Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Bătălia aceasta a fost marți seara, înaintea înălțării. Domnul Vasilie cu gineri-său sosiră la Iași pe drumuri lăturalnice, cazacii mai șezură trei zile în acest oraș și apoi se înturnară la țara lor. Timofei Hmelnițki curând îi urmă. Vasilie rămase singur fără nedejde de mântuire. Se auzi, că protivnicul lui Vasilie, noul bei (domnul G. ștefan) venise cu unguri și cu valahi lângă hotarul unguresc, la un sat de munte într-un loc sălbatic și se îndeletnicește acolo a scrie proclamații cătră norod, care în partea aceea era tot plecat cătră el. Turburarea în oraș iarăși începu.Vasilie era cu totul fără oaste. Trimise să ceară ajutor de la tătari, dar ei nu voiră să-i deie ajutor, în desnădejde, începu a strânge oaste prin târguri și sate, și numi căpitani, adecă iuzbași (șutași) juruindu-le avere și lefe. Curând sosiră vești bune: Ihmil îi trimise câteva mii de cazaci. Beiul le împărți bani și haine, le slobozi merinde, și porunci să le așeze corturi împregiurul orașului. Beiul ieși din Iași, marți, la cinci temuz (iulie). Cu dânsul ieșiră toți neguțitorii și grecii, cei mai mulți pentru dragoste cătră el. împreună cu cazacii ei alcătuia un corp ca de patru mii oameni. Din moldoveni se adunară pe lângă el ca la unsprezece mii.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Cu această oaste plecă asupra dușmanului, de care se aflase prin iscoade că n-are mai mult de două sau trei mii oameni. Când amândouă oștile se întâlniră și armia lui Vasilie putea bate pre neprieten cu bețile iar nu sabia — atât neânsemnat era numărul lor — dușmanul stătu bărbătește, încredințat fiind în necredința moldovenilor care, în adevăr, îndată lăsară pre Vasilie și trecură în partea noului bei. Prin aceasta, oastea protivnicului se întări și birui pre cazaci și pre greci. Cea mai mare parte din ei peri de sabie. Floarea armiei lui Vasilie se alcătuia din neguțitorii greci ce era în aripa dreaptă subt comanda hatmanului, fratele lui și a fiiului său. Văzând că în loc de izbândă or să peară cu toții de sabia dușmănească, își sparseră rândurile și plecară de fugă. Aceasta urmă la 6 temuz (iulie) pe la amiază. Vasilie asemine fugi pe un cal fugăreț cu puțini urmași, lăsând dușmanului corturile și toată pojijia. El trecu în țara cazacilor unde se odihni de o campaanie atât ce nepriincioasă și grea. Averile sale le trimise la cetatea Sogeao (Suceava), unde de mai nainte își trimisese femeia și copiii, dând poruncă garnizoanei să se apere cu nătângie pană ce va veni el în ajutor cu înseninătoare puteri; iar el singur rămase la cel întăi târg căzăcesc, Rașko (Rașkov, gubernia Podoliei, lângă Dnipru), de unde înștiința pre Ihmil de poziția sa.” Patriarhul și arhidiaconul cu sinceritate se scârbea de soarta lui Vasilie: „Prezenturile care îi dasem, și care ne ținea vro câteva sute de lei, era acum aruncate în zadar și fără folos!

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Vasilie făgăduise stăpânului patriarh să-i plătească datoriile și cheltuielele. El îi dase voie a călători la nord și voia să trimită cu dânsul pre solul său la țarul muscălesc și să ne înlesnească cu toate cele trebuitoare la drum — trăsuri, cai și altele. Aceasta ne-o zisese și în obște și în parte. Noi așteptam încă înseninătoare sume și de la boieri; acum toate era perdute!” Noul domn îndată intră în Iași și dete orașul în pradă oștilor sale a cărora răzbunare căzu mai greu pre greci. El trimise și o parte de oști spre asedierea cetății Suceava, acum neânsemnat târg în Bucovina, dar unde atunci se afla familia și avuția lui Vasilie Lupul subt apărarea unei viteze și credincioase garnizoane. „Cazacii, subt comanda lui Timofei, fiiul lui Ihmil, trecură piste Nistru (la sfârșitul lui iulie), sfarmară acolo străjile ungurești și moldovinești ce păzea marginea și se îndreptară la cetatea Sogeao (Suceava), ca să deie ajutor garnizoanei. Făcură șanțuri împregiurul cetățuiei, în care sloboziră un părău ce curge acolo spre întărire. Ei avea cu dânșii tunuri. Cum se înștiința noul bei de apropierea lor se depărta de cetate. Cazacii intrară înlăuntru. Atunci din nou se înturnă și o încungiură din toate părțile cu ostile sale, a cărora număr se suia în vremea aceea la patruzeci mii.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Cazaci erau numai patrusprezece mii. Lupta cazacilor din cetate cu oștile noului bei urma necontenit. Timofei, fiiul lui Ihmil, ieșea din cetate în toate zilele și omorea câte o mie de dușmani. Nime nu putea să i se împrotivească, astfel era de viteaz și ager călăreț, în adevăr, el era cel mai viteaz om din lume și istoria nu arată altă pildă de asemine bărbăție și putere, în fieștecare zi ieșea din cetate pe calul său cel alb, pre care îl iubea mai cu deosebire, cu puțini urmași, rănea și omorea grămăzi de dușmani și apoi se înturna la fugă. într-o zi a ucis cu însăși mâna lui o mie trei sute de nemți, cum ne-au spus oameni vrednici de credință. El împușca cu pistoalele de la cobur, întăi cu mâna dreaptă și apoi cu stânga, tăia și împungea cu sabia, apoi își slobozea săneața. într-un cuvânt, întrebuința toate armele de care era pururea plin, pană ce oborea pre toți dușmanii. Aga haznelii și capigi-bașa care veniseră de la Constantinopoli pentru ca să plece trebile în partea sultanului și să afla pre lângă noul bei, era marturi acestor isprăvi și mult se minuna de iscusința călăritului și vitezia lui Timofei. Nime nu-l putea nimeri cu săneața sau cu alte arme, căci cu iuțeala fulgerului se răsucea pe subt pântecele calului.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

întru o zi, când Timofei ședea în cortul său, în șanțuri, și bea vin, fu rănit la picior de un plumb slobozit de leșii ce veniseră în ajutor lui G. ștefan, de ura ce avea cătră Ihmil, fiiul său, și tot norodul cazacilor. Pismuindu-l, ei pitea numai în el, pană ce l-au nimerit. Rana fiind de moarte, peste câteva zile se săvârși. De aice, trebile cazacilor și înlăuntru și afară de cetate se făcură rele din pricina morții șefului lor, apărătorul lor, iar ale lui Vasilie cu desăvârșire desnădăjduite. Doamna lui și toți cei de pre lângă ea cădea din scârbă în scârbă, nemaivăzând mângâiere. Trupul lui Timofei bălsămuindu-se, fu pus într-un secriu îmbrăcat cu catifea peste tot. Vestea fu mai amară pentru tatăl și socrul său. Nu mult înaintea morței se înștiințase că femeia lui născuse doi băieți gemeni. Timofei a dărmat monastirea armenească de la Sogeao (Suceava) și a ucis pre toți preoții, monahii și armenii, care căutaseră acolo scăpare, fiind foarte bogați. A pus stăpânire pe averea și odoarele lor, care era mulțimea mulțimelor. Numai de aur a împlut două balerce. Slavă lui și vitejiei sale și făgăduinței care rostise cătră stăpânul nostru patriarh, când venise pentru întâia dată în Moldavia că a venit să întoarcă scaunul socru-său și să mântuie sfânta biserică din mânile dușmanilor ei!

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

în cetate era mare foamete, încât era nevoiți a mânca carne de cal. Ticăloșia cuprinsăse pre credincioși și nu vinea ajutor nici de la Vasilie, nici de la Ihmil. Siliți de foame, cerură pace la G. ștefan care le-a dat-o subt giurământ. Li dete voie a se înturna fără grijă în patrie. Ei luară cu sine secriiul răposatului șef, averile și armele și se duseră. Noul bei goni pre doamna și pre fiii ei cu toți boierii ce era în cetate, și împrotiva giurământului dat de a nu le face nimic, omorâ pre mulți dintrînșii. Pre doamna cu fiii ei o ținu închisă subt strajă într-un târgușor și stăpâni nenumărata avuție a predecesorului său. Dar iată ce urmă atunci între Vasilie și Ihmil. Cum se înștiința de starea cazacilor și a tuturor asediaților din cetate, Ihmil, după rugămintea lui Vasilie, adună patruzeci mii din cazacii săi cu carii se uniră douăzeci și opt mii tătari. Unul din sultanii tătarilor, vezir-alhan (calgan, locțiitor în neființa hanului) anume șerif-bei, era rudă cu Vasilie, pentru că doamna lui era circasiană, iar șerif-bei ținea pre o soră a ei. El însuși plecă spre ajutorul lui Vasilie, care în aceeași vreme făcu alianță și cu Ihmil.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Trecând în Moldavia pană la râul Prut, care e ceasuri departe de Iași, întâlniră pre cazacii ce se înturna de la cetate, de la care aflară de luarea ei. Ei îndată se înturnară cu grabă îndărăpt la țara lor. Vasilie ne-a făgăduit să ne plătească, zicea, dar averile lui sunt luate; așadar poate să ne mai deie ceva?” Acest fel se curmă războiul civil în Moldavia și amestecarea ce au avut cazacii la aceasta. Vasilie Lupul perdu domnia pentru de-a pururea și G. ștefan începu a cârmui. în vreme ce fiiul lui Hmelințki perea subt zidurile Sucevii, patriarhul și arhidiaconul său se bolnăviră la Iași de o strașnică lingoare, încă în cele de pre urmă zile a domniei lui Vasilie, patriarhul îi ceruse voie a-și urma călătoria spre nord. Mâhnicioasa stare a lui Vasilie nu-i dete vreme să-i răspundă. Viind noul domn, Macarie înnoi cerirea sa dar el îi răspunse că nu poate slobozi pre Sfinția Sa să se ducă din capitala sa într-o așa turburată vreme, că poate fi supărat la margine de unguri, cazaci și tătari. După câtăva vreme patriarhul ceru să-l sloboadă a merge în Valahia. G. ștefan, dându-i audiință, îi învoi călătoria înlesnindu-l cu bani de cheltuiala drumului și cu recomendație cătră domnul Matei.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Macarie purcese din Iași, în araba, la 13 octomvrie 1654. După o săptămână, sosind în târgul Focșanii, la marginea Valahiei, la 22 noiemvrie trecu în țara aceasta. Călătorii ajunseră la Târgoviște la noiemvrie. Bătrânul domn Matei îi priimi cu cinste, deși era ceva cam supărat pentru că au mers întăi la vrăjmașul său Vasilie, iar nu la el. El rândui la locuința patriarhului o strajă de cinste și, ca un om cucernic ce era, îl înlesni cu toate cele trebuitoare, începând de la boieri pană la cel mai de pe urmă țăran, toți alergară să priimească blagoslovenia presfântului.Patriarhul pitrecu aici luni îmbelșugate în praznice. Asta dete istoricului bogată materie pentru amatorii descrierilor de biserici, monastiri, rânduiele, ceremonii și slujbe bisericești, la care hărăzi mai mult de jumătate din partea scrierei sale asupra Valahiei, uitând mai toate obiectele mirenești, afară de aceea că boierii de acolo au robi negri și îi numesc arabi, gândind că toți arabii sunt negri. Aceasta jigni ambiția nobililor sirieni, care pentru aceea au adus în mirare pre valahi, cheltuindu-și toată fineța educației în adunările lor ca să arate la toți că astfel sunt adevărații arabi. Dar ca cum ar fi fost înadins pentru întrebuințarea jurnalului lor, muri domnul Matei.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Arhidiaconul, la acest prilej, descrie moartea lui, îngroparea și suirea noului domn pe tron. Domnul Matei era atunci foarte bătrân, și necazele trecuților ani turburați au fost adus o mare lovire slabei lui sănătăți. El cârmui douăzeci și trei ani și era foarte cucernic. Archidiaconul încredințează că a zidit în țara sa o sută cincizeci monastiri și biserici, însă, cu toată pietatea sa, el era din suflet prieten turcilor și dușman nempăcat cazacilor și rușilor. Numirea de turc era la el cea mai bună recomendație, iar acea de cazac sau moscalcea mai rea. Nu mult înaintea morții sale se auzise că vine la

Costache Negruzzi

Anecdote

Un om care iubea desfătările mesei zicea: tatăl meu mânca mult, și maică-mea ședea mult la masă; eu li samăn amândurora. Dionisie tiranul a poruncit să taie barba cea de aur care era la idolul lui Asklepios, zicând că nu era potrivit ca feciorul să aibă barbă, când Apolon, tatăl său, nu avea. Un guraliv, povestind multe lucruri lui Aristotel, l-a întrebat în sfârșit dacă poveștile sale nu-l supărau. — Nicidecum, au răspuns Aristotel, căci nici nu iau sama. Un curtezan au zis împăratului August: — Huietul umblă că ai să-mi dai un dar. — Nu crede, i-au răspuns August. Un soldat, aflându-se pe mare cu femeia sa în vremea unei furtuni, au văzut că corăbierii aruncau cu grabă orice puteau găsi, neluând sama la nimic, și, cum ei strigau ca să arunce fieștecare orice avea greu, de voiesc să nu piardă împreună cu averile și viața, soldatul auzind, și-au luat îndată femeia și-au aruncat-o în mare, zicând că n-are nimic mai greu și mai supărător decât pe femeia sa. Împăratul Conrad al III-lea, luând cetatea Weinbergului, au hotărât a tăia pe toți lăcuitorii ei, dând voie femeilor să iasă și să ducă cu dânsele ce aveau mai scump. Femeile îndată au luat în spate pe bărbații lor, zicând că n-aveau nimic mai scump decât bărbații.

Costache Negruzzi

Anecdote

Un himist, care se lăuda că au aflat știința de-a face aur, cerea o răsplătire de la papa Leo al X-lea. Acest papă au poruncit să-i deie o mare pungă deșartă, zicând că, fiindcă el știe a face aur, el n-are trebuință decât de o pungă ca să-l ție. Un om ruga pe altul să numere nebunii târgului. El au răspuns: — D-ta îmi ceri un lucru foarte greu, iar de m-ai întreba câți înțelepți, ți-aș spune că-s mult mai puțini. Zenon, pentru ca să facă pe un tânăr guraliv să tacă, i-au zis: — Firea ne-au dat două urechi și o singură gură ca să auzim multe și să vorbim puține. Întrebá pe Aristotel ce câștigau mincinoșii din spusul minciunilor. — Ca să nu-i creadă, au răspuns, nici când vor spune adevărul. Se mirau unii de duioșimea și duhul cel pătrunzător al lui Pic della Mirandola, care încă nu era de nouă ani. Un bătrân le-au zis, în ființa și acestui tânăr prinț: — Când copiii au atâta duh de mici, se fac niște nătărăi, când ajung într-o vârstă mai mare. — De este așa, au urmat copilul, să vede că în tinereță ai fost tare cu duhul. Diogen au zis unui om care, pentru ca să-și arate duhul, vorbea multe: — Boierule, de când ai venit din cer?

