Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Cârjaliul era de neam bulgar, în limba turcească cârjali însemnează brav, îndrăzneț, adevăratul lui nume nu îl știu. Cârjaliul cu faptele lui adusese groaza în toată Moldavia. Pentru ca să dau oarecare idee de el, voi povesti una din izbândele lui. într-o noapte el și arnăutul Mihalache au năpădit amândoi pe un sat bulgăresc. L-au ars, puind foc de ambe capetile, și au început a umbla din colibă în colibă. Cârjaliul tăia și Mihalache prăda, amândoi striga: Cârjali! Cârjali! Sătenii da om piste om. Când Alexandru Ipsilant proclamă revuluția și începu a-și aduna oaste, Cârjaliul îi aduse și el câțiva vechi d-ai săi camarazi. Adevăratul scop a Eteriei, lor le era neștiut, dar războiul le înfățoșa prilejul de a se îmbogăți cu cheltuiala turcilor și poate și a moldavilor—și aceasta lor le părea destul de înțeles. Alexandru Ipsilant era brav personalic, dar nu avea însușirile trebuitoare pentru rolul de care se apucase cu atâta foc și atâta nesocotință. El nu se putea învoi cu oamenii cu care era silit a comanda. Ei nu avea către dânsul nici stimă, nici încredințare. După nenorocita bătaie, unde a perit floarea junimei grecești, Iordache Olimbioti l-a sfătuit să se depărteze, și a luat el locul lui.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Ipsilant fugi în hotarile Austriei și de acolo trimise blestemurile sale acelor oameni pe care el îi numea slugi, fricoși și nevrednici, însă cea mai mare parte din acești fricoși și nevrednici a perit în zidurile mănăstirei Secu sau pe țărmul Prutului, apărându-să disperat împrotiva unui neprietin înzecit de tare. Cârjaliul se afla în batalioanele lui Gheorghe Cantacuzin, pentru care se poate repeta tot acele ce s-au zis de Ipsilant. în ajunul bătăii de la Sculeni, Cantacuzin ceru la guvernul rusesc voie să intre în carantina noastră. Oștile lui rămaseră fără comandir; dar Cârjaliul, Sofiano, Contoguni și ceilalți n-avea trebuință de comandir. Pare-mi-se că bătaia Sculenilor nimeni n-a descris-o în tot atingătorul ei adevăr. Să-și închipuiască cineva 7 arnăuți, albanezi, greci, bulgari și de tot soiul, neavând nici o idee de arta războiului, și înapoindu-se întru vederea a mii călărime turcească. Această ceată s-a lipit de malul Prutului, și a așăzat înaintea lor două turnirele aflate la Iași în Curtea domnească, cu care împușca la ospețe și Țeremonii. Turcii ar fi voit să se slujască cu cartușe, dar n-au cutezat fără voia guvernului rusesc: cartușele negreșit ar fi trecut în partea noastră. șeful carantinei (mort acum), patruzeci de ani slujind în slujba oștenească, de când era nu auzise șuieratul gloanțelor; dar aicea Dumnezeu l-a miluit să-l auză: câteva au bâzâit pe la urechile lui.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Moșneagul să făcu foc de mânie, și ocări pentru aceasta pe maiorul unui reghement de vânători ce se afla la carantină, maiorul, neștiind ce să facă, a alergat la râul pe malui cărui să herețea delibașii și i-a amerințat cu degitul. Delibașii, văzând aceasta, s-au întors și au fugit, și după ei tot corpul turcesc. Maiorul ce i-a îngrozit cu degitul, se numea Horcevski. Nu știu ce să va fi făcut. A doua zi însă, turcii au atacat pe eteriști, necutezând a întrebuința nici cartușe, nici boambe, s-au hotărât împrotiva obiceiului lor să se slujască cu arma albă. Lupta fu ferbinte, se dumica cu iataganile; în partea turcilor se văzură suliți, lucru ce pân atunci ei nu avea; acele suliți era rusești: Zaporojanii se oștea în rândurile lor. Eteriștii, după hotărârea împăratului nostru, putea trece Prutul ca să scape în carantina noastră. Ei începură a trece. Contoguni și Sofiano au rămas cei de pe urmă pe malul turcesc. Cârjaliul, ce să rănise de cu seara, era acum în carantină. Contoguni, fiind foarte gros, se răni de o suliță în pântece. El c-o mână a ridicat sabia, cu ceealaltă a apucat sulița dușmănească, a înfipt-o în el mai adânc, și prin acest chip a putut ajunge cu sabia pe ucigașul său și împreună cu el a căzut.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Tot se sfârși. Turcii rămaseră biruitori. Moldavia se curăți, ca la 600 arnăuți se împrăștiară prin Besarabia; nevăzând nici un chip de a se hrăni, toți au fost datori Rusiei pentru ocrotirea ce le a arătat. Ei trăia nedetelnici și nedesfrânați; totdauna îi putea vedea cineva în cafenelile semi-turcești ale Besarabiei, cu ciubuce lungi în gură, sorbind din felegene spuma cafelii. înfiratile lor peptare și ascuțiții iminei roși începea a se învechi; dar încănafatele lor fesuri tot atârna încă pe o ureche și iataganile și pistoalele lor străluceau pe jumătate ieșite din latele lor cingători. Nimeni nu se jăluia de dânșii, și nici nu era de gândit că acești ticniți săraci era cei mai vestiți hoți ai Moldaviei, tovaroșii groaznicului Cârjaliu; și că el însul era între dânșii. Pașa, ocârmuitor din Iași, află de aceasta și, pe temeiul așezămintelor de pace, ceru de la Ocârmuirea rusească redarea tâlharilor. Poliția făcu cercetări, și aflând că Cârjaliul era cu adevărat în Chișinău, îl prinsă în casa unui călugăr, fugit într-o seară, când cina în întunerec cu șapte camarazi ai săi. Cârjaliul fu pus subt caraul. El nu tăgădui adevărul și se numi îndată, însă — adaogă — din ceasul ce am trecut Prutul nu m-am atins nici de un păr de avere streină; n-am strâmbătățit nici pe cel mai prost țigan.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Pentru turci, pentru moldavi, pentru valahi, cu adevărat sunt tâlhar, dar pentru ruși sunt oaspe. Când Sofiano, sfârșind toate cartușele lui a venit la noi, la carantină, ca să adune de pe la răniți, pentru cele de apoi încărcături, bumbi, cuie, lanțuje și mânere de iatagane, eu i-am dat douăzeci beșlii ce aveam și am rămas fără bani, știe Dumnezeu că eu, Cârjaliul, trăiesc cu milostenia! Apoi pentru ce rușii mă dau acum la dușmanii mei?“ Zicând aceste, Cârjaliul tăcu, așteptând în liniște hotărârea soartei lui. Nu așteptă mult. Gubernul, nefiind dator a privi pe tâlhari despre partea romantică, și încredințat de dreptatea cererii, porunci să trimeață pe Cârjaliul la Iași. Un om de duh și de inimă, atunci tânăr necunoscut, impiegat (cinovnic), care acum ține un însemnat post, îndată mi-a descris călătoria lui. La poarta închisorii sta căruța de poștă... (Poate că nu știți ce este căruță; asta e o mică trăsură împletită, la care nu demult încă, obicinuia a înhamă câte șase sau opt cai. Un moldavean mustăcios, cu cușma flocoasă de oaie în cap, călare pe unul din ei, din minut în minut chiuie și plesnește cu biciușca, și căluții lui merg destul de iute. Dacă vrunul din ei stă de osteneală, el îl deshamă suduind grozav, și îl lasă pe drum, fără a se mai griji de soarta lui.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

La întoarcere e sigur că-l va găsi la acelaș loc, păscând în ticnă iarba verde. Adeseori se întâmpla că drumețul ce pleca de la o stanță cu opt cai ajungea la cealaltă cu doi. Așa era cu vreo cincisprezece ani mai în urmă. Acum însă în rusita Besarabie s-a așezat înhămătura rusească și trăsuri rusești.) O așa trăsură sta la poarta temniții la anul 1821 pe la sfârșitul lunei lui septemvrie. Jidoavce, foșnind cu pantofii cu mânece atârnate, arnăuți cu ferfenițoasa și pitoreasca lor îmbrăcăminte, frumoasele moldavence cu oacheșii lor copii în brațe, încunjura căruța. Bărbații tăcea, femeile cu o ferbinte nerăbdare aștepta ceva. Poarta s-a deschis, și câțiva ofițeri de poliție au ieșit în uliță; după dânșii doi soldați aducea pe Cârjaliul în obezi. El semăna ca la treizeci ani. Trăsurile smolitei lui fețe era regulate dar groase. El era nalt, lat în spete, și de obște în el se închipuia o neobicinuită putere firească; o cealma pestriță îi înfășură d-a curmezișul capul; o cingătoare lată împrejura talia lui supțire; o dulamă de postav gros, vânăt, creții înguști a cămășii, ce-i cădea mai sus de genuchi, și frumoșii iminii alcătuia restul îmbrăcămintei lui. Chipul său era fudul și lin. Unul din impiegați, batrân, roșu la față, îmbrăcat c-o uniformă numai urzeala, la care spânzura trei bumbi, agăță de o bucată de carne ce îi ținea loc de nas, ochilarii săi de madem, desfășură o hârtie și plecându-să, începu a ceti în limba moldovenească.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Din când în când să uita trufaș la legatul Cârjaliu, pe care, cum se vede, îl privea hârtia. Cârjaliul îl asculta cu luare-aminte. Impiegatul sfârșind citirea, strânse hârtia, strigă la norod să se dea în lături — și porunci să se apropie căruța. Atunci Cârjaliul s-a întors spre dânsul și i-a zis câteva vorbe în limba moldovenească; glasul lui tremura; fața i se schimbă, plânse și se aruncă la picioarile impiegatului polițienesc, făcând să răsune lanțurile lui. Polițianul spăriindu-să, s-a înapoiat cu frică; soldații vrură să-l ridice, dar el să sculă singur, își ridică lanțurile, să sui în căruță și strigă: „Aide!” Jandarmul s-a pus lângă el, moldaveanul a plesnit din biciușca, și căruța a plecat. — Ce ți-a spus Cârjaliul? întrebă tânărul impiegat pe polițian. — El, vezi dumneata, m-a rugat îi răspunse zâmbind polițianul, să am în grijire de femeia și de copiii lui, care lăcuiesc într-un sat bulgăresc nu departe de Chilia. El să temea vezi dumneata, să nu pătimească și ei pentru dânsul ; oameni fără socoteală, vezi dumneata. Povestirea tânărului impiegat mult m-a atins, îmi era milă de bietul Cârjaliu, multă vreme nu am știut nimica de soarta lui. După trecere a câțiva ani, m-am mai întâlnit cu tânărul impiegat, ne am luat la vorbă de cele trecute; dar prietinul dumitale, Cârjaliul, nu știi ce s-a făcut cu el?

