și Ghiță gândul nevestei sale, îl înțelegea și parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: "Ano! greșești când crezi că trebuie să te temi de Lică". Apoi iar îi venea să meargă la dânsa, să-i mulțumească pentru gândul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă nimic; se temea că o va tulbura, și așa plecă cu inima îndoită spre cârciumă, lăsând-o pe dânsa cu copiii sub arini. Când se află aproape de cârciumă, el privi spre râuleț și văzu pe Laie fugind peste drumul de țară, ca să apuce șirul de răchite. | 216 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | "Prostul dracului! mă dă de gol", își zise el îngrijat. — Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu pește și uite cât e de sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu! — Minunați căței! răspunse Lică, netezind pe unul dintre câini și privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în brațe și cu altul de mână. M-au simțit cale de o jumătate de ceas și-am pierdut o mulțime de vreme ca să-i momesc. Ghiță înțelese unde bate Lică cu vorbele sale și ar fi avut poftă să dea o dată cu piciorul în câinele care începu a se linguși pe lângă dânsul. — I-am auzit lătrând, răspunse el, dar știam că nu pot să fie decât oameni de aceia de care aștept în toate zilele. — Trebuie să știi un lucru, urmă Lică. Câinii au pentru oameni un lătrat anume și trebuie să înțelegi limba lor, pentru ca să te folosești de ei, fiindcă mai ales atunci când ar trebui să sară, ei nici nu latră decât o dată, de două ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca să-l zărești. | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Dar să intrăm, adause el alene, fiindcă avem o vorbă împreună. — Și mai multe, răspunse Ghiță, intrând cu pas hotărât în urma lui. Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul. — Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un teanc de bucăți de piele înșirate pe o verigă de sârmă. Aceste sunt semnele turmelor m | 70 |
Ioan Slavici | Comoara | Sănătatea! Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe un împărat să nu te dai! Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii. Bun gând a avut cine a pus la cale ridicarea forturilor: cari toată săptămâna pământul cu roaba și iai sâmbăta polul, ba chiar un pol și jumătate, dacă ești om harnic și nu pierzi vremea stând de vorbă, umblând de ici până colo, ori făcându-ți țigările. Iară Duțu, om și altfel harnic, mai era și deprins cu treaba aceasta din timpul cât a stat în oștire, la compania de geniu. Bun lucru și oștirea: pierzi, ce-i drept, trei ani de zile, dar vezi lume și te mai alegi cu ceva. Plecând cu noaptea-n cap, lucrând toată ziua întins și întorcându-se pe-ntunerec, n-avea Duțu timp nici să mănânce, nici să doarmă, dar era om care ține la tăvăleală, și cu atât mai bine îi tigneau duminecile și zilele de sărbători, când Stanca se gătea ca o porumbiță, lua pe cel mic în brațe și pe cel măricel în coadă și mergeau cu toții la horă, nu ca să joace, ci ca să nu stea singuri acasă. | 252 |
Ioan Slavici | Comoara | Iar dacă erau odată la han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cât stătuse-n oștire a luat Duțu și deprinderea de a nu-și trage, când n-are nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămâna?! Casa îi era plină; nevasta și el erau bine îmbrăcați; copiilor nu le lipsea nimic; în ladă se adunau încetul cu încetul polii pentru perechea de boi; e om bogat cine-i sănătos și știe să rabde și să muncească. Un singur păcat avea Duțu: băiat deștept, gureș și curățel, el a mai învățat la oștire și vreo trei buchii, și acum se credea și mai țanțoș de l-ai fi socotit în rândul oamenilor cu două juguri de câte patru boi. I s-ar fi trecut, poate, și asta, dar mai era și rău de gură și nu suferea ca cineva să-l atingă la sărăcia lui. Așa, într-una din zile, trecând prin fața casei lui Ghiță al Popii, care avea două juguri cu câte patru boi și se fălea mereu cu ele, nu s-a putut stăpâni să n-o întrebe pe Ana, nevasta lui Ghiță. - Bună ziua, Ano, ce mai fac boii? -Mulțumim de-ntrebare, sunt bine! răspunse Ana, care nu era nici ea mai deșteaptă decât bărbatul ei. | 206 |