Costache Negruzzi

Anecdote

Un episcop, mergând în caretă, au întâlnit un capuțin mergând călare și l-au întrebat: — De când Sfântul Franțisc merge călare? Capuținul i-au răspuns: — De când Sfântul Petru merge cu careta. Un zugrav, arătând un rău cadru în ființa multora altor zugravi vestiți, se lăudá că l-au gătit foarte degrabă. La care Apelles i-au răspuns: — Nu-i trebuință să-mi spui că l-ai gătit degrabă, căci singur cadrul o mărturisește aceasta. Prietenii lui Dioghen, întrebându-l unde voiește să-l îngroape. — Să nu cumva să mă îngropați, le-au zis el. — Așadar vei fi de hrana păsărilor și a fiarelor, au adaus prietenii. — Ba nu, au urmat el, să-mi puneți numai un băț în mână, ca să-i poci goni. — Dar cum să-i gonești, au zis ei, dacă nu vei simți? — Dacă n-oi simți, au zis Dioghen, ce-or să mă supere mușcăturile lor?

Costache Negruzzi

Flora română

Onisim cerențel, D-nei Florineasca Eram încă sub plăcuta impresiune a petrecerei ce am avut la Brustureni, unde grațioasa voastră ospeție ne făcea a uita supărările vieței, când m-am trezit în oraș unde pulberea și noroiul se succedă cu o regularitate de desperat. Unde sunt șesurile verzi a râulețului ce curge prin grădina d-voastră? Unde sunt rediurile umbroase? Unde florile acele rari pentru care ne sfădeam totdeauna? Unde mai ales amabila d-voastră societate? Petrecere, flori, verdeața au lăsat numai o dulce și neștearsă suvenire! Precum vedeți, doamna mea, eram trist cu tot timpul frumos a primăverii, cu toată încântarea der erwachenden Natur, cum zice Schiller. Nu cutezam a mă coborâ în grădinuța mea, unde nu sunt decât flori plebee, cum le zic eu, și vulgare cum binevoiați a le numi d-voastră; dar ce era de făcut? Urâtul mă cuprinsese; m-am decis! Ei bine, doamna mea! ce să vă spun? am rămas... cu gura căscată, cum e vorba românului, închipuiți-vă — însă pentru ca să vă puteți închipui ceva; trebuie să vă fac descrierea paradisului meu. Toată grădinuța mea încunjurată cu gard viu—acum tot înflorit—încape într-o singură plat-bandă a gradinei d-voastră. Asta însă nu va să zică că nu sunt într-însa reproduse în miniatură mai toate cele ce se află într-a d-voastre.

Costache Negruzzi

Flora română

Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, câțiva tei, ulmi și sălcii, și ca lux am și un vișen cu flori pline. Părâul meu are izvorul său într-o bute mare, ascunsă într-un ungher și îmbrăcată cu iederă și cu hamei, pe care argatul o împle în toată dimineața, și apoi prin un cep sloboade apa care, după ce șerpuiește pe un pat de prundiș, vine de se aruncă prin o cascadă de o palmă de naltă, într-o băltiță, unde merlele, cintițile și gangurii se scaldă. Acest clepsydru ține două oare, de aceea nu-mi permit luxul de faire jouer les eaux decât când văd că băltița va să sece, sau când vreun oaspe îmi face onoare a-mi vizita grădina. Parterul meu e semănat cu chir agropyron, neghină lolium perenne și trifoi. Neghina, atât de uricioasă în grâu, face cel mai frumos efect ca gazon, încât pare că e un covor verde împestrițat de dedițe pulsatilla și de brândușe galanthus nivalis. Unde și unde am răsădite flori, însă numai flori române. Dă-mi voie, doamna mea, a vă trămite un buchet compus din acele ce am găsit înflorite. Veți găsi pe lângă toporași și viorele, laleaua tulipa, astă floare ce a avut și ea timpul mărirei sale.

Costache Negruzzi

Flora română

La Harlem în Olanda, o ceapă de lalea s-a vândut cu prețul fabulos de zece mii galbeni! ceapă ce astăzi se poate cumpăra cu câteva centime. Sic transit gloria... tulipae! Iată zambile hyacinthus, narcise, bosuioc, ciuboțica cucului primula, lemnul Domnului hyssopus, lavant, lăcrimioare... Floricica asta pe care învățații o numesc convallaria maialis, iară românii din Muntenia mărgăritărel, câte simsațiuni plăcute nu deșteaptă în noi! "O primavera, giovent� dell'anno!" esclama Metastasio. O, lăcrimioară! suspinăm noi, abia ne anunțâ primăvara și treci cum au trecut iluziunile noastre! dar ea la anul reânvie, când noi... dar să nu mai gândim la aceasta, doamna mea, ci așteptând-o, să o revedem, să cetim Lăcrimioarele lui Alecsandri. Precum vedeți, doamna mea, ea merită numele de lăcrimioară și de mărgăritarel, ce i-am dat noi; mă tem însă să nu vie vrun poet galoman care să-i zică mughet, pentru că rimă cu poet și cu buchet și pentru că așa îi zic francezii, horror! Iată mintă, săbiuță gladiolus, sălvie, milostivă gratiola, maioran, mama pădurei asperula, rosmarin, cimbru thymus, dobronica melittis, tulichina daphne, angelică și cerențel dryas. Toate într-un smoc de flori de salcâm, de mălin și de liliac. Așa e că colecțiunea mea e frumoasă, și că am cuvânt să iubesc flora română?

Costache Negruzzi

Flora română

Peste zece zile voi avea plăcerea a vă trămite un buchet de mai frumoase flori. Până atunci depun pe acesta la picioarele d-voastre. Brustureni 26 mai Angelica Florineasca, D-lui Onisim Cerențel Am priimit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale, adevărat martirolog a bietelor flori. Ce nume, domnul meu! îți iert viorica și lăcrimioara, dară nu mă pot învoi cu ciuboțica cucului, dobronica, săbiuța, mama-pădurei, tulichina și tutti quanti. D-ta mi-ai vorbit atâta bine de flora română, încât începusem a mă deprinde cu vulgaritatea florilor noastre, dar desper de a pronunța vreodată numele lor. Grădinarul meu, un flamand gros, a strâns din umere, când a văzut florile d-tale. Pentru dânsul nu se socot flori acele ce cresc și trăiesc în aerul liber, ci numai acele ce stau închise în dosul geamurilor, cum sunt ale mele sărmanele, pe care, de frica răcelii nopților, nu va să le scoată din închisoarea lor. Pană atunci grădina mea e goală, și de voiesc a vedea flori trebui să mă duc în florărie. Acum însă am buchetul d-tale pe care am să-l studiez cu mare băgare de seamă, ca să nu mă mai mustri că nu sunt română. Dar ian spune-mi, ce ți-a venit să-mi trămiți mintă, lemnul Domnului și busuioc?

Costache Negruzzi

Flora română

Nu cumva m-ai luat de vro preoteasă? Să lăsăm gluma. Aștept al doile transport de flori, precum îmi promiți, și spre răsplată îți trămit și eu un buchet de fuchsii, azalee, camelii, pelargonii și roze de Bengal. Dacă nu-ți e milă să mă lași singură, cel puțin nu întrerumpe corespondința noastră botanică. Scrie-mi împărțirea florilor în familii, și în care familie e cerențelul și angelica? Mii de bune vorbe! Iași, 5 iunie Onisim Cerențel, D-nei A. Florineasca Ieri timpul era coperit și blând. Cea mai ușoară adiere nu mișca frunzele, am luat în brațe florile d-voastre —cam ostenite de călătorie — și le-am dus în grădinuța mea, unde le pregătisem un așternut de mușchi, dar eram îngrijit gândind la bietele mele flori plebee, cum o să se simtă de umilite, când vor priimi vizita acestor aristocrate atât de delicate și atât de bogat îmbrăcate; și apoi drept să vă spun, doamna mea, gândeam și la mine, ce o să mă știu eu face când va veni tristul timp ca ele să se vestejească; oare atunci a mele îmi vor mai plăcea?... Toate aceste reflecțiuni puțin măgulitoare pentru mine și florile mele, nu m-au împiedicat de a esersa găzduirea ce datoram oaspeților mele.

Costache Negruzzi

Flora română

Improvizai îndată un bal. Orchestrul era gata; cintițile și merlele din copaci, grierii și broatecii din iarbă făceau o muzică — originală. Cavaleri și dame nu lipseau; adunarea era numeroasă. Crinul, bujorul poeonia și trandafirul invitară camelii, fuchsii și azalee; digitarul, clopoțelul campanula, macul papaver și ghiocul centaurea aleseră garofe dianthus, micșunele cheiranthus, paparune glaucium și rândunițe asclepias. Omagul aconitum și odoleanul valeriana se puseră lângă mătrăguna atropa și rostopasca, chelidonium. Celelalte cum le veni la socoteală și — hora începu. Eu stăm la o parte și ascultam convorbirea lor. — Ian uită-te, zicea românița anthemis, cătră siminoc gnaphalium, la veneticele aceste, cât sunt de păcătoase și de ovilite! ar crede cineva că iese din spital. Văzdoaga asphodelus și hilimica calendula râd de dânsele... — Rău fac că râd, întrerupse stânjenelul iris; prin astă probă numai gelozia lor pentru că nu sunt și ele așa de elegante. Le-aș vedea eu când stăpânul nostru le-ar pune la închisoare cum face d-na Florineasca, ce ar mai zice. Astelalte sărmanele, cum n-o să fie friguroase și plăpânde, când sunt crescute la umbră și pe cuptori etc., etc. Vedeți, doamna mea, că invidia își găsește loc nu numai între oameni dar și între flori. Panerul ce am onoare a vă trămite cu scrisoarea aceasta cuprinde: roze simple rosa centifolia, singura roză ce-mi place, și care înflorește o dată la finitul lui mai; ea este însă cea mai frumoasă și cea mai odorantă.

Costache Negruzzi

Flora română

Roza la noi se numea rujă pană ce au venit grecii și i-au zis trandafir t??a?t?f????? (cu treizeci de foi), voind a corecta pe acei ce-i dau o sută (centifolia); și numele de trandafir i-a rămas, deși pe la une locuri la țară o numesc tot rujă. și apoi am și alte cuvinte ca să o prefer. Roza simplă era acea ce figura la ospețe pe mesele romanilor; ea era acea ce încununa cupa lui Anacreon. Iată iasomie, gura leului antirrhinum, melisă, creasta cocoșului gelosia cristata, sulcină melilottus, rozeta réséda, pelinița artemisia, cristofoare actaea, nalba althea, sânziene galega, măzeriche lathyrus, luminiță oenothera, mutătoare bryonia, jale stachys și rochița rândunelii ipomea. Iată în fine mărgărite aster care ne aduc aminte de Faust, și conduru-doamnei tropoeolum. Ar fi de dorit să știm cine a fost acea d-nă, a cărei picior întrecea pe al cenușeresii, și care purta așa frumoși conduri. Floarea astă albă atât de odorantă noi o numim mătăcină, iară învățații dracocephalum moldavicum, adecă cap de balaur moldovenesc, pentru că învățații, doamna mea, nu au flori ci numai buruiene, de aceea amestecând vro două-trei limbi le-au compus nește numiri barbare, precum: Omphalode, trophosperme, mesocarpe, peponide, infundibuliforme, ginobasice, humifuse, polakene, lipicene, pericarpoide, epiblaste, symphysandrii, atomogine, ribesioide, scutelee, onagre, papaverace, spinescente, endocarpe, trichotome, atriplice, podosperme, sarcocare, anonee, embriotege etc., etc.

Costache Negruzzi

Flora română

N-am curagiul să vă ostenesc a ceti asemene porecle, din care am luat numai o foarte minimă parte. Am zis, doamna mea, că pentru învățați florile n-au nici colori nici parfum. Acum suferiți să vă spun și ce nume proprii le-au dat în înțelepciunea lor, căci acele înșirate mai sus sunt numai familii. Ascultați dacă aveți răbdare: Aeschynanthus, alloplectus, sphenogyna, osteospermum, lardizabala, onopordon, osbeckia, escholtzia, psoralea, mesembryanthemum, ryncanthera, cacalia, botryceras, lycopodium, calodracon, curculigo, sprekelia, pothos, hoitzia, cynoglosum, houttuynia, atraphaxis, ornithogalum, tubernoemontana, oxycoccos, embothrium etc., etc. Ce ai zice, doamna mea, când în loc de Angelica, nașul d-voastre v-ar fi dat nume de escholzia sphenogyna sau houttnynia? dar învățații nu vor să știe d-alde aste. Precum am zis, la dânșii florile n-au nici un preț. Migdalul, persicul, prunul, cireșul pentru dânșii au tot un nume: amygdalus. Ascultați acum cum descriu acești oameni angelica. Deschid o carte și cetesc: "Familia ombeliferilor. Plantă ierboasă, frunze alterne, rareori întregi, cele mai ades crestate cu petiolul dilatat la bază. Stipule, nule; flori obicinuit ermafrodite, dispuse în ombele simple sau compuse, acompaniate de involucre și involucele. Potir sudat la ovari cu cinci dinți scurți; corola cu cinci petale distinse inserate în vârful potirului, întregi sau crestate, late sau sucite cu preflorire valvară etc."

Costache Negruzzi

Flora română

Iată și pentru cerențel: "Familia rozaceelor, neamul driadeelor, trunchi ierbos sau lemnos,; frunze digitate sau împănate. Potir cu — părți, persistând, uneori gol, alteori îmbrăcat pe dinafară cu apendice alterne și sudate cu sepalele; corolă cu 4�5 petale; cârpele numeroase dispuse în vârf pe un receptaclu convex, mai mult sau mai puțin cărnos etc." Nu știu, doamna mea, de ați înțeles ceva. Pentru mine vă mărturisesc că nu pricep cum poate cineva, fără mustrare de cuget și fără frică de păcat, trata astfel aceste juvaieruri a naturei, lăsate de bunul D-zeu pentru fericirea noastră. Să lăsăm pe învățați, mă tem să nu vă aduc urât, vorbind tot de dânșii. Pintre florile ce vă trămit, veți găsi împrăștiete mai multe floricele albastre cu o steluță galbenă în mijloc. Aceste cresc pe malul părâilor, și învățații — iar învățații — i-au pus numele Myosotis, adecă urechea șoarecelui. Ea are mai multe ilegende. în curând vă voi spune legenda română care a numit-o: Nu-mă-uita. Cu floricica asta, mântui și scrisoarea mea. Brustureni, 6 mai A. Florineasca, D-LUI Onisim Cerențel Ai învins, domnule; iată-mă convertită. De când am priimit cele din urmă flori ce mi-ai trămis, nu mă ocup decât de ele; m-am pus pe studiat botanica.

Costache Negruzzi

Flora română

Simt însă o mare greutate fără dascăl, dar nu disper că nu te voi videa în curând, și atunci judecind după progresul ce am făcut, cred că nu vei mai putea zice că nu sunt română; și dovadă e că, cu toată nătângia sa, am silit pe grădinarul meu să-mi răsădească de tot soiul de flori române, cum le zici d-ta. Așteptând însă înflorirea lor și venirea d-tale, singurătatea mă apasă. Vecinii, mei, ocupați de trebile câmpului, nu mă mai vizitează. Neavând ce face, am răscolit biblioteca mea, și după ce am cetit toate poeziile române publicate de vreo câțiva ani — nu te miri de curajiul meu? — m-am simțit și mai ostenită. Ieri, fiind sărbătoare, servitoarele mele mi-au cerut voie să se ducă în sat unde era horă. Ca să-mi mai treacă de urât, m-am ocupat însămi de toaleta lor; și așa ferchezuite, încorsetate și înmalocofate, le-am dat drumul. După puțin, călăuzită de scârțâitul unei vioare ce se auzea în depărtare, am plecat și eu pe urma lor. Mergând pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gândi cu părere de rău că n-am făcut bine să las fetele mele din casă la astă petrecere, căci negreșit cu toaletele lor tapageuses or să umilieze pe bietele țărăncuțe, în aceste reflecțiuni am ajuns sub niște sălcii umbroase, unde pe pajiștea verde cavaleri și dame tropăiau de răsuna pământul, în sunetul unei cobze și a unei vioare.