Costache Negruzzi

Cârjaliul

am întrebat. — Cum să nu știu, mi-a răspuns, și îmi spuse acestea: Cârjaliul adus la Iași, s-a înfățoșat la pașa care l-a judecat să-l puie în țeapă; iar execuția s-a lăsat până la o sărbătoare. Până atunci l-au pus la opreală. Pe închisul îl străjuia șapte turci, oameni simpli și, în sufletul lor, tâlhari ca și Cârjaliul; ei îl stima și după obiceiul Orientului, asculta minunatele lui povești. între păzitori și păzit s-a întemeiat o strânsă legătură; într-o zi cârjaliul le au zis: — Frați, ceasul meu e aproape; nimeni nu scapă de ceea ce-i este scris, curând o să mă despart de voi, aș voi să vă las o pomenire despre mine. Turcii au lungit urechele. — Frați! a urmat Cârjaliul, sunt trei ani, când tâlhăream cu răposatul Mihalache, am îngropat în câmp, nu departe de Iași, o căldare cu galbeni. Acum să cunoaște că nici eu, nici el, n-o sa avem parte de astă comoară, așadar, luați-o voi și o împărțiți frățește. Turcii puțin de nu și-au ieșit din minți, au început a vorbi cum ar putea să găsească scumpul acela loc, și au încheiat ca Cârjaliul să li-l arate. înnopta, turcii au scos obezile din picioarile închisului, i-au legat mânile cu o frânghie și s-au dus cu el afară din oraș.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Cârjaliul îi tot ducea, țiind o direcție, dintr-o vale în alta, au mers mult, în sfârșit Cârjaliul stătu lângă o piatră mare, măsură doisprezece pași, bătu cu piciorul și zise: „Aici.“ Turcii s-au așezat, patru au scos iataganile și au început a săpa, trei au rămas de pază. Cârjaliul s-a pus pe piatră și privea la lucrul lor. — Ei, ce? N-ați mai ajuns? întreba el. — Încă nu, răspund turcii, și săpa încât curgea dupe ei sudoarea șiroi. Cârjaliul începu a arăta nerăbdare. — Ce oameni măngosiți! ?zise el? nici niște pământ nu știu săpa cum să cade! Eu aș fi isprăvit în două minute. Băieți, deslegați-mi mâinile și îmi dați un iatagan. Turcii s-au gândit și s-au pus la sfat. Ce! — au hotărât ei — hai să-i deslegăm mâinile și să-i dăm un iatagan. El e unul, noi suntem șapte. și turcii i-au deslegat mâinile, și i-au dat un iatagan. Iată, deci, în sfârșit, Cârjaliul slobod și înarmat. Ce-a trebuit el să simtă!... El s-a pus la săpat cu hărnicie, străjerii îi ajuta... deodată el izbește cu iataganul într-unul din ei, și lăsând ferul înfipt în sânul lui, îi smâcește din cingătoare amândouă pistoalile. Ceilalți șase, văzând pe Cârjaliul înarmat cu două pistoale, au rupt-o da fugă.

Costache Negruzzi

Cârjaliul

Cârjaliul acum tâlhărește împrejurul Iașului. Nu de mult a scris el domnului, cerând de la dânsul cinci mii lei, și ame-nințând, dacă nu i se vor da, că va arde Iașul și va ajunge până la domnul. Cinci mii lei i s-au trimis. Cum vă pare Cârjaliul? Cârjaliul, creat de d. Pușkin a fi un tâlhar a la Salvator Rosa, a fost din împrotivă un hoț foarte nepoetic. Dacă a cerut cinci mii lei (de care mă îndoiesc), și mai ales de i s-au dat (care nu crez), nu știu. știu atât, că groaznicul Cârjaliul care scăpase de țeapă turcească, nu scăpă de spâzurătoarea moldovenească, unde se sfârși foarte prozaicește la 1824.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla în Elveția nici asociație, nici cantoane, nici dietă. Cât pentru împăratul, el stăpânea numai în mijlocul acestor țări, cu titlul de șef a contelor de Habsburg, o mare câtime de orașe, cetăți și pământuri, care fac astăzi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia ș.a. Ceilalți, care stăpânea rămășița țării, era conții de Savoia, de Neuschatel și de Rapperschwyl. Ar fi greu a face istoria individuală a acestei nobilimi bogate, desfrânate și turburatice, pururea în război și în desfătări, storcând sângele și aurul supușilor săi și coperind toată culmea dealurilor cu turnuri și cetăți, de unde ca niște vulturi din cuibul lor, se slobozea în câmpie ca să răpească objectul dorinței lor, cu care se înturna de îl punea în siguranție în dosul zidurilor castelelor lor. și să nu socoată cineva că numai mirenii singuri făcea asfel de jăfuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanța, Cuara și Lauzana trăia tot de asemenea, și bogați abați de Saint-Galeș și de Ensielden urma pilda șefilor lor îmmitrați, precum și mica nobilime pe acea a marilor baroni. În mijlocul astei țări pline de robi și de împilători, trei mici cotune rămăseseră slobode; aceste era: Uri, Schwitz și Unterwald, care de la 1291, prevăzând zilele nenorocirei și primejdioasele împrejurări ascunse în vremea viitoare, se adunaseră și să îndatoriră a-și apăra împreună, împrotiva oricărui, persoanele lor, familiile lor, averile lor și a se ajuta la o asemenea întâmplare prin sfaturi și prin arme.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Această alianță le a fost dată de Eidgenossen(Ugonoți), adică legați prin jurământ. Albert, îngrijit de acest întâi semn împrotivnic, vru a-i sili să se lasă de protecția împăratului, singurului lor suzeran, și să se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, dacă vreunul din fiii săi n-ar fi ales la tronul roman după el, să aibă suveranitatea acestor țări, care, fără aceasta, scăpa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria. Dar, Uri, Schwitz, și Underwald văzuse de ajuns ce strașnice tâlhării se făcea împrejurul lor, ca să se înșale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au făcut la 1305 prin deputații lui Albert și s-au rugat să nu-i lipseascăde protecția împăratului domnitor sau, după espresia obicinuită în acea vreme, să nu-i despartă de imperiu. Albert le a trimis răspuns că dorința sa era de a-i adopta ca pe niște fii ai rigalei sale familii, făgădui feude celor mai de frunte cetățeni ai lor, și vorbi că va face câte zece cavaleri de cantoane, însă acești bătrâni munteani au răspuns că aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuouă. Atunci Albert, văzând că nu poate face nimic acestor oamini prin corupție, vru să vază ce li să va putea face prin tiranie; așadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a căror caracter despotic și pornit îl cunoștea; aceștia era Hermann Guessler de Brouneig și cavalerul Berlinguer de Landenberg.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Nuoii bailifi să așăzară pe însuși pământul confederaților, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusă stăpânire pe castelul rigal de Sarnen, în Underwaldul de sus; și Guessler, negăsind lăcaș vrednic, el în săraca țară ce-i venisă în parte, zidi cetate, caria îi dete nume de jugul de Uri: îndată apoi începu a se pune în lucrare planul lui Albert care nădăjduia că, prin tirania asta, va hotărâ pe confederați a se deslipi ei însuși de imperiu și a se pune subt protecția casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greșeli fură pedepsite prin mari globiri, și lăcuitorii tratați cu mândrie și dispreț. Într-o zi, Hermann Guessler, mergând prin cantonul de Schwitz, să opri înaintea unei case pe care o isprăvea de zidit, și care era a lui Werner Stauffacher. — Nu e rușine, zice el adresându-se la scutierul (écuyer) ce-l urma, că niște ticăloși servi (serfs) zidesc așa case, când colibile sunt încă prea bune pentru ei? — Las să o sfârșască, stăpâne, răspunse scutierul ; și când va fi gata, vom pune să sape de-asupra ușii armăturile casei de Habsburg și vom vedea dacă stăpânul va avea obrăznicia să zică că e a lui.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