Ioan Slavici | Comoara | - Dar Ghiță ce face? Întrebă iar Duțu, zâmbind pe sub mustață. - E bine și el! răspunse Ana, care nu înțelegea nici acum batjocura. Au înțeles-o însă vecinii, și peste puțin, așa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau lui Ghiță, ca mai nainte, Ghiță al Popii, ci Ghiță al Boilor. Și multe de aceste făcea Duțu când alții nu-l lăsau în pace. Chiar și asta mai ales de dorul Stanchii, care ținea ca nimeni să nu-i treacă bărbatului ei înainte. Și adecă de ce să-i treacă?! Averea n-ai decât să vrei, și ți-o faci; pe om însă nu poți să ți-l faci, și mai rar pe omul ca Duțu al ei. Asta toți trebuiau s-o știe! - Mai rar femeie ca nevasră-mea! zicea și Duțu, care ținea și el ca nimeni să nu-i treacă nevestei sale înainte. Era de nesuferit cum țineau oamenii aceștia unul la altul și la ale lor. Copii ca Stanca, găini ca Stanca, rațe ca Stanca, gâște ca Stanca, purcei ca Duțu, capre ca Duțu nu mai avea nimeni. Își făcuseră și ei o cocioabă de casă. Nu-i vorba, era pusă la un loc bun, largă și luminoasă, totdeauna curată ca-n zi de Paști; o făcuseră din hărnicia lor, dar auzindu-i vorbind de ea, ai fi crezut că-i curte domnească, iară nu colibă de mojic. | 220 |
Ioan Slavici | Comoara | Noroc că n-aveau bogății oamenii aceștia, că n-ar fi putut nimeni să le ajungă la nas! Așa-i firea omenească: stă ascunsă până ce n-a ajuns omul în largul lui, ea se dă apoi de gol. E câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la fire și totdeauna gata de-a le sări altora într-ajutor, încât ai zice că n-ar întrece nimic bunătatea lui dacă n-ar înăbuși-o sărăcia; când colo, te pomenești că, ajuns bogat, nu mai vrea să-și aducă aminte de nevoile celor săraci și se dă pe față inima lui cea neagră. Altul e-ndușmănit de sărăcie și n-are milă nici cu cei bogați, nici cu cei săraci ca dânsul, dar, ajuns bogat, se-mpacă cu lumea și se dă pe față ca om cu inima miloasă. Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului, și sunt rari oamenii care-și păstrează firea în toate împregiurările. Așa, plecând cu noaptea-n cap, lucrând ziua toată și întorcându-se pe-ntunecate acasă, puteau să fie Duțu și Stanca oameni răi de gură și buni de inimă: te pomenești însă că, harnici cum sunt, se-mbogățesc și iese cu totul altceva din ei. Ba poate că nici chiar așa de săraci n-ar fi cum sunt, dacă nu i-ar fi intrat lui Duțu în minte gândul că el are să fie om cu stare. | 222 |
Ioan Slavici | Comoara | I-o fi venit așa din senin, i-o fi spus-o vreo țigancă, destul că el nu punea nici un preț pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată și el avut. Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine. Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. Și-n vremuri de mult, și-n vremuri mai apropiate a fost drum larg pe acolo pe la Focșani. Trecut-au și turcii, și tătarii, și boieri bogați, ba chiar și domni plecați în pribegie, numai bunul Dumnezeu știe câți și ce fel de oameni fugari au trecut: cine știe dacă nu cumva vreunul și-a îngropat comorile tocmai unde Duțu-și încărca metrii cubici de pământ?! Chiar dacă n-ar fi, nu e nici un păcat să și-o închipuiască: lucrează mai cu poftă, timpul îi trece mai bine. Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan. | 209 |
Ioan Slavici | Comoara | Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele. - Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași. Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său. Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc. Mai erau însă și alții prin apropiere. - Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât. Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om! Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru. Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută. | 209 |
Ioan Slavici | Comoara | El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire. - O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma. Duțu iar se cutremură. - O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici. - Numai să nu fie vreo comoară pusă cu blestem… urmă Dumitru. Zice că sunt și comori care sunt fermecate, ca să aducă nenorociri celor ce pun mâna pe ele. Duțu se mai liniști. Văzând că Dumitru nu trage cu ochiul și că le ia toate în glumă, o dete și el pe glumă. - Comoară să fie - Îi răspunse el -, căci de noroc, grija mea! - Și adecă de ce n-ar putea să fie! grăi Dumitru mai așezat. Multe s-au petrecut în țara noastră și nu e loc deschis în care n-ai putea să găsești comori. Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași. | 237 |