Costache Negruzzi

Flora română

Flăcăi cu cămeși albe și brâie late; fete rumene și pălite de soare cu altițe și fote colorate, întrecându-se care să se zbuciume mai tare, înfățioșau un tablou foarte natural și animat. Cât pentru damele de la curte, ele făceau o tristă figură. Junii țărani nu îndrăzneau să le invite, temându-se să nu calce pe coadele rochiei lor; încât erau silite a danța numai cu scriitorul satului, cu palamarul și alții vro doi, care nepurtând costumul de țară, ci fiind îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stângaci. În fine, adunarea obosind, lăutarii au tăcut, iar eu m-am înturnat acasă unde m-am pus să-ți scriu, ca să-ți aduc aminte că sunt singură, și că aștept cu nerăbdare să-mi spui legenda floricicăi știute. La revedere! Iași, 5 iunie Onisim Cerențel, D-nei Florineasca Cunoașteți, doamna mea, floarea ce o numim sora soarelui helianthus annuus. Ea se uită drept la soare pe cât timp el e pe orizon; îndată însă ce apune sau se ascunde subt un nour gros, floarea tânjește, se pleacă în jos, pană ce razele lui vin de-i redau vioșia perdută. Astfel tânjesc și eu gândind la Brustureni, unde sper a fi o dată cu scrisoarea aceasta, în care vă voi spune legenda sau mai bine istoria florii nu mă uita „Radul-vodă rămâind văduv, domnița Manda, unica sa fiică, frumoasă ca o zi de mai, era singura mângăiere ce-i lăsase o soție mult iubită.

Costache Negruzzi

Flora română

Ea avea acum nouăsprezece ani, și nu voia să audă de măritat, deși o droaie de pețitori, cnezi ruși, grafi nemți, palatini poloni, magnați unguri, afară de cei întăi ficiori de boieri, își disputau mâna ei. Toată perseverința pretendanților care posedau toate calitățile ce fac pe om demn de a fi iubit nu izbuteau a o îndupleca, iar la insistința părintelui său răspundea că nu se poate decide a se despărți de el. Oare aceasta să fi fost cauza? Ne îndoim; pentru că oricât ar fi de înghețată inima femeiască, totuși trebui în fine să se topească la caldele raze a amorului. Iarna trecuse, și primăvara se arata veselă și zâmbitoare. țara era liniștită, căci Radul știa a ține în respect pe nestâmpărații săi vecini. Atunci, întâmplându-se să ardă palatul domnesc din Iași, domnul cu toată, curtea se mută la Cotnar, unde fusese o dată reședința lui Iacob vodă Despotul. Situațiunea Cotnarului încungiurat de vii, livezi și păduri, făcea încântătoare villegiatura domnească. Adeseori domnul, acompaniat de fiica sa și de o suită numeroasă de juni boieri, copii din casă și curteni se urcau pe dealul Cătălinei la vânătoarea cerbilor, ciutelor și căprioarelor, îndată ce haitașii porneau goana, domnița Manda, calare pe un cal sprinten născut în stepele Ucrainei, prezent a unui june ataman de cozaci, se răpezea ca vântul pe urma capăilor, de glasul cărora vuiau pădurile.

Costache Negruzzi

Flora română

Toți junii vânători se înșirau după dânsa, dar nici unul nu o putea ajunge afară de Dragomir, curteanul cel mai frumos și cel mai viteaz dintre boierinașii curții. Curând suita îi perdea din vedere, și nimeni nu putea să le deie de urmă, pană ce după câteva oare, îi vedeau înturnându-se amândoi liniștiți și voioși. Aceste primblări, aceste cavalcade a domniței cu curteanul da ocazie de multe bănuiele oamenilor răi; pentru că Dragomir, prunc lepădat la ușa unei biserici, strâns și crescut de Radu vodă ce îl privea ca pe copilul său, nu putea fi bine văzut de curtezanii care invidiau pozițiunea și favorul în care îl videau. Zilele se petreceau precum am spus. Caierul de burungiuc din furcă și suveica stativelor unde se teșea filaliul stau părăsite și neatinse. Manda nu se mai ocupă decât de călărie și vânătoare. Pe atunci, un june graf din Mazovia, fiu a unui vechi amic și aliat a lui Radul, veni la Cotnar cu o suită strălucită și ceru mâna tinerii domnițe. Radul, încântat de o așa propunere, îl și fericita de ginere, însă Manda împrotivindu-se, tatăl său se aprinse de mânie, și-i hotărâ ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tânărul polon, cătră care era angagiată parola sa de domn.

Costache Negruzzi

Flora română

în darn au fost lacrimile și rugămințile ei; Radul, neclintit în deciziunea sa, ordonă să se pregătească serbarea nunței. Seara, orașul și împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore și doine. Jupânesele boierilor, nevestele breslașilor se ocupau de toaleta lor; toată lumea nu vorbea decât de nunta domnească. Pe la miezul nopței muzicile tăcură, focurile se stinseră, și cea mai adâncă tăcere domni. în ziori de ziuă, orășenii se deșteptară în sunetul clopotelor și bubuitul tunurilor, iar când servitoarele domniței intrară la stăpâna lor, găsiră camera pustie! Nimeni nu știa ce se făcuse Manda. Unii ziceau că și-a făcut seamă însăși, ca să nu se mărite, alții că s-a dus la călugărie într-un schit depărtat, unde să nu o mai găsească; când un țăran spuse că, viind noaptea într-un târziu, a întâlnit doi tineri călări care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Cătălinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celalalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua, îndoială nu mai rămâne. Ei fugiseră! Această fatală știre fu ca o lovire de trăsnet pentru bătrânul părinte, înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, târgoveți, săteni și să bată codrii ca să prindă pe fugari, în neastâmpărul său, el însuși urmat de curtea sa, se puse în capul gloatei.

Costache Negruzzi

Flora română

După o goană de câteva oare, ajungând la locul numit și astăzi Fontâna cerbului, găsiră pe tinerii amanți dormind îmbrățioșați lingă un izvor sub umbra unor fagi tufoși, iar caii lor pășteau priponiți nu departe. Ce amară deșteptare! Fără a zice un singur cuvânt, fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn ostașilor ce împrejurase pe Dragomir să-l deie pe mânile călăului, iar pe Manda nu o lăsă să se depărteze ca să privească esecuțiunea amantului său. Atunci Dragomir se repezi și, smulgând un smoc de floricele ce creșteau pe malul părăuțului ce curgea de la izvor, le aruncă la picioarele Mandei leșinate, strigându-i: Nu mă uita! Nu mă uita! Apoi, făcându-și cruce, puse capul pe trunchiul pregătit lângă care sta călăul. Securea căzu...!" De atunci, floricica asta s-a numit Nu-mă-uita. Poate că amabilele noastre cetitoare ar dori să știe cine e astă d-na Florineasca și acest d. Cerențel? Cată să le satisfacem curiozitatea. D-na Florineasca era o fată orfană, crescută de o bunică a ei, care își dete toată silința de a-i da o bună educațiune. După mai mulți ani de pensionat, unde ea învăță tot ce învață fetele la noi, bunica sa o luă acasă ca să o mărite, dar nici un pretendant nu se arătă, și știți pentru ce?

Costache Negruzzi

Flora română

Pentru că Angelica deși modestă, tânără și frumoasă avea un defect mare: nu avea zestre! Bătrâna era mâhnită. "Mă tem, zicea ea cătră d. Florinescu, proprietar mare și holtei bătrân care îi vizita adese, să nu închid ochii, și să las copila asta nepusă la cale." "Dă-mi-o mie", răspunse boierul. Chemară pe Angelica ca să o întrebe ce gândește de astă propunere. "Copila mea, îi zise d. Florinescu, dacă nu te sparie traiul cu un bătrân, hotărăște-te a-mi îndulci puținele zile ce mi-a mai rămas, în locul focului juneței, vei găsi în mine toată dragostea și îngrijirea unui bun părinte." Angelica — a căreia inimă era liberă — priimi bucuroasă, cu singura condițiune de a nu se despărți de bunica sa. La Brustureni, așezarea barbatu-său, ea găsi o bibliotecă aleasă, o grădină bine ținută cu o florărie plină de plante exotice ș.c.l. Ocupată de trebile gospodăriei, având cea mai tânără îngrijire de bărbatul ei, primblarea, cetirea, muzica, nu lasă urâtul să se introducă în castelul său. Duminicile și sărbătorile, câțiva vecini de vrâsta bărbatu-său îi vizitau. Ea asculta cu îngăduință povestele lor și juca cu dânșii preferansul, încât ei o adorau. Singurul nor care înnegura astă viață lină fu peste doi ani mai întăi moartea bunicăi, pe care după șese luni o urmă și d. Florinescu, lăsând pe soția sa moștenitoare pe toată averea lui.

Costache Negruzzi

Flora română

Văduvă la 22 de ani, stăpână pe o avere mare, Angelica acum nu avea decât a în tinde mâna pentru a videa agățându-se de tot degitul câte o duzină de pretendanți, dar ea urmă a trăi ca și mai nainte; primea numai rarele vizite a amicilor barbatu-său, și pe d. Onisim Cerențel... Permiteți-ni a vorbi acum și de d-lui. Cerențel era un tânăr de spirit, având toate calitățile și toate defectele juneții. După ce fini gimnaziul, se trase cu bătrâna sa mamă în Tatarași unde avea o căsuță ascunsă sub vro trei butuci de vie, care se cățăra pană pe coperemânt. Acolo se apucă de cultivat grădinuta sa, căci una din pasiunele sale era florile. Pe urmă, se decise să se ducă la Paris ca să-și mântuie studiile, de unde se înturnă peste duoi ani, cunoscând foarte bine toate — grădinile Parisului. După în turnarea sa, neavând ce face, intră în serviciu; fu pe rând subgrefier, subcomisar și subprefect la o plasă unde din întâmplare se afla și moșia Brusturenii. Ca un om bine crescut, vizită pe administrații săi, începând cu domnul și doamna Florinescu. Aceștia îl priimiră cu acea amenitate nobilă și ospeție sinceră, care tot încă se mai găsește pe la proprietarii noștri, dar care din nenorocire începe a se perde.

Costache Negruzzi

Flora română

El vorbi cu boierul agricultură și politică; cu cocoana muzică și literatură. Se primbla prin grădină, discută asupra florilor ca un cunoscător, și apoi încântat de vizita lui își luă adio, promițând de a veni — după grațioasa invitare a oaspeților — de câte ori trebile plasei îi vor da timp. Vizitele lui se îndesiră. Totdeauna priimit cu plăcere, ajunse a fi cel mai nesuferit și mai negrijitor subprefect, când nu era la Brustureni. După moartea d-lui Florinescu, bunacuviință cerea ca vizitele lui să fie mai rari. Cerențel vinea mai rar, dar șidea mai mult. Într-o zi, primblându-se prin grădină, un dorobanț îi aduse un plic în care găsi permutarea lui la o altă plasă într-un județ depărtat. Desperatul Cerențel își luă adio suspinând, se înturnă la Iași, și își dete demisiunea, jurând a nu mai servi o patrie ingrată! Angelica se întrista și se simți și mai singură, dar — precum am văzut din corespondința lor — ei nu încetară de a fi în cele mai bune relațiuni. Alaltăieri eram gata să mă pornesc la țară, când am priimit următorul bilet: "Doamna Angelica Florineasca și domnul Onisim Cerențel roagă pe domnul C.N. să binevoiască a le face onoare de a asista la cununia lor, ce se va serba la biserica din satul Brusturenii, duminică la 18 a curentei".

Costache Negruzzi

Flora română

Am râs gândind la poznele care fac florile, și am plecat la Brustureni.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: Tecuță a spart capul fetei mele! „Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!„ Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro. Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul și nu m-ai fi deșteptat când apucam să adorm!„ Așa și cu Tecuță.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești: — Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldați... Și peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache... Cu toate astea, părinții erau încântați. Îl îmbrăcaseră pe Tecuță cu haine de căpitan și-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!” *** Dar copilăria nu ține mult. La opt ani, micul Tecuță a fost răpit de lângă duzinile-i de tamburi-majori și încorporat la școală. Aici firea lui cazonă s-a simțit încătușată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni. — Eu sunt căpitan, striga Tecuță furios, nu vreau să port respect țivililor! Și bieții profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cât pentru carte, Tecuță nu putea s-o sufere. — Parcă mie-mi trebuie cărți de astea! Parcă Mihai Viteazu știa artmetică! Și cărțile rămâneau cu foile netăiete, iar Tecuță rămânea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziție.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