— Bine zici, zise Guessler; și, dând pinteni calului, trecu înainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul ușii, ea auzi această vorbire și dete îndată poruncă lucrătorilor să-și lasă lucrul și să se ducă pe acasă. Toți s-au dus. Când Werner Stauffacher să întoarse, văzu cu mirare casa singură și întrebă pe femeia sa pentru ce se duseseră lucrătorii și cine le a fost dat poruncă. — Eu, răspunse ea. — Și pentru ce, nevastă? — Pentru că o colibă e tot ce trebuie la vasali și la robi. Werner oftă și intră în casă. îi era foame și sete: se aștepta să găsească prânzul gata. Se pusă la masă; femeia lui îi dete pâine și apă și să pusă lângă el. — Dar ori s-a sfârșit vinul din pivniță, caprile pă munte și peștele în lac? zise Werner. — Trebuie a ști trăi după starea sa; pâinea și apa sunt mâncarea vasalilor și a robilor. Werner încreți sprincenile, mâncă pâinea și bău apa. Noaptea sosind, se culcară. Pân a nu adormi, Werner vru să îmbrățoșeze pe nevasta sa, ea îl împinse. — Pentru ce mă împingi, nevastă? zisă Werner. — Pentru că vasalii și robii nu trebuie să dorească a da viață la copii ce vor fi vasali și robi, ca și părinții lor.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Werner sări din pat, se îmbrăcă în tăcere, luă de pe părete o lungă sabie, o aruncă pe umăr și ieși fără să zică un cuvânt măcar. Posomorât și gânditor, mersă până la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu niște pescari, trecu lacul, ajunse cu două ceasuri pân în ziuă la Attinghausen și mersă de bătu la casa lui Walter Furst, socrul său. Bătrânul îi deschise însuși și deși să miră de a vedea pe ginerele său la un așa ceas, nu-l întrebă de pricina vizitei sale, dar dete poruncă unui argat s-a ducă pe masă un șold de căprioară și vin. — Mulțumesc tată, zisă Werner, am făcut un jurământ. — Cum? — Să mănânc numai pâine și apă până la ceasul care e încă foarte depărtat. — Care e acela? — Acela când vom fi slobozi. Walter Furst să uită la Werner. — Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice și către alții, nu numai către un bătrân care îl numești tatăl tău? — Le voi spune și în fața împăratului din cer și în fața împăratului de pe pământ. — Bine ai grăit, fătul meu! De mult așteptam din partea ta o așa vizită și un aseminea răspuns, începusem a crede că nici una nici alta n-o să mai vie.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Să auzi bătând la ușă: Walter Furst deschisă. Un tânăr, înarmat cu un toiag ce semăna cu o măciucă, era la ușă; o rază a lunei lumină atunci fața lui palidă și turburată. — Melhtal! strigară într-un glas Walter Furst și Stauffacher. — Și ce cauți tu? urmă Walter Furst, speriat de gălbineala lui. — Azil și răzbunare, zisă Melhtal cu un glas posomorât. — Vei avea ce ceri, răspunsă Walter Furst dacă răzbunarea atârnă de la mine, precum azilul. — Ce s-a întâmplat, Melhtal? — S-a întâmplat că îmi aram ogorul și aveam la plug cea mai frumoasă păreche de boi din cireada mea, când o slugă a lui Landenberg, trecând se opri lângă mine, apoi apropiindu-se: — „Iată niște boi prea frumoși pentru un vasal (clăcaș)? zise? trebuie să-și schimbe stăpânul. — Acești boi sunt ai mei, i-am zis, și fiindcă-mi trebuiesc n-am gând să-i vânz. — Și cine-ți vorbește de cumpărat, prostule? Zicând, a scos din cingătoarea sa un cuțit de jupuit vânatul și a tăiat funia. — Dar, de-mi vei lua acești boi, cum o să fac ca să-mi ar ogorul? — țărani ca tine pot să-și tragă plugul singuri, dacă vor să mănânce pâine, de care nu sunt vrednici.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

— Ascultă, i-am zis, mai este vreme, caută-ți de drum și te iert. — Și unde-ți este arcul sau arbaletaca să vorbești așa? Era lângă mine un copaci tânăr, l-am rupt. — N-am trebuință, iată destulă armă, i-am zis. — De vei face un pas, te spintic ca pe o căprioară. C-o săritură, fui lângă el cu bățul rădicat. — Și eu, de vei pune mâna pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.“ El întinse brațul și atinse jugul — așa îmi pare că l-a atins cu vârful degetului. Bățul meu căzu, și sluga lui Landenberg cu el. îi sfărmasem brațul ca o nuia de răchită. — Și bine ai făcut, și era drept! strigară amândoi oamenii. — O știu și nu mă căiesc, urmă Melhtal, dar tot fui silit să-mi caut scăpare. Mi-am lăsat boii și m-am ascuns toată ziua în codrii Roestockului; apoi, după ce înnopta, gândii la tine că ești bun și priimitor de oaspeți, și iată-mă. — Ești binevenit, Melhtal, zisă Walter Furst, strângându-l de mână. — Dar nu e tot, urmă tânărul, ne-ar trebui un om isteț, să-l trimitem la Sarnen ca să afle ce s-au petrecut de ieri și ce măsuri de răzbunare a luat asupra mea Landenberg.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

În momentul acesta, un pas îngreuiat de osteneală se auzi și un minut apoi, un om bătu, zicând: „Deschideți, eu sunt Ruder“. Melhtal deschise ușa ca să s-arunce în brațele slugei tatălui său, dar, văzându-l atât de galben și abătut, se înapoi spăimântat. — Ce veste, Ruder? zisă cu glas tremurând. — Vai de tine, tânărul meu stăpân! Vai de țara ce vede în liniște asemenea nelegiuiri! Vai de mine care îți aduc așa rele vești! — N-a pățit nimic bătrânul, zise Melhtal; ei au respectat vrâsta și părul lui cel alb; bătrânețele sunt sfinte!... — Respectează ei ceva? Este vrun lucru sfânt pentru ei? — Ruder!... strigă Melhtal, încleștând mâinele. — L-a luat, l-a apucat să spuie unde ești, și fiindcă nu știa... bietul bătrân! I-au scos ochii! Melhtal țipă strașnic. Werner și Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu părul zburlit, cu fruntea plină de sodori. — Minți! strigă Melhtal, apucând pe Ruder de gât; minți, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minți, zi că minți! — Vai! răspunse Ruder. — I-au scos ochii, zici? și aceasta pentru că eu am fost fugit ca un mișel! Au scos ochii tatălui, pentru că nu le putea da pe feciorul său!

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Au înfipt o sulă de fer în ochii unui bătrân!... și aceasta ziua mare, în fața luminei, în fața soarelui, în fața lui Dumnezeu! și munții noștri nu s-au surpat piste capetele lor! Bălțile noastre n-au ieșit din matce ca să-i Înghită! Trăsnetul n-a căzut ca să-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre și ne fac să plângem sânge! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ți milă de noi! și Melhtal căzu ca un copaci desrădăcinat, să tăvăli pe jos, mușcând pământul. Werner să apropie de Melhtal. — Nu plânge ca un copil, nu te tăvăli ca o fiară; scoală-te ca un om, Melhtal, noi vom răzbuna pe tatăl tău. Tânărul se găsi deodată în picioare, ca și când un resor îl sculase. — Îl vom răzbuna! ai zis Werner? — Îl vom răzbuna! adaogă Walter Furst. — A! strigă Melhtal cu un glas ce semăna cu râsul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cântec vesel, nu prea departe, și la cotișul drumului să văzu, la cele întâi raze a zilei, un nuou om. — Ascunde-te, strigă Ruder lui Melhtal. — Șăzi, zisă Walter Furst. E un prieten. — Care ar putea să ne fie folositor, adaogă Werner. Melhtal căzu obosit pe o laviță.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

în vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era îmbrăcat cu o haină de color închis care i să cobora numai pană la genuchi și care semăna a fi de mijloc între îmbrăcămintea călugărească și cea mirenească; părul său cel lung însă, mustețile și barba sa îl semăna că este din cetățeni slobozi. Pe lângă acestea, mersul său era mai mult de soldat decât de călugăr, și l-ar fi putut lua cineva că e om de oaste, daca n-ar fi purtat, în loc de sabie, o calamare atâr-nată la cingătoarea sa, și în umăr o tulbă de arcaș deșartă de săgeți, un vălătuc de pergament și condeie. Costumul lui să completa printr-un pantalon de postav albastru, strâns pe picior prin cheotori înnodate, și prin lungul băț inferat fără care foarte rar călătorește munteanul. Cum văzu oamenii ce s-adunaseră dinaintea ușii, încetă de cântat și să apropia cu acel aer deschis care arăta încredințarea sa că a să găsască chipuri cunoscute. Era încă câțiva pași departe, când Walter Furst i-a adresat vorba. — Domnul să te păzască, Walter! Mă duc să iau dările de la Fraumünster( mănăstire de maici) de Zurich pe care le adun eu, precum știi.

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

— Nu poți să te oprești un sfert de ceas la noi? — Ce să fac? — Să asculți ce să-ți spuie acest tânăr... Streinul se în turnă spre Melhtal și îl văzu că plânge; atunci se apropie de el și îi tinse mâna. — Dumnezeu să-ți usuce lacrămile, frate, îi zise. — Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. și îi povesti toate cele întâmplate. Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire și o adâncă întristare. — Și ce ați hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârși. — Să ne răzbunăm și să ne mântuim țara! răspunseră tustrei oamenii. — În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor și mântuirea noroadelor, zise Wilhelm. — Și ce ne a lăsat nouă, astorlalți oameni?... — Rugăciunea și răbdarea, care le grăbesc. — Wilhelm, nu e destul a fi un așa viteaz arcaș, dacă răspunzi ca un călugăr, când îți vorbim ca unui patriot. — Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb și capră, și cerbul și capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului ușurința și vânătorului iscusința. Așadar, ai greșit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaș, eu nu sunt decât un biet vânător. — Adio Wilhelm, mergi sănătos! — Domnul fie cu voi, fraților!