Ioan Slavici | Comoara | Era peste purință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru. El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină. Mai erau și niște bulgari pe șanț, dar aceștia lucrau departe, la vreo sută de pași: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredințeze mai bine. Nu! Până la noapte el nu mai putea să facă nimic. Era peste putință ca să nu fie cazanul acolo, cazanul plin: mai bine mort! Roaba îi era plină și Dumitru se-ntorcea cu roaba lui goală. Abia acum dete cu socoteală c-ar fi trebuit să plece și să se întoarcă deodată cu el: nu-i rămânea decât să aștepte până ce nu-și va fi umplut Dumitru din nou roaba. Ca să-și facă de lucru și să piardă vremea până atunci, el se așeză pe marginea șanțului și se desculță, apoi iar își puse opincile, încetinel, cu multă chibzuială, ca omul îngrozit de lungimea timpului. Era abia pe la prânzul mic și el mai avea să sape mult și să ducă multe roabe pline. Pe când el moșmolea la nojița opincii din stânga, iată și căpitanul de jurnă - n-ar mai fi fost!… Puțin avea să-i pese capitanului de jurnă dacă Duțu face mulți ori puțini metri cubici pe zi; el era însă căpitan, adecă om deprins a ținea rânduiala în toate și a nu lăsa pe nimeni să-și piardă vremea degeaba. | 240 |
Ioan Slavici | Comoara | - Dar tu - strigă el cu energie militară - ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici?! Duțu sări speriat în picioare. - Mi-a intrat - răspunse el strâmtorat - nisip în opinci! - De unde, măi, nisip?! Unde ai găsit tu nisip? Duțu avea multe păcate, dar nu-și aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de rușine spuind minciuni. Îi era dar greu, de nu mai cuteza să se uite-n ochii căpitanului. Nici că ținea însă căpitanul să vadă ochii lui Duțu: el se uita la groapa din fața lui. Acolo unde sunase cazanul locul rămăsese nesăpat, pământul neridicat deopotrivă cu fundul șanțului, un lucru pe care ochii unui căpitan de geniu nu pot să-l sufără. - Dar de aici, măi, de ce n-ai ridicat pământul?! Ai servit tu în compania de geniu?! strigă el gata să-l umfle. Duțu iar începu să tremure în tot trupul. - Îl scot, domnule căpitan - răspunse el cuprins de deznădăjduite - Îl scot. - Haid’! - strigă căpitanul - ia cazmaua! Scoate-l în fața mea după regulament, să te văd eu. Duțu se uită ca turbat la dânsul. Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc. | 208 |
Ioan Slavici | Comoara | Așa nu-i rămânea decât să puie mâna pe cazma și să ridice pământul. Vai de capul lui! Încet, cu băgare de seamă, pipăind cu vârful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afâna pământul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata și să-l arunce în roaba plină. Căpitanul își pierdu răbdarea. - Ce umbli cu cazmaua parcă dai în buba din spinarea mă-tii! ? se răsti el, apoi smunci cazmaua din mâna lui, ca să-i arate cum se lucrează cu ea. - Uite așa! - Aoleo! strigă Duțu, și căzu ca o cocoloașă la marginea șanțului, când văzu că căpitanul înfige cu toată puterea în pământ. Aoleo! strigă iar, când se pomeni că nu suna cazanul. - Ce e! ? Îl întrebă căpitanul mirat. - Mi-e rău, domnule căpitan, gângăni Duțu. Tare mi-e rău! Mă taie la inimă și-mi vine să leșin; mă trec sudorile și-mi vine să vărs. Căpitanul vedea că i-e în adevăr rău: fața îi era verde-galbenă, ochii i se împăingeniseră și buzele i se făcuseră vinete. - Du-te la lazaret să-ți dea picături! Îi porunci el muiat. - Nu mă duc, răspunse Duțu îndărătnicit și înfigându-se oarecum în pământ. Eu stau aici! nu pot să mă duc. | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Să meargă Dumitru și să mi le aducă picăturile acelea. - Haide, grăi căpitanul grăbit, și plecă însoțit de Dumitru. Rămas el singur, Duțu se uită câtva timp buiguit în vânt. „N-a sunat, zise apoi