De aici încolo începe viața aventuroasă a lui Tecuță. Șase ani de-a rândul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineața pleca de acasă și se ducea să vadă soldații făcând instrucție, la amiază se întorcea, și apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Și nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torțe la care adolescentul Tecuță să nu ia parte. Îl vedeai mergând pe lângă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major — idealul lui. Acum era destul de mare, făcuse cunoscuți printre sergenți, și adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracțiuni, din care Tecuță își plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toți subofițerii. Azi așa, mâine așa, Tecuță creștea mare, dar mintea-i rămânea minte de subofițer reangajat, toată învățătura lui nu se urca nici până la nivelul școalei de adulți de la regiment. Și dacă mai pui la socoteală efracția dulăpiorului, apoi ușor vezi că aveau dreptate domnul și doamna Teacă să se pună pe gânduri și să cam înceapă a regreta neînfrânarea la vreme a fiului cazon. — S-a isprăvit, Luxițo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat și jumătate! La vârsta lui bea ca un aghiotant!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Râde mahalaua de noi! — Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face... — De-ar trece mai curând!... Mi-e teamă să n-ajungă cine știe cum până atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun! Și bieții bătrâni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul. *** La optsprezece ani, tânărul Tecuță intră în cariera care avea să-l facă mai târziu așa de popular. I se făcu consimțământul tatălui, actul de vaccină și actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenți, care au înțeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, și iată-l pe Tecuță în fața colonelului. Peste petiția prin care „subsemnatul, dorind a-mbrățișa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandați...” colonelul a pus un se aprobă și a doua zi Tecuță de aci încolo Teacă era tuns ca-n palmă și prevăzut cu garnitura complectă. Văzându-l strâns în tunică, domnul Teacă s-a simțit mândru, madam Teacă a plâns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior. *** Onoarea e dulce, borșul e acru — asta a fost cea dintâi constatare a voluntarului.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Și, dacă n-ar fi fost intervenția peri- odică a sumelor țivile venite de acasă, adio, mâncare particulară! Cu șapte parale pe zi, ostașul Teacă nu ar fi garantat multă vreme de amoru-i nemărginit pentru apărarea patriei. De altfel, greutatea-i a fost numai șase luni, căci după asta a fost „avansat caporal”. De aici începe epoca ordonanței nereglementare, a cizmelor văcsuite de alții, a unsoarei de curele oferite în mod grațios de magazinerul companiei, a capacului de gamelă cu tocană particulară, a pumnilor aplicați răcanilor care nu știu să poarte un respect caporalului! Iar peste un an, calea de aur se deschise înaintea lui: cele două galoane de lână — funia de tei — fură-nlocuite cu șarpele de aur; don sergent Teacă intră în rândul subofițerilor. Și trebuie să recunoaștem adevărul: asta a fost cea mai dreaptă avansare ce s-a făcut vreodată în armata română. Sergentul Teacă era un militar desăvârșit: croit bine din fire, el avea înfățișarea unui erou permanent. Apoi disciplina-i intrase așa de bine în minte, încât ar fi putut să-l taie un superior și n-ar fi zis pis. În schimb, să fi poftit un inferior să facă o greșală: acela care odinioară lega tinicheaua de coada lui Samurache găsise un întreg sistem pentru a introduce disciplina în rândurile armatei.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Astfel, sergentului Teacă i se datoresc o mulțime de invențiuni care fac și în zilele noastre caracteristica și fala armatei, a acelei armate „fără de care un stat nu poate exista”. El a inventat plotonul de pedeapsă, cățeaua în spinare, gimnastica cu buturuga, ochirea soarelui cu baioneta la armă, butucii, aruncarea tesacului în scânduri de-a zbârnâitelea, chemarea dracului de la lampă... și alte măsuri disciplinare, „fără de care armata ar fi o adunătură de oameni periculoși societății”. Să nu vă mirați, deci, dac-ați auzit ca și mine că n-au trecut bine doi ani de când sergentul Teacă a intrat în rândurile subofițerilor, și, prin înalt decret regal, el a fost înaintat la rangul de sublocotenent. În privința asta s-au ridicat câteva obiecții. Au fost câțiva care au spus că Teacă de-abia știe a iscăli; dar raportul colonelului era așa de favorabil sergentului, încât ministrul l-a înaintat fără cea mai mică grijă, căci nu cartea, ci disciplina face pe adevăratul militar. În calitate de sublocotenent, Teacă a fost un model pentru regiment. Însărcinat cu plotonul de recruți, cu popota ofițerilor, cu încvartirarea trupelor în vremi de mutare, cu compania de disciplină, cu tot ce era mai greu, el a dat întotdeauna dovezi de activitate și pricepere.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Recruții lui ori dezertau, ori mureau, dar ieșeau adevărați soldați! Când se făcea la plotonul de recruți mânuirea armelor, se auzea de la cazarma „Cuza” la „Malmaison„, și adeseori puștile se rupeau în mâna soldaților. Afară de asta, bun camarad, Moș Teacă nu bea decât împreună cu camarazii și nu-i pâra decât dacă cerea colonelul. *** Într-o zi, locotenentul Teacă — peste doi ani ajunsese locotenent — se pomeni cu comandantul regimentului că-l ia deoparte: — Locotenent Teacă! — Ordonați, don colonel! — Te rog să vii la mine la dejun, că am să-ți comunic ceva. — Am înțeles, don colonel! Să viu cu trupa sau singur? — Singur, locotenente. — Prea bine, don colonel! Și, peste un ceas, locotenentul era acasă la colonel, unde dejunul aștepta. După dejun, la care inferiorul executase exact ordinul de a bea fără grije, colonelul începu comunicarea: — Ce ai zice, locotenente, dacă ți-aș propune ceva? — Aș executa, don colonel. — Uite ce e: este o fată aici în oraș. Cu fata asta eu sunt prieten bun; din pricina asta țivilii au început să scoată vorbe rele pe socoteala ei și să spuie că acum vreo cincisprezece ani, când fata avea douăzeci și cinci de ani, eu m-aș fi iubit cu ea... Pentru asta m-am gândit că numai dumneata ești destul de disciplinat ca să mă răzbuni... — Da, don colonel, chiar acuma mă duc să dau ordin gornistului să mi-i cheme pă țivili la cazarmă.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

Patru zile la butuci și șase ceasuri cu cățeaua!... — Nu așa, locotenente... Trebuie să mă răzbuni altfel: să te însori cu fata, ca să arăți că țivilii au mințit... — Am înțeles, don colonel. — Fata e bună, are vreo cincizeci de mii de franci zestre. — Am înțeles, don colonel. Și a doua zi, locotenentul Teacă adresă părinților fetei următoarea CIRCULARĂ Conform ordenului lu don colonel no... am onoare a vă face cunoscut să-mi acordați de urgență mâna fiicei dumneavoastră, pe lângă care veți anexa zestrea pă care a ordonat-o don colonel. Totdeodată vă fac cunoscut că nu este adevărat ce se spune de către țivili că s-ar fi petrecut acum 15 ani, deoarece chiar don colonel spune că nu-i așa. Supirioru nu minte! (ss) Locotenent Teacă Iar peste o lună ziarele anunțau cu plăcere căsătoria simpaticului locotenent Teacă cu gentila domnișoară Caliopi Armășescu. Tot corpul ofițeresc din garnizoană a luat parte la această nuntă, iar nuni au fost doamna și domnul colonel. A fost o veselie mare, care s-a terminat, din nenorocire, printr-un mic scandal, pe care ziarele, care și-au făcut o meserie din a ataca armata, l-au atribuit ginerelui. Adevărul e însă următorul: la cadril, mireasa juca alături de un sergent-major, rudă cu dânsa.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

La figura a treia, sergentul-major trebuia să vină spre ginere, care era vizaviul miresei. Probabil că dintr-un spirit de disciplină, locotenentul s-a simțit ofensat de venirea asta și a strigat sergentului-major: — La loc mișcarea! Nu mișca, leat! Sergentul-major nevrând să înțeleagă ordinul, locotenentul a fost silit să-l lovească, iar pe mireasă a pedepsit-o cu patru zile pluton de pedeapsă în casă. Atâta tot. Peste cinci luni de la nuntă, tânăra Caliopi a dat la lumină un mic Tecuță de toată frumusețea. Locotenentul, văzându-se avansat la gradul de părinte atunci când nu se aștepta deloc, făcu aspre observații soției. — Dar bine, dragă Tecușor, răspunse Caliopi, eu sunt de vină? — Da’ cine?! Știu că eu nu! — Ba tocmai matale. Vezi, că prea ești iute... Copilu-ți seamănă matale: a ieșit în pas gimnastic. — Bine-bine, zise locotenentul, care se bucura că-i seamănă moștenitorul. Numa un lucru nu-nțeleg eu: cum am fost avansat la gradul de părinte fără să am vechimea? — Aoleu! Da’ bine, omule, vrei să faci ca toți proștii, la vechime? Meritu e să fii avansat la alegere, nu la vechime! *** După câțiva ani, locotenentul Teacă fu avansat la gradul de căpitan — de astă dată la vechime.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cine e Moș Teacă?

În această calitate, căpitanul Teacă a slujit patriei vreo cincisprezece ani, până i-a albit păru-n cap. Pentru gradul de maior se cere examen, și căpitanul Teacă n-a voit să-nvețe decât reglementele cazone, pe motiv că toate cărțile țivililor nu fac parte nici măcar din micul echipament. Rareori, însă, s-a văzut un căpitan așa de capabil ca Moș Teacă. Numele lui a făcut epocă, s-a popularizat, a trăit peste veacuri și a slujit de titlu unui volum de nuvele.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Epizootia

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. — Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia? — Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Epizootia

Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! — Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... — Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. — Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. — Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Epizootia

Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! — Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: — Cine eee? Cine eee? Cin’?! — Vită! răspunde Moș Teacă. — Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? — Bolnavă. — Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! — Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! — Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă? — Atunci îi dai drumu. — După ce o cunosc? — Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: — N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Religia cazonă

Moș Teacă este un bărbat foarte religios. El e convins că dacă comenduirea pieței n-ar fi inventat religia, armata ar fi ajuns de mult să fie țivilă. De aceea, singura carte țivilă pe care a-nvățat-o bine este religia. Înarmat cu această știință, Moș Teacă ține adeseori predici întregi soldaților, povestindu-le faptele mai serioase din Biblie. Iată una din aceste predici: Odată, la raportu de unsprezece ore, Dumnezeu, coman- dantu suprem al pământului, a dat orden de s-a făcut lumea. Întâiul cotigent chemat sub drapel a fost Adam și Eva. Cum i-a înrolat, Dumnezeu i-a echipat complect și i-a trimis în garnizoană pă pământ, unde le-a dat în primire onoru, zgomotu, postu și focu. Da’ le-a dat orden să mănânce ce-or vrea, numai dintr-un copac cu mere țivile să nu guste. Eva a călcat însă deciuplina melitară și a mâncat. Îndată ce aghiotantu a comunicat lui Dumnezeu faptu-n-tâmplat, Dumnezeu a chemat pe culpabeli și le-a zis: „Pentru ce-ai mâncat, leat, din măr țivil? Ai călcat consemn, hai?! Las’', că te-nvăț eu! Patru zile pluton de pedeapsă!” Și după ce i-a gonit patru zile cu cățeaua în spinare, i-a reformat și i-a trimis pă la vetrele lor, iar la ușa raiului, unde era tabu regimentului, a pus un planton și a dat orden să nu intre nimeni.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Religia cazonă

Oricine o intra, soldatu are orden să-l împuște și după aia să-l bage patru zile la închisoare, da’ zilele astea să se treacă pă foaia de pedepse și să nu se socotească servite. Ce va să zică asta? Asta va să zică, scurt, că soldatu este dator să nu mănânce mere țivile atât în timp de pace, cât și-n timp de război. Să nu mănânci mere, leat, că dai dă belea cu mine! Vezi, că eu nu sunt Dumnezeu, eu te gonesc la pas gimnastic până ți-o ieși limba de-un cot! Ai înțeles?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Aghiotantul pieței

De toate fusese Moș Teacă, numai aghiotant de piață nu. Și nu doar că nu merita distincțiunea asta, dar nu știu cum se făcuse că nu-l rugase nimeni s-o primească. Într-o zi însă, colonelul, cu toată durerea pe care o simțea de a se despărți pentru câtva timp de serviciile și de luminile acestui căpitan-erou, se hotărî să stăruiască pe lângă comandantul pieței ca să ia de aghiotant pe Moș Teacă. Când a aflat de asta, eroul nostru a plâns puțin de emoțiune, dar, în sfârșit, ordinul e ordin, disciplina înainte de toate! Se duse, deci, la companie, adună trupa și-i ținu discursul următor: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! A sunat vremea ca să ne despărțim. Înainte de a pleca, vreau să-mi ziceți „trăiți!”, pen’ că nu să știe dacă ne-om mai vedea; ca mâine vine un război și ne ducem! Știu că aveți să mă plângeți, pentru că am fost pentru voi un adevărat părinte; nu v-am pedepsit, nu v-am bătut... Nu-i așa? Vorbește, răcane, că dă dracu-n tine!... Viața omului e scurtă și de asta n-aș vrea să mă blestemați ca mâine. Eu țiu la trupa mea și pentru asta sunt întotdeauna blând, nu-mi place să iau pă oameni cu vorbe rele.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Aghiotantul pieței

Ai înțeles, leat? Că acum te zmeiesc! Te fac eu să-nțelegi!... Fiți dar și voi tot așa de blânzi ca mine, că nu-i bine să fie omu rău; cu răutatea nu faci nici-odată nimica: îți capeți dușmani și atâta tot. Să știi că-i așa. Ori poate nu crezi? Vă torn acuma patru zile sala de poliție, ca să-nțelegeți că nu merge cu rău!... Acuma, pentru că plec, cine are ceva de lăcrămat să vie să lăcrame. — Trăiți, don căpitan, răspunse un soldat, noi, toată compania, n-am luat solda pă trei luni. — De ce n-ați luat-o? — Trăiți, don căpitan, nu ne-a dat-o. — Aha! Pent’ că nu v-a dat-o? Va s’ zică, vreți să v-o dea sergentu-majur de-a gata! Voi sunteți boieri, așteptați tot altu să vă aducă la nas ce vă trebuie... Patru zile la butuci pentru lene în exirsisu funcțiunii! — Trăiți, don căpitan, răspunse sergentul-major, asta-i solda pe care ați luat-o dumneavoastră și n-ați mai dat-o înapoi. — Nu mă-nvăța tu pă mine, sergen-majur, că știu eu mai bine! Eu sunt catană veche, mă-nțelegi? Da’, vorba-i, pentru ce lăcramă la mine? Așa să lăcramă? N-ai auzit de calea irarhică, leat? Soldatu este dator să ceară voie înainte de a face o lăcrămație.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Aghiotantul pieței

Apâi mi-ați cerutără voie?... Patru zile cu cățeaua! Și Moș Teacă ieși pe ușa, strigând: — Rămâneți sănătoși! Dacă nu... la butuci! Compania răspunse-n cor: — Trăiți! *** A doua zi, Moș Teacă era aghiotant de piață. Slujba asta-i plăcea. Raportul comandantului spunea lămurit că aghiotantul pieței este mai mare peste piață. Deci se sculă de dimineață și se duse la slujbă... în hală. Era pe la ceasurile patru în zori de zi. Măcelarii, zarzavagiii, precupețele își așezau marfa. Era un zgomot infernal: se tăia carne, se striga, se mătura, căruțele umblau în toate părțile, capitala se deștepta din somn. Moș Teacă rămase încremenit. — Drepți! strigă el când ajunse în dreptul măcelăriilor. Dar nu-l ascultă nimeni. Trecu la zarzavagii același lucru. Se duse la precupețe nici o disciplină. — Ce-ați poftit, conașule? Avem ridichi bune de lună, lăptuci, castraveți, spanac... Toate astea îl amețiră. — Unde e plantonu? Ce fel de deciuplină e asta? Nu știți cine e mai mare peste piață? Dar degeaba, nimeni nu-l băga în seamă. Atunci își luă inima-n dinți și se repezi furios la un măcelar: — Ce faci aicea, leat? Cu cățeaua!... — Ce cățea, domle?! întrerupse măcelarul. Cățea e asta, ori vacă?! Nu vezi că-i gogeamitea vacă, cât dumneata de mare?!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Aghiotantul pieței

— Insulta supiriorului! Ce articol e ăsta? Și dete un pumn măcelarului. Dar atâta i-a trebuit. Toată hala se ridică în picioare. Măcelarul lovit îl luă la trânteală, femeile îl umplură de spanac; Moș Teacă ieși plouat, zăpăcit, urmărit de strigăte de: „Tiu-ho! Huideo!„ A doua zi reclamă la comenduire și ceru casarea casapilor și reformarea precupeților. Dar cererea-i fu pusă la dosar și comandantul pieței îi dete explicația următoare: — Căpitane, dumneata ești mai mare pe stradă, nu la măcelărie; acolo e comisarul comunal. — Va s’'zică, numa pă stradă? Lasă! *** „În sfârșit, zicea Moș Teacă, am pus mâna și pă țivili! Pă stradă eu sunt mai mare!” Și era foarte sever noul aghiotant. Băgase spaima în ofițeri: pe unul îl turnă la garda pieței pentru că a umblat fără mănuși, pe altul, pentru că n-avea vipușcă, fiecăruia îi găsea cusur. Dar bine că-i încăpuseră pe mână și țivilii! Într-o zi se plimba pe Calea Victoriei. Trece pe lângă el un țivil tânăr. — Unde-ai plecat, leat? îi strigă Moș Teacă. — Domnu? întrebă țivilul mirat. — Nu vorbi! Capra pogribanii mânăstirii! Te amestec cu țărâna, rătane! Und’ ți-e pomponu? — Ce visezi de pompon, stimabile? Mi se pare că ești țăcnit... — Nu insulta!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Aghiotantul pieței