Costache Negruzzi

Werner Stauffacher

Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiș al drumului. — Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, și însă el ar fi fost un puternic aliat. — Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea țării noastre. Fie binecuvântat. — Și când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng și ai tatului meu sângeră.. . Noi suntem fieșcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, și eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noștri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea și, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste. — Și când ne vom aduna? zisă Melhtal. — În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter. — Vom fi! răspunsără Werner și Melhtal. Și tustrei priitenii s-au dispărțit.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era să întovărășască pe Melhtal la Grutli în noaptea de 17 noiemvrie, se afla și un tânăr dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curând se însurase din dragoste cu cea mai frumoasă fată din Alzellen, și singur dorul de a-și mântui țara sa îl făcuse să intre în conjurație, căci era fericit. Așadar, nici vru să spuie tinerei sale neveste ce pricină îl depărta de ea. Se făcu că are o treabă la satul Brunnen, și la l6 seara, îi vesti că se duce de acasă pân a doua zi. Tânăra femeie îngălbeni. — Ce ai, Roschen (Roza), zise Conrad, nu se poate un lucru atât de simplu să-ți facă o așa impresie! — Conrad, zise juna femeie, nu poți lăsa pe altă dată treaba aceea? — Nu se poate. — Nu mă poți lua cu tine? — Nu se poate. — Apoi dar, du-te. Conrad se uită la dânsa. — Poate mă temi, sărmană copilă? Roschen zâmbi cu întristare. — Dar nu, nu se poate, urmă el, s-a întâmplat ceva care-mi ascunzi. — Poate greșesc că mă tem, răspunse Roschen. — Și de ce te poți teme în satul acesta, în mijlocul rudelor și a prietinilor noștri?

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

— Cunoști pe tânărul nostru stăpân, Conrade? — Dar, îl cunosc, răspunse el posomorându-se, ce? — M-a văzut la Alzellen până a nu fi femeia ta. — Și te iubește, strigă Conrad, strângând pumnii și privindu-o neclintit. — Mi-a spus-o. — Pân a nu te mărita? — Așa, și uitasem, dar ieri l-am întâlnit pe drumul de la Stanz și mi-a spus-o iarăși. — Bine! bine! murmură Conrad. Obraznici domni!... Nu era destulă dragostea mea pentru patrie, vreți să mai unesc și ura mea pentru voi! dar grăbiți de adunați nuouă crime pe capetele voastre, ziua răzbunării a să vie! — Pe cine te lauzi tu așa? zise Roschen, uiți că el e stăpân? — Stăpân vasalilor, robilor și slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare slobodă, cetățean de Stanz, domn pe ogoarele și pe casa mea, și daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur. — Vezi că aveam cuvânt să mă tem, Conrade. — Așa. — Apoi așa e că nu mă lași? — Mi-am dat cuvântul, trebuie să-l țiu. — Apoi îmi dai voie să te întovărășesc? — ți-am spus o dată că nu se poate. — Doamne, Dumnezeule! murmură Roschen.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

— Ascultă, adaogă Conrad, poate ne facem spaimă fără cuvânt, n-am spus nimărui că o să mă duc, nimeni dar nu o Știe. Voi lipsi numai până mâine la amiezi. Mă vor socoti lângă tine și nu vei fi supărată. — Dea Dumnezeu! Conrad îmbrățoșă pe Roschen și se duse. Intâlrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit. Acolo, în această mică câmpie ce formează o pajiște stramtă încunjurată de tufari la poalele stâncelor Seelisbergului, în noaptea de 17 noiemvrie 1307, pământul dete cerului una din cele mai înalte priveliști, aceea a trei oameni, făgăduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vieții lor, libertate unui întreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher și Melhtal au întins brațul și au jurat către Dumnezeu „înaintea cărui împărații și noroadele sunt deopotrivă să trăiască și să moară pentru frații lor, să facă și să rabde totul împreună, să nu mai sufere nedreptăți, dar nici să facă să respecteze drepturile și proprietățile contelui de Habsburg, să nu facă nici un rău balifilor împărătești, dar să dea sfârșit tiraniei lor“. Rugându-să lui Dumnezeu, dacă acest jurământ îi este plăcut, să i-l facă cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au țâșnit la picioarele celor trei șefi.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Conjurații au strigat atunci „Mărire Domnului“, și rădicând mâna făcură și ei jurământ să restatornicească libertatea ca niște oameni de inimă. Pentru isprava acestui scop s-a hotărât noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua începând a să ivi, s-au despărțit, și fiecare reluă drumul văii și a colibei sale. Oricât să grăbi Conrad, era amiază când, ieșind din Dallenwyl zări satul Wolfranchiess și, lângă sat, casa unde îl aștepta Roschen. Toate se părea în liniște, întru vederea aceasta frica să liniști, inima sa încetă de a să clăti, se opri ca să se răsufle. Atunci i să păru că numele său trecea pe la urechile lui adus de suflarea vântului. Sări și apucă iar drumul. Piste câteva minute auzi a doua oară un glas ce îl chema. Se înfiora, căci acel glas era tânguios și îi păru că e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alergă.. . Abia făcuse vreo douăzeci pași și văzu o femeie alergând spre el despletită, speriată, care cum îl zări, întinse brațele, rosti numele său și, nemaiavând putere a merge mainainte, căzu în mijlocul drumului. Conrad prin o săritură fu lângă ea. Cunoscuse pe Roschen. — Ce ai, preaiubita mea? strigă el. — Să fugim, să fugim!

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

murmură Roschen, sâlindu-se să se scoale. — Și pentru ce trebuie să fugim? — Pentru că el a venit, Conrade, pentru că el a venit, când tu nu erai. — El a venit! — Așa... și folosindu-se de lipsa ta, și pentru că mă aflam singură. — Spune, spune! — Îmi zise să-i gătesc o baie... — Obraznicul! și tu ai ascultat? — Ce puteam să fac, Conrad?... Atunci el îmi grăi de amorul său... întinse mâna asupra mea... Eu atunci am fugit, chemându-te în ajutor... Am alergat ca o nebună... Pe urmă, când te-am văzut, puterea m-a lăsat și am căzut jos, pare că-mi fugise pământul de subt picioare. — Și unde este el? — Acasă... în baie... — Nebunul! strigă Conrad răpezindu-se spre Wolfranchiess. — Ce o să faci! nenorocitule!... — Așteaptă-mă, Roschen, viu acum... Roschen căzu în genuchi, cu brațele întinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea șăzu asfel ca un sfert de ceas, neclintită și mută ca statuia rugăciunii, apoi deodată sări și țipă. Conrad se întorcea galben și țiind în mâini un topor roșu de sânge. — Să fugim Roschen, zisă și el, să fugim! căci nu vom fi în siguranță decât de ceea parte de lac.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Să fugim fără a urma drumul departe de cărări, departe de orașe... Să fugim de nu voiești să mor de frică, nu pentru viața mea, ci pentru a ta! Zicând aceste, au plecat amândoi. Roschen nu era o floare de acelea delicate și fragede,care cresc în orașele noastre; ea era o nobilă munteancă, tare și puternică în fața primejdiei, deprinsă cu soarele și osteneala. Conrad și ea curând au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru să se mai odihnească, dar ea îi arătă cu degetul sângele de pe ferul toporului său. — Ce sânge e acela? zisă ea. — Sângele lui... răspunse Conrad. — Să fugim, strigă Roschen. Atunci se adânciră în cea mai mare desime a codrului, urcându-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vânători. Conrad vru iarăș să se oprească, dar Roschen neâncetat îi da curaj, încredințându-l că nu e ostenită, în sfârșit, o jumătate de ceas până a nu însera, sosiră pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care să înturna la Seidorf și la Bauen și, dinaintea acelor două sate, vedea, culcat în fundul văii lacul de Waldstetten, lin și curat ca o oglindă, întru vederea aceasta, Roschen vru să urmeză drumul, dar voința era mai presus de puterile ei; la cei întâi pași ce făcu se povârni.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Atunci Conrad ceru de la ea să ia câteva ceasuri de odihnă și îi găti un așternut de frunze și de mușchi pe care ea se culcă, în vreme ce el privighea lângă dânsa. Conrad ascultă murind unul după altul toate vuietile văii, văzu stingându-se pe rând toate luminile care semăna stele căzute pe pământ. Pe urmă, la zgomotele discordante a oamenilor, urmară armonioasele sunete a naturei și, la lucirile efemere aprinse de mâini muritoare, acea strălucită puzderie de stele, ce să râdică subt pașii lui Dumnezeu. Muntele are, ca și oceanul, glasuri nemărginite ce se înalță deodată în mijlocul nopților, de pe luciul lacurilor, din sânul pădurilor, din adâncurile ghiațierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamătul viforos a avalanșelor, și toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limbă înaltă, care lui îi este familiară și la care el răspunde prin a lui strigări de frică sau cântări de recunoștință, căci aceste vuiete îi prevestesc liniște sau vifor. Pentru aceasta Conrad urmase cu îngrijire aburul care, cețuind oglinda lacului, începuse a se rădica pe fața lui și care, suindu-se încet pe vale, mersese de se grămădise pe capul zăpădos a Axembergului. Acum, de multe ori el își înturnase ochii cu frică spre puntul cerului, unde luna era să răsară, când ea să arătă, dar galbenă și încungiurată de un cerc brumos care învălea palida ei strălucire; din vreme în vreme adieri trecea, aducând cu ele un miros umed și pământos; și atunci Conrad se înturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi și murmurând cu glas încet: „Așa, așa, vă cunosc prevestitori ai viforului și vă mulțumesc, nu voi perde înștiințarea ce îmi dați“.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

în sfârșit, o mai de pe urmă suflare a vântului aduse cu ea cei întâi aburi ridicați de pe lacurile Neușatelului și bălțile Moratului. Conrad cunoscu că era vreme de purces și se plecă spre Roschen. — Preaiubita mea— murmură el la urechea ei— nu te teme, eu te deștept. Roschen deschise ochii și aruncă brațele în grumajii lui Conrad. — Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig... — Trebuie să plecăm, Roschen; cerul se gătește de vifor și de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi în siguranță împrotiva viforului; pe urmă, după ce va trece, ne vom coborâ la Bauen unde vom găsi vreun luntraș care să ne ducă la Brunnen sau la Sissigen. — Dar nu perdem noi o vreme prețioasă, Conrade? și n-ar fi mai bine să mergem drept la malul lacului? Dacă cumva ne vor fi gonind din urmă!... — Tot atâta le-ar fi să caute urma căprioarei și a vulturului, răspunse Conrad, despre aceea n-aibi grijă, sârmană fată; dar iată viforul, să plecăm. în adevăr, un tunet depărtat se auzi, umblă vuind prin cotișurile văii și merse de muri pe coastele goale a Axembergului. — Ai cuvânt, n-avem minut de perdut, zise Roschen, să fugim, Conrad, să fugim!