într-un târziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem! ” II - Scapă-mă, Doamne! Dezleagă-mă, Doamne! Ia-mă, Doamne, ori fă-mă ce-am fost! gemu Duțu tăvălindu-se pe jos. Așa deodată, ca din senin, numai pentru că i s-a părut că suna a cazan, el, om în toată firea, s-a pomenit muiat ca mărul bătut de nu mai știa ce să-și facă. Nu-l mai tăia, ce-i drept, la inimă și nu-i mai venea să leșine, dar era amețit, sudorile tot i se mai iveau din când în când pe frunte, tremura mereu, un grozav neastâmpăr îl cuprinsese. Nici că era însă chip să-și vie în fire. Timpul se oprise parcă în loc. Trecuse o spaimă de vreme de când cu căpitanul, și seara tot nu sosise încă, ziua tot nu se mai sfârșea. Ca să rămâie singur, el a rugat pe Dumitru să se ducă să-i spună Stanchii că n-are astă-seară să-l aștepte, fiindcă, deși îi este mai bine, se sâmte prea istovit ca să facă lungul drum pân-acasă. | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu era adevărat și n-o mai mințise în viața lui pe Stanca; dar alta nu-i rămânea de făcut și, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o mințea. Rămas singur, Duțu s-a dumirit încetul cu încetul. Nu se mai îndoia că e fermecată comoara și era hotărât să nu se atingă de ea, cùm nu te atingi de omul înciumat. Ce folos de bogăție, dacă ea, chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom?! Era hotărât Duțu, dar hotărârile omului sunt omenești: un gând le aduce și altul le ia. Cum gândurile se înșirau pe gonite în sufletul lui, mereu se ivea și iar se reivea cu ele sâmțământul că nu e cu putință ca el să se lipsească de comoara lui, fie ea chiar blestămată. De ce adecă a găsit-o?! De ce tocmai el?! A stat atâta timp în pământ fără ca vreun altul să fi dat peste ea? De ce tocmai el a trebuit să sape aici, iară nu Dumitru ori vreunul dintre bulgari?! Are fiecare om soarta lui, de care, fie bună, fie rea, nu poate să scape, și-i era câteodată lui Duțu parcă toate stau în strânsă legătură, și forturile au trebuit să fie ridicate tocmai acum și tocmai aici, pentru ca el să lucreze la ele și să găsească neapărat comoara. | 223 |
Ioan Slavici | Comoara | Și iar i se lumina capul. „Nu! — zicea el mai limpezit la minte - eu fac ce vreau, și vreau după cum mi-e firea. E numai din întâmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească și altul, care nu făcea ca mine: ce am să fac eu?! Nu vreau! ” strigă apoi, și sări îndărătnicit în picioare. Îi era parcă Satana-l ispitea și trebuia să-i arate că e mai tare decât ispita și nu i se supune. „Nu! Își zicea în gândul lui, nu-mi trebuie. Eu cu Stanca mea și cu copiii mei trebuie să rămânem ce suntem; mai bine decât așa pentru noi nu se poate, n-avem să fim scoși din ale noastre! ” Și iar tremura în tot trupul când își dedea seamă de necunoscutul spre care era împins de ispitirile unei mari bogății, el, care nu voia să se dea, ci să rămâie stăpân pe sine și pe ale sale. Zbătându-se astfel, el adeseori era cuprins de îndoială și se pipăia însuși pe sine, ca să se încredințeze dacă nu cumva visează, dacă el e în adevăr el însuși, tot cel ce fusese mai nainte, tot cum se știa pe sine. „Ei! Își zise într-un târziu, parcă visând, tot nu eu însumi m-aș pipăi pe mine și m-aș încredința că eu însumi sunt, așa cum în aievea mă știu?! | 223 |
Ioan Slavici | Comoara | ” Nesuferită ființă viața omenească: ești și nu ți-e cu putință să te încredințezi dacă și-ți pari cum în adevăr ești. Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să se poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile ce-l încungiurau. „Dar - zise el - ce-am văzut, dacă privesc cu ochii?! Are lumină plină și soarele, pe care-l visezi; și ale lui raze te ard; și stelele visate lucesc pe cer; și iarba visată e verde; și-n războiul visat curge sânge; și bucuria visată îți umple sufletul de dulceață; și durerea visată te sfâșie: totuna ție dacă te visezi trăind ori trăiești în aievea. ” El se scutură, ca să se deștepte, dacă va fi visând, dar în zadar, căci nălucirea nu se schimba. În mijlocul acestei buiguieli, un singur lucru era hotărât în gândul lui: că trebuie să se încredințeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo unde el dăduse cu cazmaua-n ceva ce-i sunase a cazan, că el singur și nevăzut de nimeni are să vadă - și apoi, ce-a fi să fie! În amurgul serii el se ridică, își luă cazmaua, târnăcopul și lopata și le strânse la un loc, ca să le aibă la îndemână, apoi se uită cu ochi pânditori în toate părțile. | 220 |