Und’ ți-e pomponu? — Ia slăbește-mă, domnule Moș Teacă! Ce, eu sunt militar? — Să nu crâcnești, că te torn la gherlă! Văz eu, nu ești melitar! Și ce-i cu asta? Und’ ți-e pomponu? Nu știi că azi e paradă? N-ai cetit ordenu de la comenduire? Toată lumea va avea pomponu la chipiu! ... — Nu, zău, ești cam... Însă Moș Teacă îl apucă de gât și, cu ajutorul unui jandarm, duse pe țivil la garda pieței. *** A doua zi la Cameră era o fierbere nemaipomenită. Din interpelarea adresată guvernului chiar de către un membru al majorității rezulta în mod vădit că aghiotantul pieței arestase în ajun un deputat sub ridiculul pretext, anticonstituțional și violator al imunităței parlamantare, că deputatul nu avusese pampon la pălărie. Banca ministerială făcu scuze și Moș Teacă fu dat înapoi la corp, unde compania-l aștepta cu brațele deschise, ca să primească solda pe trei luni din urmă. Să nu vorbești de din urmă , leat, strigă Moș Teacă furios, că te torn! Soldatu e dator să meargă înainte, nu în urmă, ca dezertorii!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Paștele

În curtea cazărmii era întinsă o masă lungă, peste care se așternuseră cearșafuri. Unul lângă altul stăteau aliniate tacâmurile: o gamelă, o lingură, două ouă roșii și câte o felie de cozonac, al cărui șofran protesta energic împotriva zicătoarei că „nu știe mocanul ce-i șofranul”. Alături de masa asta, una mai scurtă, cu vreo patru tacâmuri: lingură, furculiță și cuțit; farfurii, șuncă, sardele, salam, ouă, cozonac și sticle cu vin. Între mese, două hârdaie pline cu ceva a cărui culoare atârna între bragă și bere, al cărui miros bătea aci în oțet, aci în spirt. Era în dimineața Paștelui ofițeri și soldați aveau1 să mănânce împreună, să sărbătorească laolaltă învierea aceluia care a luptat pentru egalitate și frăție, sau cum zicea Moș Teacă „pentru deciuplină și drapel”. La ceasurile cinci, gornistul anunță sosirea comandantului companiei. Acesta se arătă grav și solemn, păși maiestuos și se opri înaintea mesei celei scurte. Toată trupa ședea încă în picioare, căci nimeni n-are dreptul să se așeze la masă înainte de a i se da ordin de la superior. Comandantul companiei, eternul Moș Teacă, își roti ochii împrejur și întrebă: — Da’ popa n-a venit? — Trăiți, don căpitan, n-a venit încă. — Pentru ce n-a venit?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Paștele

— Nu pot să știu. — Pentru ce nu știi? Spune gornistului să sune de popă. — Trăiți, don căpitan, de popă nu e semnal. — Nu vorbi! Nu cunoști nici țignalele? Sună de mort ori de masă, că vine popa. Gornistul sună de mort și de masă, dar popa nu se arăta deloc. Moș Teacă flămânzise. — Drepți! strigă el trupei. Ia ascultă, leat, care din voi a fost popă? — ? — N-auzi, răcane? Care a fost popă? Să vie să blagoslovească masa. Nu știe nimeni, hai? Tot eu să vă fac și asta! Ia prepuneți voi că mâine ar fi un război. Cum aveți să puteți muri dacă nu știți să faceți pă popa? O să muriți ca niște câini, vai de capul vostru! Soldatu e dator să știe a fi și popă, pentru că la un caz de moarte să se poată îngropa singur. Și Moș Teacă luă un cearșaf, îl găuri și-l trecu după gât și, luând în mână o gamelă drept cădelniță și o baionetă drept cruce, începu rugăciunea: — „Comandantul nostru, carele ești în garnizoana cerului, sune-se numele tău, fie ordinul tău, vie comenduirea ta, precum în timp de pace, așa și-n timp de război; porția noastră reglementară, avansează-ne-o nouă astăzi, precum și noi avansăm chenzina trupii noastre, și nu ne duce pe noi la garda pieței și ne trece în concediu, marș!” Apoi, după ce termină slujba, luă un ou și se duse la soldatul din flancul drept să ciocnească: — Cristos a-nviat!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Paștele

— Adevărat... — Nu vorbi-naintea supiriorului! Marș la-nchisoare! Trecu la al doilea soldat: — Cristos a-nviat! — Aha! Va s’'zică, nu vrei să răspunzi! Va s’'zică, ești jidan!... — Ba nu, tră... — Nu vorbi! Marș la-nchisoare! La al treilea: — Cristos a-nviat! — Adev... — Nici tu nu știi? N-ai mai învățat că nu să răspunde la supirior? Marș și tu! Apoi chemă pe sergentul-major: — Să trimiți trei porții acas’ la mine... știi... pentru slugi... Vezi c-a rămas de la ăi trei pedepsiți... Soldatu pedepsit cu închisoare n-are drept decât la pâine și apă! Apoi se-ntinse masa. Peste un ceas, Moș Teacă declară ofițerilor că-ndată ce o-mplini anii de pensie, intră ca popă la vreo biserică. — Dar o să fie cam greu, domnule căpitan, n-aveți darul... — Ce dar, locotenente? Dacă n-oi avea eu darul beției, cine dracu-l mai are? !

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă spiritist

De unde până unde, Moș Teacă a auzit de spiritism. „Cu spiritismu ăsta, zice Moș Teacă, să face toate alea. Am auzit că unu a luat numa două sticle de spiritism și i-a trecut galbenarea. Vezi dumneata? Eu mă mir că nu să întrebuințează la război; ar putea să ia o mașină de-alea, și tranc! îi omori pă toți. Bun lucru, halal de cin’ l-a născocit; trebuie să fi fost căpitan de stat-majur, că ăi de la itidență nu prea face isprăvi!”... De altfel, toate ideile lui Moș Teacă despre spiritism cam aici se mărginesc. Vă închipuiți ușor că el nu s-a dus niciodată pe pragul pagodelor ruinate din Ceylon ca să descifreze manuscrise seculare, nici n-a tolerat păsărilor cerului să-și facă cuibul în capu-i cazon. Atâta ar mai fi lipsit: oricât ar fi ele de păsări, nu se pot urca în capul unui căpitan! „Spiritism-spiritism, da’ să nu să obrăznicească cu mine, că eu nu știu multe: îi trag o sală de poliție de-i merge fulgii!” Și, afară de asta, Moș Teacă este mai presus de toate un bărbat practic. Lui nu-i trebuie din spiritism decât partea aceea care e folositoare: să te vindece de bătături, să-ți mărească solda, să te avanseze fără examen, să-ți facă, în sfârșit, ceva de folos.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă spiritist

Altfel, la ce-i mai zice spiritism de pomană? *** Într-o seară, Moș Teacă se pomenește că i se bate sprânceana dreaptă. Consultă pe aghiotant, și acesta-i spune că „sprânceana dreaptă de ți se va clăti, nenorocire însemnează”. Nenorocire! Vorba asta nu-i prea plăcea. În noaptea aceea trebuia să fie de jurnă pe cazarmă și se temea să nu i se-ntâmple vreun bocluc. Se duse deci repede la locotenentul Spanopol, care tocmai se gătea să plece. — Ia ascultă-mă, camarade, aș vrea să te rog ceva, dacă se poate... — Bucuros, don căpitan! — Uite ce e: în noaptea asta eu sunt căpitan de zi și trebuie să fac de jurnă. Da, vezi dumneata, mi-e cam rău și aș vrea să mă duc mai bine acasă. Aș face o baie de muștar, aș pune să mă tragă și aș putea să mă-ntorc sănătos mâine. Spanopol, un excelent camarad, primi cu plăcere propunerea de a dormi în cazarmă, și asta nu doară pentru că avea motive ca să nu se întâlnească de dimineață cu proprietarul casei, ci numai dintr-un sentiment de camaraderie. Moș Teacă, vesel, strânse cu căldură mâna lui Spanopol și plecă acasă. „Ehe! Am păcălit sprânceana dreaptă! Asta va s’ zică tactică, domle, să derutezi și soarta!” *** Când ajunse acasă, bătu la ușă.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă spiritist

Nici un răspuns. — În numele legii, deschide! strigă el furios. — Vai de mine, dumneata ești? Numaidecât. Și căpităneasa Caliopi, îmbrăcând repede o fustă, merse să-i deschidă. — Cum m-ai speriat! Eu, știind că nu vii în noaptea asta, m-am culcat devreme. Mi-era frică să nu vie hoții și încuiasem ușa. După ce una-alta, căpităneasa întrebă pe Moș Teacă: — A propos, dragă Tecușor, ai mai auzit ceva de spiritism? — Ce să aud? Mi-a spus Spanopolu că a venit și-n garnizoana noastră unu de ăia de face spirit. — Da? Vezi dumneata? Tot avea dreptate Luxița a lu Dumitrescu: și ea mi-a spus tot așa. Da’ zice că poți s-o faci și fără mașină, numa să ai credință. Dacă ai credință când învârtești masa, poți să chemi pă cine vrei și vine numaidecât. — Ce spui?! Nu se poate! Asta e bună pentru țivili, da’ nu și pentru melitari! Meletaru nu-i țivil, să știi'’mneata! — Da’ de ce, dragă? — Apăi cum o să vie dacă n-o avea orden de la comenduire? — Bre, da’ matale nu știi că spiritele sunt egale? Haidi, dacă vrei, să-ncercăm. Masă avem, toate alea le avem; ce ne mai trebuie? — Bine, da pă cine să chemăm?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă spiritist

— Știi pă cine? Eu zic să chemăm pă sublocotenentu Vasilescu; tot e el infirior, trebuie să vie! — Bine. Și Moș Teacă începu să-nvârtească masa împreună cu madam Teacă, strigând mereu: — Gheorghe Vasilescu! Vino-ncoa! N-auzi când te cheamă supirioru? — Prezent! se auzi deodată de sub masă, și sublocotenentul Vasilescu apăru fără tunică pe el. — Ei, bravo! strigă Moș Teacă. Așa-mi place! Spiritul sublocotenentului se așeză apoi la taifas cu domnul și doamna Teacă, băură câte o cafea și peste un ceas plecă. — Dar, când să-l conducă, Moș Teacă zări tunica spiritului la cuier. — Bine, spirite, da’ ce, ți-ai pus haina-n cui? — Ba nu, don căpitan, da s-a agățat din repezeală când am intrat. — Ia-ți haina, omule, nu vreau să se spuie mâine-poimâine că aduc lumea la mine ca s-o dezbrac. Madam Teacă nu mai putea de bucurie. — Numa să bagi de seamă, Caliopi dragă, îi zise Moș Teacă, să nu faci spiritism de ăsta în lipsa mea, că dumneata, cum ești de fricoasă, ești în stare să leșini.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

— Treci la curățenie, leat, că astăzi e zi de curățenie. !...Nu te face, Gheorghe! Aide, pas gimnastic. Și sergentul Potroacă umblă printre soldați de la un capăt la altul al cazărmii, mânându-i cu cureaua... Căprarii zoreau și ei, care de care mai harnic la îndemnuri de felul ăsta. Iar soldații, luați repede, își așezau ranițele pe polițe, strângeau paturile și se găteau la frecat cazarma. Curând era gata tot. Cu pantalonii sumeși până la genunchi, cu șomoioage de paie în mână, începură a freca scândurile. Molozul făcea un praf pe care toată apa vărsată nu-l putea potoli. La corvoadă de asta e ca și la atacul unei redute: soldații cântă cu toții, de regulă același cântec, cele mai de multe ori în note jalnice, orientale, întrerupte din când în când de câte un strigăt al sergentului: — Freacă apăsat, deșcă, nu moșmoli, că nu-i scândura lu tat-tu! E a statului! D-aia-ți dă statu borș! Și soldații freacă-ntruna și întruna cântă: Bată-l Dumnezeu să-l bată P-ăl de-a pus lamba la poartă! Trece neica câteodată Și mi-l vede lumea toată! — Cântă, leat, cântă de inimă albastră, că ți-o fi dor dă fata lui nea Ion! Las, că să mângâie ea acuma cu riformații și cu cotigenturile ăle vechi!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

Ca mâine pui meliția la ceafă și găsești pă Marițica măritată!... Cântă, leat!... Și Potroacă îndrugă-ntruna, soldații cântă mereu... — Da’'cioara unde-i, mă planton? Mi se pare că s-a apucat dă prostit meliția! — Nu știu, don sergent! A fost cu cumpania și l-am pierdutără p-acolo pă la cișmea; nu s-a mai întors... — Ia du-te după el. Vezi c-o fi la cantină. Îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? Să mi-l aduci aicea să-l judec eu cazon! Plantonul pleacă. *** — Drepți! strigă sergentul. Toți se ridică. Cu șomoioagele de paie la umăr, cu pantalonii sumeși, stau drepți cu toții și nemișcați. Te crezi la operetă. Moș Teacă, acela căruia i se fac onorurile astea, intră solemn și grav, trece pe dinaintea trupei ca la o mare revistă, privește, admiră. — Să dea-nainte! Sergent, e toată lumea? — Trăiți, don căpitan, suntără toți, numa Vasile țiganu lipsește; da’ am trimis după el. — Da’ unde e? — Nu știu, trăiți, don căpitan! S-a dus să-l aducă! — Hm! Vrea să prostească meliția! Las, că-l judec eu cazon! — Da'’volintiru? Da'’Sgabercea? I-ai pus și pă ei? — Da, don căpitan. — Foarte bine, nu merge pă prosteală! Melitaru e dator să facă sirvici!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

Afară se aude zgomot și plantonul intră aducând în spinare pe Vasile țiganul. — Ce? S-a îmbătat? strigă Moș Teacă? — Nu știu, trăiți, don căpitan! L-am găsit lungit lângă cișmea și cu fața-n sus. Dădea din mâini și din picioare de făcuse gropi în pământ!... — Mi se pare, trăiți, don căpitan, că suferă de „du-că-să pă pustii”, răspunde un soldat. — Nu vorbi, leat! Lasă, că-i arăt eu „ducă-să pă pustii”!...Dați o curea. S-a îmbătat ca să scape dă corvoadă. Plantonul așază la pământ pe Vasile, care dă încă din picioare, ca prins de friguri. Are fața galbenă, ochii-i sunt deschiși mari, buzele-ncleștate și brațele contractate. Din când în când , câte un fior îl cutremură. — Stai, că-ți arăt eu să faci pă mortul! Mîîî! Mîîî! Scoal’, țigane, că nu prostești pă nimeni! Și Moș Teacă-l împinge cu piciorul. Scoal’ mă! Scoal’! Nu vrei, hai?! Nu vrei?... Ia să mi-l dezbraci, sergent! Potroacă se aplecă la pământ și dezbracă de tot pe Vasile. Moș Teacă ia-n mână cureaua și-ncepe a lovi pe bolnav, care nu mișcă. — Aduceți-mi o lumânare. Moș Teacă ia o lumânare, o aprinde și o lasă să picure pe pieptul lui Vasile, care se înfiorează din când în când , dar nu se deșteaptă.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