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Zicând aceste, se apucară de mână și alergară atât de iute pre cât îi lăsa greutățile locului, drept spre grota Rickenbachului. În vremea aceasta, viforul se stârnise o dată cu cele întâi raze a zilei și se apropia vuind. Din zece în zece minute fulgere brăzduia cerul, și norii, abătându-se pe capul fugarilor, îi lipsi câte un minut de vederea văii și, lunecând iute de-a lungul muntelui, îi lăsa cuprinși de o umezală rece și pătrunzătoare care îngheța sudoarea pe fruntea lor. Deodată și în vremea unei tăceri, unde natura pare că își cheamă toate puterile pentru lupta ce a să ție, se auzi în depărtare lătratul unui câine de vânat. — Naft! strigă Conrad, oprindu-se. — Își va fi rupt lanțul și, văzându-e slobod, a fi venit să gonească pe munte, răspunse Roschen. Conrad îi făcu semn să tacă, și ascultă cu această adâncă luare-aminte a unui vânător și a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scăpare, de pe cel mai mic semn. Lătratul se auzi din nou. Conrad răsări. — Așa, așa, gonește, zise el, dar știi tu ce vânat gonește? — Ce ne pasă? — Ce le pasă de viață celor ce fug ca să și-o scape?

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Sântem urmăriți, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; neștiind unde să mă găsească, au deslegat pe Naft și urmează instenctului lui. — Dar de pe ce poți crede?. . . — Ascultă și ia seama cât de încet se apropie lătratul; îl țin în zgardă ca să nu piardă urma noastră; altfel Naft ar fi pân acum lângă noi, în vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pană să ne ajungă. Naft latră iarăși, dar fără vreo apropiere însemnată; din împrotivă, ar fi zis cineva că glasul e mai depărtat decât cum să auzise întâi. — Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se depărtează. — Ba nu, răspunsă Conrad. Naft este un prea bun câine ca să le facă greș; vântul s-a întors, ascultă, ascultă. O strașnică izbire de tunet curmă lătratul, care cu adevărat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tăcu și el se auzi din nou. — Să fugim, strigă Roschen, să fugim spre grotă! — Și ce ne poate folosi grota acum, daca pân în două ceasuri nu vom pune lacul între noi și acei ce ne gonesc, suntem perduți. Zicând aceste, o luă de mână și o trase.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

— Unde te duci, unde te duci? strigă Roschen, perzi direcția lacului. — Vino, vino, trebuie să căutăm și noi a amăgi p-acești vânători de oameni: sunt trei ceasuri de aici până la lac și de ne vom duce în linie dreaptă până în douăzeci de minute, sărmană copilă, nu vei mai putea merge; vino, îți zic. Roschen făr a răspunde, își adună toate puterile și, înaintând cu grabă în direcția aleasă de bărbatul său, merseră așa ca la zece minute; când deodată să aflară pe marginile unei largi crăpături, care sunt atât de dese prin munți; un cutremur o produsesă în niște vremi uitate și de strămoși, și o râpă de douăzeci picioare de largă și o legă de lungă, poate, făcea o cingătoare adâncă muntelui. Era o zbârcitură de acele ce vestesc îmbătrânirea pământului; dar, sosind acolo, Conrad slobozi un strigăt strașnic. Slaba punte, ce slujea de comunicație de la un mal la altul, fusesă sfărâmată de o stâncă ce se dărâmase din vârful Roestockului. Roschen pricepu câtă desnădejde era în acel strigăt și, socotindu-se prăpădită, căzu în genuchi. — Nu, nu; nu e încă ceasul de rugat, strigă Conrad, cu ochii strălucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Zicând aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care creștea singuratic și despoiat de crengi pe marginea râpei și începuse lucrul mântuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un dușman mai nătâng și mai puternic decât vijilia, gemea din rădăcină pan în creștet. Roschen încuraja pe bărbatul său, tot ascultând glasul lui Naft care în vremea acestor întârzieri și împrotiviri se mai apropiese. — Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremură copacul! O! cât ești tu de vârtos șide puternic! Curaj, Conrad; se povârnește, cade! Cade! O, Dumnezeule, îți mulțumesc, iată-ne mântuiți! Bradul tăiat din rădăcină, supuindu-se împingerii ce îi dase Conrad, căzuse d-a curmezișul râpei, înfățoșând o punte netrecută pentru oricare altul afară de un muntean, dar îndestulă pentru piciorul unui vânător. — Nu te teme, strigă Roschen mergând spre ea; nu te teme Conrad, și mă urmează. Dar, în loc de a o urma, Conrad, neândrăznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu fața la pământ și înțepenea copacul cu peptul său, pentru ca să nu se clatine subt pașii preaiubitei sale; în vremea aceasta, lătrările lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodată, Conrad simți că mișcarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei încetasă, ridică ochii și o văzu de ceea parte tinzându-i brațele și îndemnându-l să vie.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Conrad începu îndată a merge pe acea punte ce să clătina, cu un pas statornic, ca și când ar fi trecut un pod de piatră; pe urmă, ajungând lângă femeia sa, se înturnă și, cu o izbire de picior, îmbrânci bradul în adânc. Roschen îl urmă cu ochii și, văzându-l sfărâmându-se de stânci și sărind din adânc în adânc, își înturnă privirea și ameți. Conrad, din împrotivă slobozi un răcnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului și a leului după o biruință, pe urmă, petrecând brațul pe lângă mijlocul Roschenei, se adânci pe urma unei poteci călcate numai de dobitoacele sălbatice. Cinci minute după aceasta, gonașii povățuiți de Naft sosiră pe malul râpei!... în vremea aceasta viforul își îndoia puterile, fulgerile se urma fără curmare, tunetul nu înceta minut de a se auzi, ploaia cădea șiroaie, chiotele vânătorilor, lătrările lui Naft, toate se perdea în acest haos. După un sfert de ceas, Roschen se opri. — Nu mai poci merge, zise ea lăsând mâinele în jos și încujbându-se pe genuchii săi; fugi singur, Conrade, fugi, te rog. Conrad se uită împrejurul său, ca să poată cunoaște cât de departe se afla de lac, dar vremea era atât de posomorâtă, toate obiecturile au fost luat subt vălul viforului o față atât de uniformă, încât îi fu neputință a se îndrepta, înălță ochii spre cer, dar el era numai trăsnete și fulgere, și soarele fugise ca un rigă destronat.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Locul plecat la vale îi arăta oarecum drumul ce avea să urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutăți a locului atât de comune în munți și pe care numai copitele căprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lăsă și el mâinile în jos și gemu ca un luptător ce e mai învins. În momentul acesta, un lung și deșănțat clocot se auzi viind din vârful Roestockului; muntele se clăti de trei ori asemenea unui om beat și o negură caldă, ca aburul ce se rădică deasupra apei ce ferbe, trecu. — Un vârtej! (trombe) strigă Conrad, un vârtej!... și, luând pe Roschen în brațe, se aruncă cu ea subt bolta unei manine stânci, strângând cu un braț la sân pe femeia sa și încleștându-se cu celalalt de stâncă. Abia era subt acest adăpost când crengile de pe sus a brazilor tremurară, apoi curând astă mișcare se comunică la crengile de mai jos. Un șuierat, a cărui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se plecă ca un câmp de spice; pârăituri strașnice se auziră și curând văzută trunchiurile copacilor celor mai tari sărind în bucăți, desrădăcinându-se, rădicându-se ca când mâna unui demon îi lua, trecând, de păr, și fugind înaintea suflării vârtejului, învârtindu-se ca o rondă nebună de gigantice și grozave fantomuri.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Deasupra lor o grămadă deasă de crengi de ramuri frânte și de tufari fugea, urmând tot acea împingere, de dedesubt sărea mii de stânci rupte din munte, care se învârtea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adăpostiți ținea prin legături din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea stătu nemișcată, protectând pe fugari care, aflându-să chiar în centrul viforului, urmări cu un ochi spăimântat mersul groaznicului fenomen care, înaintând în linie dreaptă și răsturnând toate împrotivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casă care se făcu nevăzută cu el, ajunse la lac, despică negura care îl acoperea în doi păreți ca de piatră, întâlni o luntre pe care o cufundă și merse să moară de stâncile Axembergului, lăsând locul ce-l petrecuse deșert și despoiat ca așternutul unui râu scurs. — Aide, iată drumul nostru însemnat, strigă Conrad, trăgând pe Roschen în cărarea făcută de vârtej. Avem să urmăm numai astă rană a pământului ca să ne ducă la lac. — Poate că, zise Roschen, adunându-și toate puterile ca să urmeze lui Conrad... poate că viforul ne-a fi mântuit de dușmanii noștri. — Așa, răspunsă Conrad, așa, daca le-aș fi lăsat puntea în urmă... căci s-ar fi aflat tot într-o linie cu noi, și atunci poate am fi văzut leșile lor trecând pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost sâliți să ia în stânga, ca să încongiure râpa.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Vârtejul le-a fi dat vreme să ne ajungă, și iată dovada: ține, ține... auzi? Iar începuse a se auzi lătratul lui Naft. Conrad atunci, simțind că puterile Roschenei o părăseau, o luă în brațe și, încărcat cu astă sarcină, apucă drumul mai grabnic decât ar fi putut urmat de ea. Zece minute de o tăcere de moarte urmă puținelor vorbe ce soții își ziseră. Dar, în vremea acestor zece minute, Conrad câștigase mult loc; lacul i se părea acum pintre negură și ploaie abia ca la cinci sute pași departe. Cât pentru Roschen, ochii ei era pironiți pe drumul ce venise. Deodată Conrad o simți tremurând piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auziră; aceștia era soldații care îi gonea și care în sfârșit îi zăriseră, într-acel minut, Naft veni sărind lângă stăpânul său; cunoscându-l, să smâncise într-atât încât rupsăse lanțul din mâna acelui ce-l ținea; câteva verigi spânzura încă de zgarda lui. — Așa, așa, murmură Conrad, tu ești un credincios câine, Naft; dar credința ta ne perde mai bine decât o vânzare. Acum nu e goană, e fugă. Conrad se îndreptă în linie dreaptă spre lac, urmat ca la trei sute pași de opt sau zece arcași al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o altă pedecă se înfățoșa, lacul era pornit ca o mare nebună și, cu toate rugămințile lui Conrad, nici un vâslaș nu vru a-și primejdui viața sa ca să scape pe la lui.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Conrad alerga ca un ieșit din minte, purtând pe Roschen mai leșinată și cerând în glas mare apărare și ajutor, gonit de arcași, care la tot pasul să apropia. Deodată, un om sări de pe o stâncă în mijlocul drumului. — Cine cere ajutor? întrebă. — Eu, eu, zise Conrad; pentru mine și pentru astă sărmană femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre! — Veniți, zise necunoscutul sărind într-o barcă legată la mal. — Oh! ești mântuitorul meu! Dumnezeul meu! — Mântuitorul este acel ce și-a vărsat sângele său pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes în calea voastră; mulțămiți-i și, mai vârtos, rugați-l; căci o să avem nevoie să nu ne piardă din vederea sa. — Dar nu trebuie măcar să știi pe cine scapi? — Sunteți în primejdie, iată tot aceea ce-mi trebuie să știu, veniți! Conrad sări în barcă și puse pe Roschen, iar necunoscutul desfășură o mică velă și, puindu-se la cârmă, deslegă lanțul care o ținea de mal, îndată ea s-aruncă, săltând pe orice val și inimându-se de vânt, ca un cal ce pricepe glasul și simte pintenii călărețului său. De abia fugarii era ca la o sută de pași de la locul unde să îmbarcaseră și arcașii sosiră.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