Ioan Slavici | Comoara | Oamenii încetaseră cu lucrul, și unii plecau spre casă, alții se duceau la cantină, iar alții stăteau fără de nici o treabă ori își făceau, ca bulgarii din apropiere, rost de odihnă. Era încă mișcare-n toate părțile, și cu cât mai bine se-nnopta, cu atât mai iuți erau bătăile inimii lui, căci cu atât mai mult se apropia clipa de la care atârna viața lui. În sfârșit, el nu mai putu să se stăpânească. O! ce binefăcătoare e întunecimea! După ce se uită o dată cu ochii scânteietori împregiurul său, el se coborî tiptil în șanț și începu să scurme pământul cu ghearele și să-l dea cu palma la o parte, ridicând mereu capul, ca să se uite împregiur. Și cum scurma cu ghearele, cum dădea cu palma, cum se uita împregiur, inima i se zbătea în piept, sângele îi zvâcnea în tâmple și răsuflarea îi era înecată. Deodată el sâmți ceva vârtos și neted și începu să scurme iute și tot mai iute, ca ieșit din fire, să scurme cu amândouă mânile și să pipăie cu toate degetele: era cazan și era mare. El puse mâna ca să-l miște. Se mișca, și era greu, grozav de greu! Duțu se-ndreptă și se uită încă o dată lung și liniștit împregiur, apoi își făcu cruce. | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | „Ia-mă, Doamne, sub paza ta - zise el - și mă ferește de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omor! ” Luă apoi cazmaua și începu să afâneze pământul de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni și de nimic. Era o căldare cu capac de aramă, nu prea mare, dar grea, încât Duțu abia putu s-o ridice ca s-o pună la o parte. El ridică capacul și începu să pipăie, așa pe-ntunerec, ca să vadă ce e într-însul. Erau bani, unii mai mici, alții mai mari, aur, tot aur greu; mai erau și lanțuri, și brățare, și salbe de mărgăritare, și potir, încă un potir, o cupă cu petre scumpe, înc-o salbă, și inele, și cercei… El le pipăia toate cu mânile lui și nu era vis, ci-n aievea, căci inima îi era încleștată și capul, cu toate aceste, atât de limpede, încât el lăsă comoara și iar începu să afâneze pământul, pentru ca nu cumva cineva, trecând mâne pe acolo, să cunoască locul de unde fusese ridicat cazanul. Apoi?! Ce avea să facă mai departe?! Acasă nu era chip să ducă cazanul; lasă că era prea greu, dar putea să dea peste cineva în drumul lui. | 219 |
Ioan Slavici | Comoara | El se uită încă o dată împregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de pași, apoi își scoase cuțitul din brâu și-l luă în dinți, apucă cazmaua subțioară, ridică cazanul cu amândouă mânile și plecă spre pădure, tiptil, cu băgare de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut de dânsul la depărtare de o sută de pași. Ajuns în apropierea pădurii, el așeză cazanul pe iarbă și se duse ca să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor, apoi iar se întoarse și-și luă comoara, ca s-o îngroape aici, la un loc mai adăpostit și știut numai de el. Dar ce să facă un mojic ca dânsul cu o comoară împărătească? O! el nu mai era mojic acum! Din clipa în care sâmțise aurul, și mărgăritarele, și pietrele scumpe în mânile lui, el era deopotrivă cu orișicine care avea și e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el. Nu prea știa Duțu ce are să facă cu atâta bogăție, dar nu se temea că n-o să știe ce are să facă cu ea. Asta se găsește ușor! | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Mai întâi și mai întâi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să sâmtă că, om sărac, așa deodată a ajuns la mari bogății - nici Stanca, nu! nici ea! Bună femeie, dar muiere, minte ușoară, gură slobodă. Păcat, dar așa trebuia să fie! Încetul cu încetul, pe nesâmțite, trebuia să-și scoată la iveală bogățiile. „Am - zicea el în gândul lui - să iau o parte și să mă duc cu ea la București, ca s-o prefac în bani. Apoi m-apuc de negoț și câștig, câștig din ce în ce mai mult, prefăcând