— Al dracului țigan, bine face pă mortu! Lasă, leat, c-am mai văzut eu d-astea! Să face bolnav ca să scape dă treabă. Lenea, săraca! îi place mai bine să doarmă decât să muncească... Da’ nu și-a găsit pă cin să prostească... Ia pune-i poșta, sergent! Sergentul ia o bucată de hârtie, o unge cu untdelemn, o face sul și o vâră cu un capăt între degetele de la un picior al lui Vasile, iar la capătul celălalt îi dă foc. — Să-l vezi acuma cum o să sară-n sus! zice Moș Teacă râzând de bucurie. Hârtia arde, flacăra cuprinde piciorul desculț, îl afumă, îl frige, începe a sfârâi și se nimicește. A ars toată, iar Vasile n-afăcut decât să tremure mai nervos din picior și a rămas tot nedeșteptat. În cazarmă e un miros de untdelemn și de grăsime arsă. Atunci Moș Teacă devine furios. — Fie, că așa țigan n-am văzut dă cân’ sunt! Și din nou îl ia la bătaie. Dungi vinete se fac pe trupul gol, sângele se ivește la suprafață, apoi țâșnește, și Vasile se deșteaptă. Are fața aiurită, pe frunte se zugrăvește o durere adâncă și-n ochi i se ivesc lacrimi. — Aha! Va s’ zică, te-am răzbit, cioroiule!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cum se vindecă boalele

Pentru ce făceai pă mortu? — Trăiți, don căpitain... patimă veche... de mic copil...Doamne, cum o să trăiesc eu? Și un șiroi de lacrimi îi curge pe obraji. — Nu te zborși ca muierile, cioară! Melitaru nu plânge! Crezi că mă prostești pă mine? Și Moș Teacă, scos din răbdări, îi dă doi pumni. Patru zile la-nchisoare pă pâine cu apă! Și să mi-l scoți la corvadă regulat, sergent! Și dacă să mai face apucat dă boalacopiilor, te-am învățat leacu!... Acuma treci la frecat, gașperiță! Și Moș Teacă iese. Soldații freacă-ntruna și cântă mereu: Pe malul Siretului Paște calul Iorgului; Un fir paște, Altu naște, Iarba-n patru se-mpletește... Numai Vasile nu cântă; cu fața contractată, cu fruntea la pământ, ochii-i varsă lacrimi, cu care freacă scândurile...

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Lumina electrică

Cum e cam visător și poetic din fire, Moș Teacă are obicei de se plimbă uneori seara pe bulevard împreună cu locotenentul Spanopolu, pentru ca să nu tulbure pe madam Teacă, a cărei pasiune pentru spiritism a ajuns o adevărată manie. — Toate bune, locotenente, numa un lucru nu l-am înțeles eu: cum e cu lumina asta ilectrică? — Foarte ușor. — Hm, ușor!... Știu eu că-i ușor, numa melitarii au greutate; da vorba e: cum devine ea? Locotenentul Spanopolu, care a făcut un an la Fontainebleau[1] și doi la Saint-Cyr[2], se grăbește să-i explice. — Cum devine? Foarte simplu: iei două pile, le freci bine, și poftim lumină! — Două pile? Vezi ’mneata?! Și dobitocu dă fierar dă lângă mine are atâtea pile și să canonește cu gaz! — Țară incultă! Noi, ceștia de la Sant-Cyr, am afirmat-ontotdeauna, du reste[3]. — Da’ ia să mai îmi spui: am văzut la Brașov niște tramvaiete de-alea, zice că sunt tot cu de-asta... cu ilectritate... Atunci de ce nu dau lumină? — O, e simplu ca două cu două: experiența ne arată că dacă umblăm cu o lumânare prea iute — nu-i așa? lumânarea se stinge din cauză că se clatină — nu-i așa?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Lumina electrică

Același fenomense observă cu lumina electrică de la tramvaie. Dacă tramvaiele umblă repede — nu-i așa? lumina se clatină, ea filează — nu-i așa? și se stinge. E elementar. — Foarte bine; da am văzut pă la birturi niște alea tot cu...de aia... cu ilectritate... Și nu să isprăvește niciodată. Ce au? — O, asta e pânza Penelopii... — Pânză? Vezi ’mneata?! A doua zi Moș Teacă trage un ordin de zi: „Având în vedere că efectele de-mbrăcăminte se deteriorează, sau chiar se strică prea curând; având în vedere că lumina ilectrică de pânză se păstrează mai bine; toate efectele de îmbrăcăminte și chiar de cazarmament se vor face pe viitor din pânză ilectrică.”

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Un rond sever

Poate că n-ar fi tocmai greu să facă cineva de gardă. La urma urmei, în 24 de ore cât ai slujbă, tot poți dormi 12, dacă știi cum să rânduiești treaba. Aceea ce însă e foarte greu este să fii de gardă când e de rond Moș Teacă. A avea pe Moș Teacă de rond este a te aștepta să fii trezit de patruzeci de ori pe noapte în strigătele santinelei și a ști că ți se va trece pe raport „rău”. De aceea, orice sergent sau căprar când intră de gardă are grija de a cerceta la comenduire dacă nu cumva e rândul lui Moș Teacă. Ceilalți ofițeri mai fac rondul de-a scăpării: vin o dată în 24 de ceasuri, nu te inspectează cu de-amanuntul, îți trec în raport „bine” și pleacă pe aici încolo. Ba alții trimit de acasă să le dai raportul, ți-l iscălesc și apoi... poți dormi în tihnă. Într-o zi, pe vremea când rondul nu umbla cu velocipedul, sergentul Tufescu din artilerie era de jurnă la arestul preventiv. După toate cercetările, nu era Moș Teacă de rond. Atunci, firește, șeful de post era asigurat. Pe la ceasurile șapte seara, vine un prieten, sergent de linie. — Bonsar, cum petreci?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Un rond sever

Și vine vorba despre un chef care nu s-ar putea organiza nicăieri așa de bine ca la arestul preventiv. — Ei, de ce? — Să vezi, camarade, zice cel din linie. Într-o vreme eu făceam foarte des de gardă aici pentru că aflasem meșteșuguri multe. Aici sunt arestate o mulțime de femei, care atâta așteaptă, să petreacă și ele o seară. Dacă vrei, trimitem să ne aducă vin și o facem lată pân’'la ziuă. — Nu pentru ca să te tratez cu refuz, da n-am parale. Taman mâine luăm solda. — Îmi pare rău, camarade. Cum te văz eu, ești răcan! Iantreabă pă deșca. Să-ți spuie bibicu!... Ai văzut ce-i alături? — Unde? — În curtea de alături. — Nu, n-am văzut nimica. — Apăi ce fel de șef de post ești? Alături e un depozit de vinuri și butoaiele sunt în curte. Le face de planton Dumnezeu. Noi, ca niște oameni deștepți, scoatem o scândură de la gard, trimitem doi soldați cu hârdău, scoate cepu și... ai vin să-mbeți tot reghimentul. — Ce spui?! — Parol! Peste două minute, hârdăul era găsit, scândura de la gard scoasă, vinul adus și sergenții intrați în „camera femeilor”. Se-ncepu cheful. Cel de linie bea ca dintr-al statului, iar șeful de post, ca un adevărat artilerist, ar fi fost în stare să sugă zecebaterii.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Un rond sever

Cât pentru femei, vorba camaradului, ele atâta așteptau. *** Să tot fi fost miezul nopții, ora crimelor și a misterelor, când umbra rondului se arată-n fața santinelei adormite: — Bravo, sergent! — Era glasul lui Moș Teacă, al lui Moș Teacă, rondul cel neprevăzut și care-nlocuia pe un alt căpitan. Moș Teacă trecuse neobservat printre santinele, pentru că ele imitaseră operația hârdăului săvârșită de șeful de post. Un moment, sergentului era să-i vină rău, dar tăria vinului era mai mare decât a disciplinei. — He, he! strigă șeful de post. Don căpitan Teacă! Bine-ai venit sănătos! Ce vânt?... — Nu vorbi, sergent! — Ei, lasă-mă dracului! Faci pă ticălos acuma... Parcă ce? Pent’ că ești căpitan? Mai bine vino-ncoace cu noi. — Zău așa! strigară și cele două fete arestate, și veniră de se agățară de gâtul lui Moș Teacă. *** Nici până-n ziua de azi nu s-a cunoscut urmarea. Un singur lucru s-a aflat: a doua zi de dimineață păzitorii țivili ai arestului au găsit în camera femeilor un tablou înfiorător: sergentul de linie dormea lungit pe scânduri, una din femei dormea cu un chipiu de căpitan pe cap, cealaltă, încinsă cu sabia, iar șeful de post dormea ținând în brațe pe energicul căpitan Moș Teacă.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Un rond sever

Cum de nu s-a aflat asta la comenduire, habar n-am!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Teorii

Nici în cazarmă, nici acasă, nici nicăieri nu-i Moș Teacă așa în elementul lui ca la paradă. Acolo simte că trăiește și că e adevărat căpitan. „Nu-i vorbă, în cazarmă îți poartă și mai mult răspect infiriorii, da nu te văd țivilii„. Și tot ce face Moș Teacă e făcut mai mult pentru ca să vadă țivilii, să aibă și ei „o idee de meliție”. La urma urmei, are dreptate: nu-i puțin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni, care, la fiecare înjurătură ce le tragi, să-ți răspundă cu „trăiți!”. Și e drept că, dacă țivilii ar vedea asta, Moș Teacă ar câștiga foarte mult în stima lor. De aceea toată preocuparea acestui brav comandant de companie este să-și instruiască așa de bine oamenii, încât toată lumea să se uite la el ca la un fel de Alexandru Machedon. Și pentru asta trebuie muncă multă. — Va s’' zică, leat, ce faci tu când ești la paradă? — La paradă? Mă uit... — La cin’ te uiți? La tat-tu? — Ba la don gheneral. — Da’ dacă gheneralu nu-i acolo? — Atunci... — Ei, atunci? — ? ! — Atunci nu te uiți la don gheneral, răcane!... Acuma să-mi spui cum calci la pământ când ești la paradă?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Teorii

— Calc scurt, trăiți, don căpitan! — Scurt, scurt, firește că scurt, că te ia mama dracului dacă n-îi călca scurt; da, vorba-i, unde ții picioru-nainte de a călca? — Îl țiu în cizmă, trăiți, don căpitan! — Cizmă, cizmă, firește că-n cizmă, că te ia mama dracului dacă l-îi scoate! Vorba e: unde-l mai ții? — ? ! — În aer, mocofane, în aer, că de-aia a lăsat statu aer!... Și cu capu ce faci? — Cu capu... mă gândesc, trăiți... — Und’ te gândești, mă? La tat-tu acasă? Und’ te gândești în front? — —? — Cu capu, răcane, îl ții paralel, adică oblig pă umăr, că dacă nu-l ții, ți-l îndrept în pumni... Și lângă cine trebuie să simți cotu? — Unde e alinierea, trăiți, don căpitan! — Bine. Da’ unde-i alinierea? — —? — Alinierea e unde e și domnu gheneral, răcane! — Am înțeles, trăiți... — Da’ dacă gheneralu nu-i la paradă, atunci unde e alinierea? — Atunci... acasă la don gheneral! *** —— Spune-mi, răcane, ce faci tu când întâlnești pă drum un supirior. — Îl salut, trăiți, don căpitan, și trec înainte. — Da’ dacă ai într-o mână gamela și într-alta bidonu? — —?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Teorii

— Atunci lași alea jos, dobitocule, mergi doisprezece pași cu mâna la chipiu și te întorci de-ți iei lucrurile... Da’ dacă sentâlnesc pă drum doi soldați de același grad, ce trebuie să facă? — Cel care a văzut mai întâi salută pe cellalt. — Da’ dacă vezi că el te-a văzut întâi și că nu te-a salutat? — —? — Atunci îi spui că l-ai văzut că te-a văzut și răclami la supirior. — Am înțeles, trăiți! — Să mai îmi spui: ce datorii ai tu? — Eu n-am nici una, trăiți, don căpitan, da’ am auzit că don sergent are multe... — Și ce trebuie să faci tu când ești de santinelă? — Trebuie să păzesc. — Pă cine păzești? — Ghereta. — Da’ dacă nu-i gheretă? — —? — Atunci păzești porcii, boule, păzești pă supiriori! — Am înțeles, don căpitan. — Câte parale costă o manta? — Trăiți, don căpitan, patruzeci și cinci de franci; da’ eu am cumpărat una pă cinci lei de la don sergent-majur. — Pentru ce te-a adus pă tine în armată? — Ca să apăr țara. — Da’ dacă ești ordonanță, ce aperi? — Apăr bucatele de muște!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Bacalaureații

— Moș Teacă nu poate suferi pe bacalaureați, afară de cei care sunt nepoți de-ai colonelului. „Niște sclivisiți, niște ăia! Pe vremea mea nu mai erau de-ăștia... cum le zice... și era oastea oaste! La meliție nu merge că ești cutare, ori că ai învățat aia... Ești melitar, să fii!” Ca să-și răzbune pe ei pentru că au învățat aia, Moș Teacă a dat ordine severe că voluntarii n-au voie să mănânce particular, să pună soldat ca să le-ngrijească de amoniție, să fie scutiți de corvadă și altele. Într-o zi a prins pe unul venind din târg. — Vino-ncoa, băiete! — Salut, domnule căpitan! — Cum ai zis? Cum ai zis?!? Salut?!? Da' pă cine saluți, măi sfrejitule?! Ce ești tu? — Bacalaureat. — Aha! Și de asta ești așa de nedeciuplinat! Las', că te-oi regula eu! Ce sunt eu, malmazelă de-alea, de-mi zici „salut”? Să saluți pă tat-tu, nu pă mine! Ori, unde ești de ăia... cum le zice... „trăiți!” nu știi să zici? —N-am știut, domnule căpitan, sunt numai de două zile... — De ce nu ești mai demult? Ce-ai păzit pân-cuma? De două zile? Da-ți trebuie o sută de ani ca să-nveți? Și pentru ce nu ți-ai văcsuit cizmele?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Bacalaureații

Zici că ești de ăia... apăi ce ai învățat acolo, dacă nici o cizmă nu știi să văcsuiești? Las, că te-nvăț eu! Am să-ți scot eu cafeaua, cu lapte din burtă! Să marș la-n-chisoare! Patru zile sala de poliție! Și altdată să-nveți să fii lustrugiu! Când m-oi uita la cizma ta, să-mi fac mustața-ntr-însa! Ai înțeles? Cum te cheamă?... — Rodolf Soreanu. — Cum ai zis? Sor... Ești rudă cu colonelul?... — Da, nepot, să trăiți, domle căpitan! — Ei! Să trăiți! Da' cine vă pretandă să ziceți „trăiți!”, domle Soreanu? Îmi pare rău! Asta-i pentru ăia... care n-au aia... — Dumneavoastră ziceați... — Ei, ziceam!... Parol d'onor, am glumit... Am vrut să văd dacă știți... Unde mergeți acuma? — La cazarmă. — Ce să faceți la cazarmă, domnule Soreanu? — Zice că e corvadă... — Corvadă? Cum, dumneavoastră la corvadă? Cine v-a spus? — Domnu sergent-major. În vremea asta au ajuns la cazarmă. Moș Teacă, roșu ca pomponul de mare ținută, intră cu volintirul de braț. — Sergen'-majur! Cum ai îndrăznit să chemi pă don Soreanu la corvadă? Cin' ți-a dat ordin? — Dum... — Nu vorbi, sergen'-majur, că-ți vâr sabia până-n plăsele!... Cum ți-ai permis, râtane? Să marș la-nchisoare pentru neexecutare de ordine!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Bacalaureații