— Veniți prea târziu, domnii mei, murmură necunoscutul, am scăpat din mâinele voastre, dar nu e destul, urmă el adresându-se la Conrad, culcă-te tinere, culcă-te, nu vezi că își caută tulbele? O sâgeată merge mai iute decât cea mai bună barcă, de ar mâna-o măcar însuși demonul vijiliei. Culcă-te, îți zic, cu fața la pământ. Conrad ascultă. Pe loc, un șuierat se auzi deasupra capetelor lor, o săgeată se înfipse tremurând în catargul barcei, celelalte merseră de se perdură în lac. Streinul să uită cu o ticnită curiozitate la sâgeată a căria fer să făcusă nevăzut în borta ce făcuse. — Așa, așa, murmură el, cresc în munții noștri bune arce de frasin, de corn și de jugastru, și dacă mâna ce le întinde și ochiul ce îndreaptă săgeata ar fi mai cercate, ar putea cineva a avea grijă a le sluji de țintă. Dar nu e lucru ușor a ajunge căprioara ce fuge, paserea ce zboară, sau barca ce saltă. Pleacă-te, încă, tânărule, pleacă-te; ne mai sosește un rând. Adevărat, o săgeată se înfipse în lemnul barcei și alte două, sfredelind vela, rămaseră oprite de pene. Pilotul le privi cu dispreț. — Acum, zise el lui Conrad și Roschenei, vă puteți pune pe bancele barcei, ca și când v-ați face primblarea de duminică, până a nu apuca să scoată a treia sâgeată din tulbe vom fi departe de lovirea lor; numai o săgeată de arbaletă împinsă de un arc de fer poate trimite moartea la depărtarea unde suntem, și ține uitate.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Un al treile rând de sâgeți veni de căzu în urma barcei, fugarii scăpaseră de mânia oamenilor, nu avea a se teme decât de a lui Dumnezeu. Dar necunoscutul semăna fără grijă de cea a doua precum și de cea întâi și, piste o jumătate de ceas, Conrad și femeia lui să afla pe celalt mal. Naft, pe care l-au fost uitat, îi urmase înot. Până a nu se despărți de streinul, Conrad gândi cât de trebuitor un om așa nefricos le putea fi în conjurația lor, începu deci a-i spune acele ce să hotărâseră la Grutli, dar la cea întâi vorbă, străinul îl opri. — M-ați chemat să v-ajut și am venit precum aș fi dorit să vie și alții spre ajutorul meu, daca m-aș fi aflat în asemenea poziție; nu îmi cereți mai mult, căci nu voi face. — Dar încai, strigă Roschen, spune-ne cum îți e numele, să-l purtăm în inima noastră alăturea cu ale părinților noștri, căci precum și lor, noi îți suntem datori cu viața. — Așa, așa, cum te cheamă, zise Conrad, nu ai nici o pricină ca să te tăinuiești de noi. — Nu, fără îndoială, răspunsă zâmbind streinul, legându-și barca de țărm, eu sunt născut la Berglen, sunt adunătorul dăjdiilor Fraumünsterului de Zurich și mă numesc Wilhelm Tell.

Costache Negruzzi

Conrad de Baumgarten

Zicând aceste, salută pe amândoi soții și apucă drumul de Fluelen.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

A doua zi de ziua în care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg și îi spuse întâmplarea lui Melhtal și răzbunarea lui Landenberg. De abia sfârșise, când sosi un arcaș a domnului de Wolfranchiess. El spuse moartea stăpânului său și cu ce chip ucigașul scăpase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt cârmuirea lui Guessler. Baliful făgădui că să va pedepsi omul acela. Abia dase cuvântul său, când veni un soldat din garnizoana de Schwanau. Soldatul povesti că guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, îl întâlniră la vânat doi frați a fetei și îl omorâsără, pe urmă ucigașii scăpaseră în munte, unde în zadar îi goniră pe urmă. Atunci Guessler se sculă și jură că dacă Melthal, care zdrobise brațul slugii lui Landenberg, dacă Conrad de Baumgarten, care omorâse pe domnul de Wolfranchiess în baia sa, daca tinerii ce uciseră pe guvernorul castelului de Schwanau vor cădea în mâinile sale să vor pedepsi cu moarte. Trimișii era să se ducă cu acest răspuns; dar Guessler i-a chemat să-l întovărășească pe piața publică de la Altorf. Sosind acolo, porunci să împlânte în pământ o lungă prăjină și în vârful ei își puse pălăria, a caria fund era împrejurat de corona ducală a Austriei, pe urmă puse să trâmbițeze că oricine, nobil, orășan sau țăran, trecând dinaintea acestui semn a puterii conților de Habsburg, să se închine spre dovadă de credință și închinare, apoi a dat drumul trimișilor, poruncindu-le să spuie aceea ce văzusără și să îndemne pe acei ce-i trimisără să facă aseminea în respectivele lor cârmuiri, care era, adaogă el, cel mai bun mijloc de a cunoaște pe vrăjmașii Austriei; în sfârșit, lăsă o streajă de doisprezece arcași în piață și le a poruncit să oprească pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

Trei zile după aceasta, îl înștiințară că se arestase un om pentru că nu voise să se închine coronei ducilor de Austria. Guessler încalecă îndată și merse la Altorf, întovărășit de strejarii săi. Vinovatul era legat de însuși prăjina în vârful caria era pălăria guvernorului și după haina sa de postav verde de Bala și pălăria sa împodobită cu o pană de vultur, se vedea că e un vânător de munte. Sosind în dreptul lui, Guessler dete poruncă să-l deslege. Porunca împlinindu-să, vânătorul care știa că n-a scăpat cu atâta numai, lăsă mâinile în jos și să uită la guvernorul cu o simplicitate depărtată de slăbiciune și de trufie. — Adevărat e, îi zise Guessler, că nu ai voit a te închina la astă pălărie? — Adevărat, domnul meu. — Și pentru ce? — Pentru că părinții noștri ne-au învățat a nu ne închina decât lui Dumnezeu, bătrânilor și împăratului. — Dar corona aceasta înfățoșază imperiul. — Ai greșală, domnul meu, astă coronă e aceea a conților de Habsburg și a ducilor de Austria; împlântă corona asta în piațile Luțernii, Foburgului, Zugului și țării de Glaris, care sunt ale lor și nu mă îndoiesc că lăcuitorii i se vor închina, dar noi carii am priimit de la împăratul Rodolf privilegiul de a ne numi judecători, de a fi guvernați de legile noastre și de a atârna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne închina numai coroanei împăratului.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

— Dar împăratul Albert, suindu-să pe tronul roman, nu a întărit aceste slobozenii dăruite de părintele său. — Rău a făcut, domnul meu, și iată pentru ce Uri, Schwitz și Unterwalden au făcut alianță între ele și s-au legat prin jurământ a-și apăra împrotiva oricărui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutându-se prin sfaturi și prin arme. — Și tu crezi că își vor ținea jurământul? zise zâmbind Guessler. — O crez, răspunse cu liniște vânătorul. — Și că lăcuitorii mai degrabă vor muri, decât a-l călca? — Până la cel mai de pe urmă. — Să vedem. — Zău, domnul meu, urmă vânătorul, bine ar fi împăratul să ia sama; nu e norocit în asfel de apucări, își va aduce aminte de asedia Bernei, unde împărătescul său steag fu luat, de Zurich în care n-a cutezat să intre, măcar ci toate porțile era deschise; și încă cu aceste două cetăți nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; știu că și-a răzbunat aceste două neizbândiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab și fu surprins fără apărare, în vreme ce noi, confederații, suntem preveniți și înarmați. — Și unde avuși tu vremea a învăța legile și istoria, daca nu ești decât un simplu vânător, cum s-ar putea socoti după costumul tău?