încetul cu încetul întreaga comoară în bani. N-o să-i treacă nimănuia prin gând că nu din negoțul meu m-am îmbogățit. ” Așa veneau lucrurile prin chiar firea lor. Ce adecă l-ar fi putut împinge să se dea de gol? El și Stanca și copiii lor se mulțumeau cu puțin și se sâmțeau fericiți în sărăcia lor; chiar fiind bogați, nimic nu-i făcea să se bucure, așa deodată, de bogățiile lor. Pofta-ți vine numai încetul cu încetul. El săpă o groapă sub rădăcina unui stejar bătrân și o săpă adâncă, mai adâncă, apoi luă cazanul, îl așeză în ea și scoase unul câte unul cincizeci de bucăți, după cum se nimerea, bani și mai mari, și mai mici. | 210 |
Ioan Slavici | Comoara | Asta era pentru început. Când era însă să pună capacul, el mai scoase un pumn, așa pe nenumărate, ba puse mâna și pe un lanț și pe o brățară. La urma urmelor, de la sine luă și tot era mai bine la dânsul decât aici în pădure. Dar era destul: el așeză capacul, trase pământul peste cazan și așeză peste el un strat de frunze uscate, iar încet și cu băgare de seamă, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Erau toate bine. El își făcu din nou cruce. „Îți mulțumesc Ție, Doamne! ” grăi umilit. „E noroc în lumea aceasta! ” urmă peste puțin. Ce s-ar fi ales de mine dacă de acolo până aici mi-ar fi ieșit cineva în cale?! Îl omoram și nu mai aveam zi bună! ” În adevăr, mare noroc! El însă nu putea să plece: era parcă legat, ferecat de stejarul acela. Ce prostie! Cum a putut el să aleagă tocmai stejarul bătrân, care de azi până mâne poate să cadă sub secure?! Fără ca să mai stea pe gânduri, el luă cazmaua și începu să sape o altă groapă, sub un alt stejar mai tânăr, care se afla la depărtare de vreo treizeci de pași. | 201 |
Ioan Slavici | Comoara | Când groapa fu gata, el se duse și dezgropă cazanul, ca să-l treacă în ea. Și dacă acolo ar fi mai în vedere decât aici?! Afurisită de comoară! El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: așa era mai cuminte, și ici și colo; dacă se perde una, rămâne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă. Prostie! Tot era mai bine sub stejarul cel bătrân: răsturnă dar aici o parte și iar se întoarse cu cazanul. Era târziu, după miezul nopții, când se îmbărbătă, în sfârșit, să plece. Zăpăcit de atâte frământări sufletești, frânt trupește și stăpânit de frica omului, care umblă noaptea cu bogății ascunse, el abia la jumătate de drum își dete seamă că și-a uitat cuțitul și cazmaua în pădure, la cei doi stejari, nu-și mai aducea aminte la care. Ca gonit de iele, se întoarse înapoi, așa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-și găsească copacii. Alerga încoace și încolo ca ieșit din minți; știa unde sunt, și nu-i găsea, trecea pe lângă ei, și nu-i nimerea; se împiedica de cazmaua lui, și n-o vedea. Afurisită de comoară! Stanca se sculase de mult și le dăduse purcei/or de mâncare, când Duțu sosi, în sfârșit, acasă, pe jumătate leșinat, cu fața galbenă, cu ochii sperioși și intrați în cap, cu mânile zgâriate și cu buza de din jos tăiată de cuțitul ce ținuse în gură și cu pieptul cămășii stropit de sângele scurs peste bărbii. | 244 |
Ioan Slavici | Comoara | - Ce e cu tine?! Întrebă ea, cuprinsă de fiori. - Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai țin picioarele. Rău i-a fost, în adevăr, lui Duțu; dar Stanca lui, care-l cunoștea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte și nu-l credea că i-a fost rău așa cum el voia să-l înțeleagă. „S-a întâmplat o nenorocire, își zise dânsa pe jumătate leșinată; omul ăsta a omorât pe cineva! ” Nu! se putea! Duțu al ei nu era om care putea să facă rău! Și totuși, când se uita la el, fața lui nu mai era ca mai nainte, voioasă, deschisă și pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru și nemilos, ceva ce te făcea să sâmți pe omul care putea să și omoare. „Nu! - zise ea - orișice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi spună, ceva ce eu nu trebuie și nici nu voiesc să știu. ” În adevăr, cam așa ceva și era. Muierea, însă, tot muiere. Orișicât a moșmolit Duțu mai nainte de a-și face rând de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătâiul patului în care avea să se culce. | 218 |