Patru zile sala de poliție și să ți să treacă pă foaia de pedepse! Te-nvăț eu! Îți scot eu borșu din burtă!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/În Dobrogea

După mai multe zile de drum cu vaporul, cu căruța și cu picioarele, compania a ajuns la Kadichioi. Din toată Dobrogea, Kadichioiul e satul în care se găsesc mai puțini români, adică deloc, fapt care face pe Moș Teacă să exclame: — Bun lucru a fost războiul, da Dobrogea nu face de noi! Cum o să te-nțelegi cu turcoaicele? Nu mi-am adus nici măcar bucătăreasă! Cine o să-mi gătească bucate? Cu toate astea, a doua zi de dimineață, Moș Teacă iese să vadă satul. Cel dintâi lucru care-l izbește e că turcii nu scot fesurile din cap când îl întâlnesc. Și fiindcă Moș Teacă n-a citit istoria lui Vlad Țepeș, nu găsește nici un leac împotriva acestei lipse de respect. În dreptul geamiei, vede pe hogea urcat pe scară, făcând rugăciunea în gura mare și cu mâinile împrejurul gurii. Imediat strigă, gornistul: — Gornist! Dă alarma! Compania iese și Moș Teacă comandă: — Puneți baione-ta! La mâ-nă! Pas de atac! Marș! Soldații dau fuga, ocolesc geamia, și noul Șamil e prins. — Să-l ducă la cumpanie! Aici, Moș Teacă începe a-l judeca: — Cu mine nu te joci, păgânule! Crezi că dacă vorbeai turcește, eu nu te-am înțeles? Chemai pă turcii tăi la răbeliune!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/În Dobrogea

Las', că te potolesc eu! Am să te fac să visezi numa șalvarii lui Muhamet! Cine ești tu, mă? Bietul turc, care începuse a pricepe românește mai mult de frică, răspunse scurt și tremurând: — Ben-hogea... — A-ha, hogea! Adică Nastratin Hogea! Las', că mă fac eu mai Nastratin decât tine și te-nvăț minte! Apoi, adresându-se soldaților: Scoateți-i șalvarii! În vremea asta, notarul satului, alarmat de scandal, vine și explică lui Moș Teacă toată comedia: așa e rugăciunea turcească. — Foarte bine, răspunde Moș Teacă, da s-o facă-n rumânește, ca să-nțelegem și noi! Dacă nu, patru zile sala de poliție!... În sfârșit, cu vai, cu chiu, hogea a fost liberat. Și cum turcul e recunoscător, s-a împrietenit după asta la cataramă cu Moș Teacă. Ba chiar fata lui hogea e grațioasă cu comandantul român și umblă descoperită în fața lui. Acuma, de câte ori îl întreb cum se mulțumește în Dobrogea și dacă a învățat limba, Moș Teacă răspunde: — De, ce să zic?... Începe să-mi placă mai bine turcește!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Don colonel pe frontieră

Colonelul vine să inspecteze companiile de pe frontieră. Ajuns la Kadichioi, Moș Teacă îi iese întru întâmpinare, îi face cuvenitul raport și apoi scoate compania la instrucție. — La u-măr! — Compania ia la picior. — Ce-i asta, căpitane? — Apâi, domnule colonel, așa i-am învățat eu, pentru ca să nu disvulgăm secreturile armatii în fața turcilor. Colonelul e-ncântat de Moș Teacă și spune să comande pe loc-repaos. După asta se duce să examineze registrele, pe care le găsește în cea mai bună stare. — Dar Foile de zile unde-ți sunt, căpitane? — Foile? Le-am dat la spoitor, domnule colonel. — Dar Intrarea și Ieșirea? — Intrarea este prin fața geamiei, iar ieșirea... în fundul curții. Încântat peste fire, colonelul strânge cu profuziune mâna lui Moș Teacă și-i ordonă să dea soldaților ca recompensă câte două rații. Apoi pleacă. Moș Teacă pune atunci pe gornist să sune Adunarea-n pas gimnastic. Apoi, după ce se strâng soldații, le ține următorul discurs: — Ați văzut, mă? Don colonel a rămas foarte mulțumit. Așa să faceți totdauna, că vă bag în draci! Compania mea trebuie să fie a mai prima-ntâi! Când faci mânuirea armelor, să-ți pocnească pușca-n mână, râtane, că nu ți-e mâna de cașcaval!...

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Don colonel pe frontieră

Acuma, sergen-majur, să mergi în sat și să aduni toate rațele, că așa a dat orden don colonel: câte două de om. Rupeți rândurile marș! A doua zi, colonelul primi la regiment următoarea telegramă din partea lui Moș Teacă: „Rog respectuos comunicați-mi dacă pot da soldaților câte doi pui de găină. Imposibil de găsit atâtea rațe.” Colonelul pune rezoluția următoare: „D. medic al regimentului va cerceta starea de sănătate a căpitanului Teacă și va raporta de urgență.”

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Contrabanda

Moș Teacă merge să inspecteze pichetele de pe linia frontierei. Înarmat până în dinți, cu sabia la brâu și-n fiecare buzunar cu câte un revolver, se urcă într-o căruță având drept vizitiu un harabagiu turc și alături de harabagiu doi soldați cu puștile încărcate. Sosește la pichetul nr. 18, între Kadichioi și Cranova. Santinela-l vede, strigă garda, care ia la umăr, pe când șeful de post, căprarul Albu, își face raportul. — Unde suntără turcii? întreabă Moș Teacă. — Care turci, trăiți, don căpitan? — Care turci, care turci! Contrabandiștii, rătane! nu face pă prostu, că la mine nu merge! Eu sunt catană bătrână!... — Trăiți, don căpitan, n-am prins nici un contrabandist... — Pentru ce nu i-ați prins? Ce faceți aici? Păziți porcii? Numa pă mine mă vedeți când viu? — Dacă nu trec contrabandiști... — Pentru ce nu trec? Dacă nu trec p-aici, atunci, va s' zică, trec pân altă parte! Va s' zică, nu sunteți în stare nici de-atâta lucru! — Trăiți, don căpitan... — Nu vorbi! Am să te dau în judecată pentru părăsirea postului în fața inamicului... Târșoru te mănâncă de-acuma! — Trăiți, don căpitan, n-am părăsit postu... — Dacă nu l-ai părăsit, unde sunt contrabandiștii?...

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Contrabanda

Pă mine nu mă poți prosti cu una, cu două! Ori ai părăsit postu, ori nu l-ai părăsit!... Dacă nu l-ai părăsit, unde suntără contraban- diștii?... — Trăiți, don căpitan, n-a trecut nici unu... — Să taci! Pogribania mânăstirii din cer! Te mănânc fript, rătane! Spune drept. Ori i-ai prins și ți-a datără parale... Aha... Văz că taci... Te-am prins... — Trăiți, don... — Nu vorbi în fața supiriorului!... Car' s'z'că, ai împărțit cu ei! Las', că te-nvăț eu! Am să fac raport de dare-n judecată! Dacă până-n 24 de ore nu-mi aduci contrabandiști, să știi că ești casat și suspendat... Te-nvăț eu!... A doua zi se citea în Kadichioi următorul ordin de zi semnat de Moș Teacă: „Se aduce la cunoștința indigenilor turci, născuți în Dobrogea sau trecători, că nimeni n-are voie să importeze tutun de contrabandă fără știrea autorităților militare. Oricine își va permite a face contrabandă fără să fi avizat pe comandantul punctului va fi împușcat și apoi dat judecății, conform regulamentului pentru paza frontierelor. Este interzis oricui să aducă tutun de contrabandă prin alte puncte decât acelea păzite de armata română. Pichetele care vor observa că contrabandiștii trec prin puncte pe unde nu pot fi văzuți au dreptul să-i împuște pe loc și să dreseze proces-verbal.”

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Chipiul alb

Moș Teacă e desperat că nu se poate înțelege cu turcii. De două luni de când e în Kadichioi, n-a învățat să zică decât bana bac, effendi și șarab. La zile mari, numai la zile mari, zice și kîz. Dar așa cum nu știe a vorbi turcește, tot a aflat că devale, în marginea satului, șade Fatmè, o cadână bătrână, ciupită de vărsat, un fel de mate scrofulosa, care slujește de vivandieră și de nu mai știu ce întregii companii. Într-o seară, plictisiți de slujbă, mai mulți sergenți își iau drumul devale, spre marginea satului, înspre domiciliul bătrânei Fatmè, singura consolație a subofițerilor, caporalilor și soldaților. Se opresc la ușă. Se uită pe gaura broaștei și văd... o, Mihai, Ștefan, Corvine! pe Moș Teacă, solitarul, pe Moș Teacă, bravul căpitan, stând în conversație intimă cu Fatmè. Fatmè, bătrâna vrăjitoare, fuma încet din pipă — o pipă din care desigur fumase și Sinan-pașa înainte de Călugăreni — pe când Moș Teacă, grav ca înaintea unei redute cucerite, mândru ca-n fața unui general captiv, privea la fumul care ieșea din pipă și sorbea din când în când din filigeanul cu saadé de caffè. La un moment, Fatmè aruncă pipa și începu a cânta pe o arie de cel mai jalnic orientalism: Vai!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Chipiul alb

Kiuciuc anâm, Pechi ister, sân gianâm! Moș Teacă bătea ritmul pe cele două giambarale ale cadânei și, ca în fața unei linii de bătaie, șoptea cadențat: „un, doi! un, doi!” Din când în când , îl auzeai: — Nu iuți pasul! Mai rar! Serganții priveau mereu. Deodată, nu știu ce-i vine în gând unuia din ei, și pe când Moș Teacă se plecase să șoptească pesemne ceva la urechea cadânei, strigă tare de afară: — Față pe al doilea rând, foc — de companie! În același timp, însă, o luară cu toții la fugă. Moș Teacă deschise repede ușa bordeiului și începu a striga: — Companie, stăi! Însă sergenții fugeau. *** A doua zi, Moș Teacă veni la cazarmă. — Sergent furier! Capra mănăstirii din cer, rătane! Te-nvăț eu să insulți supirioru-n exirsisu funcsiunii! Patru zile închisoare și să ți le treci pă foaia de pedepse! — Trăiți, don căpitan, n-am făcut nimica... — Nu vorbi, rătane! Basarabia și ibrișinu! Bietul furier! Cine-l pusese să umble noaptea cu chipiu alb?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Între camarazi

Moș Teacă e dezgustat de milităria din ziua de astăzi. „Nu mai e deciuplină, domle! Nu mai e nimic!” De aceea, pentru ca să-i mai treacă de urât, să mai uite de necazuri, s-a hotărât să-și ia concediu măcar pe vreo câteva zile și să meargă să petreacă undeva la vreun prieten. Zis și executat. Moș Teacă e un bărbat foarte hotărât. Sosește la Garvan, la amicul său Borceanu, comandantul ompaniei a șasea. — Hoj gheldi! îi strigă Borceanu pe turcește. — Hoj bulduc! răspunde Moș Teacă, vesel că a învățat două vorbe în limba neprețuitei Fatmè. Și amândoi se îmbrățișează în fața soldaților, care își șoptesc: „Are să se strice vremea!” * * * După masă, căpitan Borceanu căută să-ntindă cheful, ca să-și mulțumească musafirul, care atâta așteaptă. În consecință, un soldat a fost pornit din vreme la Cranova, și acum curg sticlele cu vin ca niște comenzi complicate la scrima cu baioneta. Madam Borceanu, cam bătrânică, dar nu trecută încă în rezervă, face onorurile chefului. Drept lăutar nu-i decât Porojan, un țigan foarte drăcos, care slujește țării de doi ani, în calitate de soldat sorțar în compania a șasea. Porojan nu știe a cânta nici cât Fatmè; toate cântecele lui sunt schilodite și împeticate ca o manta de reformă.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Între camarazi

Face ce face, și revine la refrenul lui favorit: Câte feate și neveaste, Ca Marghioala nu mai ieaste! Apoi se strâmbă, se frământă, joacă chilabua zuralie, ca la ușa cortului, și înveselește pe meseni, care, în materie de muzică, nu cunosc decât cele 32 de semnale ale regimentului. În cele din urmă, Moș Teacă cere să se schimbe repertoriul. Și cu toată opoziția — o opoziție à l'eau de rose — a lui madam Borceanu, izbutește să facă pe Porojan să-i cânte și o bucată fără perdea. Acum e momentul când vinul de la Cranova își produce efectul. Moș Teacă uită că are-n față pe soția camaradului său, i se pare că e cu Fatmè și încearcă să-i bată tactul pe geambarale. — Căpitane! îi strigă Borceanu desperat, pe când madam Borceanu se face că nu bagă de seamă. Dar Moș Teacă n-aude nimic. — Căpitane! repetă glasul gazdei. Și-n același timp o sticlă zboară în capul lui Moș Teacă... * * * Cu capul spart cum să te prezinți la companie? Moș Teacă face deci un raport la regiment: „Am fost atacat ziua-n amiaza mare de către o ceată de contrabandiști ast-noapte pe la orele 12. Numai grație tactului, am scăpat cu viață.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Între camarazi

Siguranța drumurilor nu este sigură nici chiar prin păduri. Rog dați ordin pentru întărirea cordoanelor melitare. Altfel, nu garantăm de viața a o mulțime de trecători uciși pân-acuma.” Și din ziua aceea s-a îndoit numărul gardei la pichete.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Înainte de inspecție

Nimic pe lume nu sperie pe Moș Teacă așa de mult ca inspecția generală. Când aude de inspecții, mai ales că ele vin întotdeauna pe negândite, anunțându-se de-abia cu două-trei săptămâni înainte, îl apucă, frigurile. În săptămânile astea, Moș Teacă stă mai rău ca un candidat înainte de alegeri. Umblă toată ziua prin companie, dă ordine-n dreapta și-n stânga, mănâncă din cazanul cazon, doarme îmbrăcat, iar noaptea are visuri rele, tresare, deșteaptă pe madam Teacă-n strigăte de: — Nu mișca, ia-ți poziția, aliniază-te, față pe al doilea rând! ... Și, cât îi ziua de mare, nu slăbește pe sergentul-major din explicații, pe soldați din complicații! Deunăzi era tocmai într-o zi de astea de friguri. Compania era la teorie. Sergentul Potroacă le explica după obicei tragerea în țintă, când Moș Teacă intră. — Drepți! comandă Potroacă. — Ce drepți, mă?! strigă Moș Teacă. Așa să strigă? Parcă n-ai mâncat de trei zile! Prepune tu, de-o pildă, c-ar veni gheneralu; cum ar trebui să comanzi? Să strigi tare, să strigi să asurzească, să vază că ai inimă-n tine! Uite-așa! Și Moș Teacă strigă un drepți! care face pe colonel să sară de pe scaun din cancelaria regimentului, iar gornistul, crezând c-a luat foc compania, sună de incendiu pe întregul corp .