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

— Știu pravilile noastre, pentru că acesta e cel întâi lucru ce părinții noștri ne învață a respecta și a apăra; Știu istoria pentru că sunt cam cler (clerc), fiind crescut în mănăstirea Maicei-Domnului-Ermiților, care face că am căpătat slujba de adunător veniturilor Fraumünsterului de Zurich. Cât pentru vânătorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod. — Și cum te cheamă? — Wilhelm, din botez, și Tell, din strămoși. — A! răspunse Guessler cu bucurie, nu ești tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten și femeii lui la cel de pe urmă vifor? — Am priimit în barca mea pe un om și pe o femeie, pe care îi gonea, dar nu i-am întrebat cum îi cheamă. — Nu ești tu, iarăși, de care spun că ești cel mai iscusit vânător din toată Elveția? — E în stare să săgeteze la o sută cincizeci de pași un măr de pe capul copilului său, zisă un glas ce să râdică din grămadă — Dumnezeu să ierte pe cel ce a zis așa vorbe! strigă Wilhelm; dar negreșit că acela nu e părinte. — Tu ai copii? zise Guessler. — Patru, trei băieți și o fată.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

Dumnezeu a binecuvântat casa mea. — Și pe care iubești mai mult? — Pe toți deopotrivă. — Dar nu ai mai multă dragoste pentru vreunul? — Poate că pentru cel mai tânăr, căci e și cel mai slab, și prin urmare acel ce are mai multă trebuință de mine, fiind abia de șapte ani. — Și cum îl cheamă? — Walter. Guessler se înturnă către unul din strejarii ce-l urmaseră călare. — Aleargă la Burglen și adă-mi pe micul Walter. — Și pentru ce, domnul meu? Guessler făcu un semn, strejarul purcese în galop. — O! știu că măria ta ai bune gânduri, domnul meu, dar ce vei să faci cu copilul meu? — Vei vedea, zise Guessler, înturnându-se și puindu-se la vorbă cu scutierii (écuyers) și strejarii ce îl întovărășea. Wilhelm stătu pe locul unde era, cu fruntea plină de sudori, cu ochii holbați, cu pumnii închiși. Până-n zece minute strejarul s-a întors aducând pe copil pe oblâncul sălii, pe urmă, ajungând lângă Guessler, l-a pus jos. — Iată micul Walter, zise strejarul. — Bine, răspunse guvernorul. — Copilul meu, strigă Wilhelm. Copilul s-aruncă în brațele lui. — Mă chemai, tată? zise copilul, bătând în palme de bucurie. — Cum de te a lăsat maică-ta să vii?

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

murmură Wilhelm. — Ea nu era acasă, era numai frații și soră-mea. O! lor le a fost tare ciudă; au zis că mă iubești mai mult decât pe dânșii. Wilhelm oftă, strângându-l în brațe. Guessler privea astă scenă cu ochi strălucinzi de bucurie și de fierozitate; pe urmă, după ce dete vreme inimilor tatălui Și fiului să se deschiză: — Legați copilul de cel copac, zisă el, arătând un stejar care era în ceealaltă margine a pieții. — Pentru ce? strigă Wilhelm, strângându-l la sân. — Pentru ca să-ți arăt că, pintre strejarii mei sunt arcași, care deși nu au numele tău, știu îndrepta o săgeată. Wilhelm deschise gura ca cum n-ar înțelege, măcar că gălbineala feții lui și picăturile de apă ce-i șiroia pe frunte arăta că pricepuse. Guessler făcu un semn, oamenii de arme s-au apropiat. — Să-mi legi copilul, ca să cerci iscusința soldaților tăi! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, căci Dumnezeu nu te-a lăsa. — Să vedem, zisă Guessler și înnoi porunca. Ochii lui Wilhelm străluciră ca ai unui leu, să uită împrejurul său ca să vază de nu era vro trecătoare deschisă pentru fugă, dar era încungiurat. — Dar ce mă vor ei, tată? zise micul Walter speriat.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

— Ce te vor fătul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor să te omoară. — Și pentru ce, tată? zisă copilul plângând, eu n-am făcut nimărui nici un rău. — Călăi, tâlhari, ucigași, strigă Wilhem scrâșnind din dinți. — Aide, sfârșaște! zise Guessler. Soldații s-au aruncat pe el și i-au smâncit copilul. Wilhelm s-aruncă la picioarele calului lui Guessler. — Domnul meu, îi zise el, încleștând mâinile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie să mă pedepsești, domnul meu, pedepsește-mă, omoară-mă; dă pe acest copil maicei sale. — Eu nu vreu să te omoare, strigă copilul, debătându-se în brațele arcașilor. — Domnul meu, urmă Wilhelm, femeia și copiii mei vor lăsa Elveția; îți vor lăsa casa mea, ogoarele mele, se vor duce să cerșitorească din oraș în oraș, din casă în casă și din colibă în colibă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruță p-acest copil! — Este un chip să-l scapi, zise Guessler. — Care? strigă Tell, sculându-se. Oh! care? spune, spune degrabă, și dacă aceea ce voiești a cere de la mine este în puterea unui om, o voi face. — Nu voi cere nimic care să fie peste putința ta.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

— Ascult. — Un glas zisă dinioarea, că tu erai un așa iscusit vânător, încât ai putea săgeta la depărtarea de o sută cinzeci pași un măr pe capul copilului tău. — Oh! acela era un glas blestemat și socoteam că numai Dumnezeu și eu l-am fost auzit. — E, bine! Wilhelm, urmă Guessler, daca te vei pleca a-mi da astă dovadă de adresă, te iert pentru că nu te ai supus poruncii mele, ca să te închini astei pălării. — Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum să ispitim pe Dumnezeu? — Apoi dar, îți voi arăta că am arcași mai puțin fricoși decât tine. Legați copilul! — Așteaptă, domnul meu, mai îngăduie; deși acesta e un lucru foarte groaznic, foarte cumplit, foarte infam, lasă-mă să gândesc. — Îți dau cinci minute. — Dă-mi încai pe fiiul meu în vremea asta. — Dați drumul băiatului, zise Guessler. Copilul alergă la tată-său. — Ei ne-au iertat, tată? zise copilul, ștergându-și ochii cu minutele, râzând și plângând. — Iertat? știi tu ce vor? O, Dumnezeul meu! Cum poate veni un așa gând în capul unui om?... Vor, ba nu, nu vor! Nu e cu putință să vrea un așa lucru.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

Vor, sărace copile, ca la o sută cinzeci de pași să iau cu săgeata un măr de pe capul tău. — Și pentru ce nu vrei tu, tată? răspunse copilul. — Pentru ce? Dar de n-aș nemeri mărul, daca săgeata te ar lovi!.. . — O! tu știi bine că nu e primejdie, taică, zise copilul zâmbind. — Wilhelm, strigă Guessler! — Mai îngăduie, domnul meu, mai îngăduie nu sunt încă cinci minute. — Ai greșală, vremea a trecut; Wilhelme, hotăraște-te. Copilul făcu un semn de încurajare tatălui său. — Aide! murmură Wilhelm cu jumătate de glas! Oh! nu! niciodată! — Luați feciorul, strigă Guessler. — Tata vrea, zisă copilul, și se smulse însuși din brațele lui Wilhelm ca să alerge la copac. Wilhelm rămase nimicit, cu brațele în jos, cu capul plecat pe pept. — Dați-i un arc și săgeți, zise Guessler. — Eu nu sunt arcaș, strigă Wilhelm, ieșind din amețeala sa, nu sunt arcaș, sunt arbaletier. — Adevărat, adevărat! strigă grămada. Guessler se înturnă spre soldații ce oprisără pe Wilhelm, ca să-i întrebe. — Așa este, ziseră ei, avea o arbaletă. — Și ce s-a făcut cu ea? — I s-a luat când l-am dezarmat. — Să i-o dea, zise Guessler.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

S-au dus s-o caute și au adus-o. — Acum un măr, zise Guessler; i-au adus un paner plin. Guessler alese unul. — O, nu pe acela! strigă Wilhelm, nu pe acela; în depărtare de o sută cinzeci pași abia l-aș vedea; asta e o nemilostivire a-l alege atât de mic. Guessler luă pe cel mai mare. — Aide, s-a pus la cale; măsurați locul. — Așteptați, zise Wilhelm suspinând; o măsură dreaptă, domnul meu, pași de două picioare și jumătate, nu mai mult, asta e măsura; așa e, domni arcași, că asta este măsura de tras la țintă? — Să va face cum o cei. Arcașii măsurară o sută cinzeci pași de două picioare și jumătate. Wilhelm urmă pe acei ce măsura locul, îl măsură și el de trei ori, apoi văzând că era drept, reveni la locul unde îi era arbaleta. — Numai o săgeată, strigă Guessler. — Lasă-mă s-o aleg măcar, zisă Tell, nu e puțin lucru alegerea săgeții; așa e, domni arcași, că sunt săgeți, care fac sminteală, sau pentru că ferul e prea greu, sau pentru că au un ciot în lemn, sau pentru că sunt rău împănate. — Așa este, ziseră arcașii. — Alege-ți dar, zisă Guessler, dar numai una, ai auzit?