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Înainte de inspecție

După ce se potolesc lucrurile și se constată că a fost numai un acces de reglement din partea căpitanului, Moș Teacă începe a explica singur soldaților teoria. Ca un căpitan ce este, și căruia, prin urmare, i se cere să cunoască toate teoriile, face deodată serviciu-n companie, serviciu-n garnizoană și școala de adulți. — Spune tu, ăla buzatu de colo, ce faci tu când ești în fața inamicului și când n-ai armă? Spune, mă, că așa are să te-ntrebe gheneralu! — Când sunt în fața inamicului... — Nu vorbi, răcane, că te sparg cu spanga! Răspunde scurt, că d-aia ești melitar! Nu ești avucat, ca să lungești vorba! Ce faci dacă n-ai armă?... — Trăiți, don căpitan, trag focuri... — Cu ce, mă pârlitule, dacă n-ai armă? Nu așa! Dacă n-ai armă, îi spui că nu poți da foc, îi spui că e orden de la comenduire să nu se tragă focuri fără armă și te retragi... Așa să vorbește, pârlitule! Pentru ce nu știi? N-ai învățat asta? Și Moș Teacă ia pe soldat la pumni. — Acuma spune tu, ăla de colo, bălțatule, câte fac de șase ori șase? Șase ori șase, treizeci și șase, nu-i așa? De ce nu știi, mă?

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Înainte de inspecție

De ce nu știi? Că așa o să te-ntrebe gheneralu! Și iarăși pumni. — Acuma să-mi spuneți pă ce cunoașteți voi pă don gheneral... — Gheneralu are un galon lat, unu subțire și o tresă... — Nu-i așa, răcane! Asta au toți gheneralii, nu numa unu. Eu am întrebat pă ce cunoașteți pă gheneralu nostru. — Trăiți, don căpitan, pă barbișon. — Să nu crâcnești, leat, că te-am dat gata! Gheneralu nostru să cunoaște pă aia că e comandantu diviziii din care facem parte. Nu-i așa? Apăi dacă-i așa, pentru ce nu știți? Las', că vă fac eu să vă intre minte-n cap, creier de cocoș! Și pumnii încep din nou. Iar în noaptea aia toată compania este pedepsită să stea la tiurie .

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Telegraful regimentului

Compania lui Moș Teacă a ieșit cea mai proastă la școala de batalion. De aceea, colonelul a dat ordin să fie scoasă la instrucție de la 10— — 12, cu ofițerii ei cu toți, pentru ca pe viitor să știe cum se formează un careu. Cel mai amărât din pricina asta e Moș Teacă, pe care-l așteaptă acasă, cu dejunul, o cegă proaspătă adusă de un volintir din Galați. Toată lumea a plecat, numai ofițerii companiei consemnate sunt siliți să nu meargă acasă. Moș Teacă s-a hotărât, în fine, să ia o rezoluție fermă: „Am să-i dau o depeșă dumneaei să oprească cega pă diseară. Îi trimit telegrafic și tabachera să mi-o umple cu tutun.” Se duce deci la aparatul telegrafic: — Sergent, na tabachera asta, să mi-o trimiți acasă. Și să zici s-o umple. — Înțeleg, don căpitan. Să chem un soldat să v-o ducă... — Ce soldat, sergent? Trimite-o tu... — Trăiți, don căpitan, eu sunt de jurnă la aparat. — Ei și? Tomna pent'că ești de jurnă! Trimite-o cu tiligrafu! — Nu merge, trăiți, don căpitan... — Cum nu merge, rătane? Nu vorbi-naintea supiriorului. — Trăiți, don căpitan, telegraful nu duce decât idei... — Să nu fii obraznic cu mine, sergent, că te casez!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Telegraful regimentului

Ai înțeles? Ce, ai ajuns tu să mă-nveți pă mine ce-i tiligrafu?! Pă unde ești tu eu am fost; da tu n-ai fost pă unde sunt eu! Nu ți-am spus să trimiți tabachera cu tiligrafu; dă-o la un soldat să mi-o ducă. Tu să bați o depeșă la mine acasă, să zici să oprească cega rasol pă diseară. — Trăiți, don căpitan, nici asta nu se poate... — Cum nu să poate?! Joci păpușile cu mine, sergent? Am să te suspend pentru nedeciuplină în fața tiligrafului! — Trăiți, don căpitan, eu n-am nici o vină. Da-ți-mi voie să vă spui... — Vorbește! — Telegrafu ăsta nu merge... — Bine-bine, nu merge... Știu eu că nu merge, că nu-i o bătrână să meargă... — Adică merge... — Firește că merge, că de-aia-i tiligraf! Atunci ce tot hodorogești că nu să poate? Ori l-ai stricat? Spune drept, nu minți în fața supiriorului, că te dau în judecată pentru minciună și deteriorare de efecte de micul echipament tiligrafic... — Trăiți, don căpitan, merge; da merge numai la comenduire. — Să taci, sergent! Nu te-am întrebat unde merge! Când ți-am dat orden, trebuie să-l execuți! Soldatu nu trebuie să zică niciodată că nu să poate!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Telegraful regimentului

Dacă până în 24 de ore nu dai depeșa acasă, să știi că fac raport să te caseze! Ori înveți tiligrafu ca lumea, ori, mai bine, du-te de te spânzură! Asta e!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Recruții

Moș Teacă, cel mai celebru căpitan din regiment, și-a luat în primire porția de recruți ce i se cuvine. Primirea recruților este pentru Moș Teacă o zi mare , zi în care își ține tradiționalul discurs, confecționat cu concursul furierului și presărat de improvizațiile pe care le crede în interesul serviciului. În ziua aceea Moș Teacă are momente de cel mai cazon lirism. — Drepți! Vine don căpitan! Moș Teacă apare emoționat, recruții stau pe două rânduri. — Băieți! De astăzi încolo îmbrățișați cariera armelor, de astăzi încolo sunteți ai țării! Tu, ăla de colo, nu te mai scobi în nas, că nu ești la tat-tu acasă!... Cariera armelor e nobelă, și noblețea ei e mare. Mă, ăla ciupitu, nu mișca-n front, că ți-adun măselele de jos! Țara așteaptă să fiți mari, adică... mari... mari, de!... Sergent, să le isplici ce este mare!... Căpitanu este tata cumpaniei și cumpania este fata căpitanului... Fiți mândri de tatăl vostru, că vă ia mama dracului!... Fiți deciuplinați! Fără deciuplină, armata este o adunătură de oameni periculoși... mai bine s-o dai dracului!... Tu, ăla bălțatu, ce știi să faci? — Eu?... — Ei, tu! Doar nu vorbesc cu bunică-ta! — Eu sunt tipograf... — Aha, tipograf, zugrav... să treci la văruit cazarma!...

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Recruții

— Dar nu... — Nu vorbi!... Sergent, am să te torn la gherlă! De ce nu i-ai învățat?... — Acuma a venitără... — Nu vorbi! Acuma, nexe-acuma!... Da' când vreai să vie? Tu ai să judici când trebuie să vie? Cine ești tu? Cine ești tu, mă? N-auzi? Cine ești tu? Prin urmare, căpitanu este tata cumpaniei, și cumpania este fata. Să fiți fete, că vă iese fetia pă nas dacă n-oți fi!... Sergenți și caporali, fiți aspri, da severi; nu fiți blegi, nu fiți mămăligi, că vă iuțesc cu unt de neft[1]!...Rupeți rândurile, marș! Soldații pleacă, Moș Teacă intră-n cancelarie. — Sergen-majur, să știi că mie nu-mi prea plac răcuții ăștia. Știu eu; pă ăi mai proști îi dă în cumpania mea, pentru că numai eu îi mai deștept... Când m-a luat pă mine de răcut cu arcanu, era lumea mai dezghețată, eram toți unu și unu... Acuma s-a prostitără... Și așa are să fie mereu până când guvernu n-o înțelege că nu merge să răcutezi soldații dintre țivili! Țivilu n-are deciuplină-ntr-însu, domle!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă la inundație

Moș Teacă se pregătea tocmai să plece acasă, când aghiotantul intră-n cazarmă ca o furtună. — Ce-i, aghiotant? Foc? — Ba nu; apă, don căpitan! — Apă? Și Moș Teacă se pipăi la cap, unde i se părea că se clatină ceva. — Să chemi pă medicu reghimentului, zise el. — Trăiți, don căpitan, răspunse aghiotantul, este apă la Dâmboviță, s-a revărsat, a venit mare! — Cine a dat orden? strigă Moș Teacă răstit. — A dat ordin don colonel să mergeți cu compania ca să ajutați pe oamenii înecați... Moș Teacă era omul care știa să aprecieze însărcinările ce i se dădeau. În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere din partea colonelului și un pas mai mult spre avansare. Raționamentul lui era, de altfel, simplu, dar logic: De vreme ce la toate alea mă trimite tot pă mine, va s'zică, eu sunt ăl mai bun, va s'zică, fără mine nu să poate... La foc, la apă, la rivoluție, tot eu... Parcă mă văd avansat la vechime! Dup-atâtea vitejii, nu să poate să numplinesc termenu. Și Moș-Teacă chemă gornistul: — Sună-mi de alarmă pentru cumpania treia! Gornistul sună, și peste cinci minute compania era în curte, prevăzută cu ținuta de campanie.

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă la inundație

— Drepți! comandă Moș Teacă. Puneți baione-ta! Apoi, venind în fața frontului, ținu următorul discurs: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Ați auzit că s-a-necat Dâmbovița. Don colonel a dat orden precum ca să mergem noi să scăpăm ce s-o mai putea... Soldatu este dator să meargă cu coraj în fața inamicului și să treacă pân foc și pân apă. Dacă vezi că vine Dâmbovița la tine, scoți gamela și lași să intre Dâmbovița-n gamelă. Cum ai văzut-o c-a intrat, închizi gamela și duci pă prizonel la comenduire, mai ales dacă n-are bilet de voie. Înainte, pas de atac, marș! Compania o luă repede la drum. În fața ei, Moș Teacă mergea mândru, cu sabia scoasă, și din când în când se-ntorcea în urmă: — Nu iuți pasul, leat, că n-a venitără turcii! Mergi mai iute, răcane, că nu mergi la nunta lu tat-tu! În sfârșit, ajunseră. Dâmbovița se revărsase și înecase o mahala întreagă. Moș Teacă chemă toboșarul: — Să suni trei somații, să se retragă!... Dar Dâmbovița creștea mereu. Atunci Moș Teacă comandă: „Foc!” Un moment, panica fu generală; însă Dâmbovița înainta. — Nu să poate, zise apoi Moș Teacă. Trebuie să fie numa așa o manevră din partea corpului de armată!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Moș Teacă la inundație

N-am văzut eu?! Așa face și la pompieri câteodată: zice că e foc numa ca să-i încerce, și, când colo, focu e pus de comenduire. Și, liniștit, Moș Teacă comandă retragerea. Compania făcu front pe al doilea rând și merse de se așeză la o distanță bunicică. În momentul acela sosi colonelul. — Ce faci acolo, căpitane? — Am înțeles, don colonel. — Ce ai înțeles?... — Manevra... — Ce tot vorbești de manevră?! — Hei! Parcă noi suntem proști? E manevră de la comenduire ca să ne încerce... N-am văzut noi?! Am dat și focuri, și tot nu s-a dat înapoi!... Colonelul, desperat, trimise pe Moș Teacă la cazarmă, iar compania rămase sub comanda locotenentului Spanopolu. Pe drum, Moș Teacă plângea pe locotenent: — Săracu, are să-l reformeze! El crede că e serios... Hei! N-a fostără toți la război, domle!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Răscoala căruțașilor

Moș Teacă intră în companie cu o falcă-n cer și una-n pământ. — Drepți! Iute, răcane! Acum să vă văd! Ați auzit că-i rivuluție? Orden de la comenduire! Într-un minut, compania-i gata. Moș Teacă se pune-n fruntea ei, și pornesc în pas de voie. Pe tot drumul, până la cheiul Dâmboviței, Moș Teacă, mândru ca-n fața Plevnei, cu barba-n vânt și cu sabia la umăr, ține tactul marșului: — Un, doi! Un, doi! În sfârșit, ajung. — Companie, stăi! La-front! Compania execută mișcările, iar Moș Teacă vine-n fața ei spre a o instrui și încuraja. — Știți voi de ce v-a adus aici stăpânirea? V-a adus ca să nu să facă rivuluție! Ce este rivuluția? Rivuluția este când țivilii să scoală, și asta e! Soldatu este dator să facă ochii-n patru la rivuluție, că nu să știe unde-i inamicu! N-ai voie să fumezi, nici să stai de vorbă cu țivilii, leat, că tu nu ești țivil! Soldatu e dator să împuște ori să împingă pă oricine nu se supune la orden! În momentul acela, pe când Moș Teacă-și ține discursul, începe să plouă la pietre. Moș Teacă se retrage la spatele companiei și începe a comanda: — Pentru scrima cu baioneta, spre apăra-re!

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Răscoala căruțașilor

La cap parați și-mpungeți, volta la dreapta, volta la stânga, îndoită trecere-nainte și-napoi, nainte-mpungeți – marș! Compania începe a executa mișcările, face doi pași înainte, doi pași înapoi, se întoarce la dreapta și la stânga, învârtește pușca-n sus și-n jos și izbutește a imita perfect pe Alexandru Machedon când se bătea cu țânțarii. În vremea asta, pietrele curg droaie. Căruțașii huiduiesc de la o distanță enormă pe Moș Teacă, ba izbutesc să-i turtească și chipiul cu un pietroi ciubuc. Văzând că nu-i rost, comandă retragerea. Când ajunge la adăpost, Moș Teacă cheamă pe furier și-i dă ordin să facă un tablou de numărul morților și al răniților dintre căruțași. Apoi ține companiei un discurs plin de laude pentru vitejia pe care a dovedit-o în fața rebelilor. *** A doua zi l-am întâlnit pe stradă. — Cum ți-a mers la revoluție, căpitane? — De! Ce să zic?... Pân-acuma nu știu câți am omorât, pentru că eram cam departe și nu i-am putut ajunge cu baioneta; dar dintr-ai noștri sunt câțiva răniți. Ce vrei? Trebuie să să deprindă oamenii cu greutățile războiului!...

Anton Bacalbașa

Moș Teacă/Cheiul Dâmboviței

Compania lui Moș Teacă este consemnată în vederea revoluției. Soldații stau îmbrăcați în ținuta de campanie, iar comandantul lor, grav și sever, cum se cuvine să fie un militar în fața primejdiei, le ține discursul de rigoare. — Mă băieți, la rivuluție soldatu nu trebuie să aibă nici tată, nici frate. Când ți să dă orden să te bați, trebuie să uiți de neamuri și să dai în carne vie. Ați văzutără ce ni s-a întâmplat ieri. Prin urmare, să vă faceți ochii-n patru și să nu încomprometați armata!... — Trăiți, don căpitan, întrerupe un sergent, după reglement solda trebuie să fie îndoită în timp de campanie. — Nu vorbi, răcane! Asta nu-i campanie, asta va s' zică „în fața răbelilor armați”! Răbel să cheamă orice piatră care să aruncă în armată!... *** În vremea asta intră aghiotantul: — A venit o telegramă de la comenduire pentru don căpitan de jurna. Moș Teacă ia depeșa și o citește: „Sunteți invitat ca de urgență să vă puneți în fruntea companiei și să veniți să tăiați cheiul Dâmboviței, ca să opriți circulațiunea rebelilor”. Ordinul se execută imediat. Moș Teacă iese-n fruntea companiei și peste un sfert de ceas ajunge la cheiul Dâmboviței. Cum sosește, comandă punerea baionetei și facerea piramidei.