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

— Bine, bine, murmură Wilhelm, ascunzând pe furiș o săgeată în sân: numai una. Wilhelm căută toate săgețile cu cea mai mare luare-aminte, le luă una după alta, le cercă pe arbaleta sa ca să vază de intră bine în răglăitura ei, le cumpăni pe degetul său ca să vază de nu atârnă ferul în vro parte care i-ar fi făcut să meargă lovirea mai jos. în sfârșit, găsi una potrivită, dar să făcu că încă tot caută pintre celelalte, ca să mai câștige vreme. — Mult mai ai? zise Guessler cu nerăbdare. — Iată-mă, domnul meu, răspunse Wilhelm; să-mi fac numai rugăciunea. — Încă? — Oh! încai dacă n-am găsit îndurare de la oameni, să cer milostivirea lui Dumnezeu! Aceasta e un lucru ce se dă și osânditului pe eșafod. — Roagă-te. Wilhelm îngenuche și să păru absorbit în ruga sa. în vremea aceasta pe copil îl lega de copac; vrură să-i lege ochii, dar el nu priimi. — Pentru ce nu îi legați ochii, zise Wilhelm, curmându-și rugăciunea. — Cere să te vază, răspunseră arcașii. — Și eu nu voi să mă vază, strigă Wilhelm; nu voi, m-auziți? Sau daca nu, nu priimesc alcătuirea, el să va mișca văzând săgeata viind și îmi voi omorâ copilul.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

Walter, lasă-te să-ți lege ochii, te rog. — Bine, zise copilul. — Mulțumesc! zisă Wilhelm ștergându-și fruntea și uitându-se speriat împrejurul său, mulțumesc, tu ești un bun băiat. — Aide, curaj, tată! îi strigă Walter. — Așa, așa, zise Wilhelm, puind un genuche în pământ și întinzându-și arbaleta; apoi, înturnându-să spre Guessler: Domnul meu, este încă vreme, cruță-mă de un păcat și pe măria ta de o bătaie a cugetului. Zi că toate au fost ca să mă pedepsești, ca să mă cerci, și că acum, după ce ai văzut cât am suferit, mă ierți; așa e, domnul meu, așa e că mă ierți? urmă el, târându-se pe genuchi; pentru numele Fecioarei Măriei, pentru numele tuturor sfinților, iertare! iertare.. . — Aide, dă mai curând, zise Guessler, și nu mă scoate din răbdare; n-a fost așa vorba? Să te văz, vânătorule, arată-ți iscusința. — Doamne, Dumnezeul meu, fie-ți milă de mine! murmură Wilhelm, înălțând ochii spre cer. Pe urmă, luându-și arbaleta, puse săgeata, răzimă condacul de umăr, rădică câtinel vârful; apoi, sosind la înălțarea căzută, omul acest, tremurând dinioarea ca o frunză clătită de vânt, se făcu nemișcat ca un arcaș de piatră. Nici un suflet nu se auzea. Toate răsuflările era prinse, toți ochii ațintați.

Costache Negruzzi

Wilhelm Tell

Săgeata zbură, un strigăt de bucurie răsună, mărul era pironit în stejar și copilul neatins. Wilhelm vru să se scoale, dar aligni, scăpă arbaleta și căzu amețit. Când își veni în sine, era în brațele copilului său. După ce îl sărută de o mie de ori, să înturnă spre guvernorul și întâmpină ochii lui scânteinzi de mânie. — Făcut-am precum mi-ai poruncit, domnul meu? zise el. — Dar, răspunse Guessler, și tu ești un viteaz arcaș. Pentru aceasta te iert precum ți-am făgăduit, că nu ai respectat poruncile mele. — Și eu domnul meu zisă Wilhelm, te iert pentru chinurile cele de părinte care am tras. — Dar mai avem încă o socoteală de răfuit amândoi. Tu ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten, care e un ucigaș și un rău, și tu trebuiești pedepsit ca un tovarăș al lui. Wilhelm se uită împrejurul său ca un om ce nebunește. — Duceți pe acest om în temniță, flăcăi, trebuie o judecată în formă pentru a pedepsi uciderea și nalta trădare. — Oh! trebuie să fie o dreptate în cer, zise Tell, ducându-se la închisoarea sa. Copilul însă fu trimis la maică-sa.

Costache Negruzzi

Guessler

Vestea deosebitelor întâmplări ce urmaseră în ziua aceea să împrăștiase în satele de pe împrejur și deșteptase o vie tulburare. Wilhelm era obștește iubit. Dulceața caracterului său, hărăzirea lui desinteresată pentru toate nenorocirile îl făcuse prietenul și colibei și castelului. Iscusința lui estraordinară adăogise pe lângă simtiment și o mirare simplă,care făcea că îl privea ca pe o ființă deosebită. Noroadele primitive sunt asfel făcute, silite a se hrăni prin iscusință, a se apăra prin putere, aceste două calități sunt acele ce înalță în duhul lor pe om la calitate de semizeu. Ercole, Tezeu, Castor și Polux n-au avut alte trepte ca să se suie la cer. Așadar, pe la miezul nopții au venit de au dat de veste lui Guessler că poate să se-ntâmple vreo revoltă, dacă îi vor lăsa vreme să se organizeze. Guessler socoti că cel mai bun mijloc de a o preveni era să ducă pe Wilhelm afară din cantonul de Uri, într-o cetățuie a ducilor de Austria, la poalele muntelui Righi, între Küssnach și Weggis. Prin urmare, socotind că călătoria era mai sigură pe apă decât pe uscat, dete poruncă să gătească o barcă, și c-un ceas până în ziuă duse pe Wilhelm. Guessler, șase strejari, Tell și trei vâslași alcătuia tot echipajul micei corăbii.

Costache Negruzzi

Guessler

Când guvernorul sosi la Fluelen, locul îmbarcării, găsi împlinite poruncile sale. Wilhelm, legat de mâini și de picioare, era culcat în fundul barcei, lângă el, și ca o mărturie era strașnica armă care, slujindu-i a da o dovadă atât de strălucită de adresa sa, deșteptase atâtea griji în inima lui Guessler. Arcașii, șăzând pe băncile de mai jos, îl privighea; amândoi vâslașii la postul lor, lângă micul catarg, sta gata să plece și pilotul aștepta pe mal sosirea balifului. — Avea-vom vânt priincios? zise Guessler. — Prea bun, în ceasul acesta, stăpâne. — Dar cerul? — Ne vestește o zi minunată. — Să pornim dar îndată. — Suntem gata. Guessler se puse în capătul de sus a barcei, pilotul la cârmă, vâslașii destinseră vela și corăbioara ușoară și grațioasă ca o lebădă începu a luneca pe oglinda lacului. Însă cu tot lacul acest albastru, cu tot cerul înstelat, cu toate aceste norocite prevestiri, să părea ceva în barca asta trecând tăcută ca un duh al apelor. Guvernorul era cufundat în gândurile sale, soldații respecta reveria lui și vâslașii supuindu-se fără mulțumire, își împlinea triști manevrele după semnile ce priimea de la pilot. Deodată o lucire meteorică, desprinzându-se din cer, se slobozi în lac.

Costache Negruzzi

Guessler

Amândoi vâslașii se uitară unul la altul. Pilotul își făcu cruce. — Ce este? zise Guessler. — Nimic, încă nimic pân' acum, răspunse bătrânul marinar, însă zic că o stea ce cade din cer este o înștiințare ce ne dă sufletul unei persoane ce ne e scumpă. — Și înștiințarea e de bine sau de rău? — He! murmură pilotul, cerul rar se ostenește a ne trimite vestiri de bine, pentru că știe că fericirea e pururea binevenită. — Așadar, steaua asta e un semn rău? — Vâslașii bătrâni cred că, dacă un asemenea lucru se întâmplă în ceasul îmbarcării, este mult mai bine să se întoarcă cineva de mai are vreme. — Bine, dar dacă cere trebuința numaidecât a-și urma drumul? — Atunci trebuie să se odihnească cineva pe cugetul său și să-și lase zilele în paza lui Dumnezeu. O adâncă tăcere urmă acestor cuvinte, și barca luneca pe apă ca cum ar fi avut aripile unei pasere. Dar, de la arătarea meteorului, pilotul își în turna ochii îngrijiți spre partea răsăritului, căci de acolo era să-i vie prevestitorii relilor vești. Curând nu mai avu îndoială de schimbarea atmosferii; cu cât se apropia ceasul dimineții,stelile să-ngălbinea pe cer, nu întru o lumină mai vie precum le e obiceiul, ci, ca când o mână nevăzută ar fi tras un văl de aburi între pământ și cer.

Costache Negruzzi

Guessler

Cu un sfert înaintea luceafărului de zi, vântul încetă de tot; lacul, din azuriu se făcu cenușiu și apa fără a fi clătită de vreun vânt, clocotea ca când ar fi vrut să fiarbă. — Coborâți vela, strigă pilotul. Amândoi marinarii se sculară lângă catarg, dar până a nu apuca să facă porunca ce li se dase, valuri mici încununate de spume venea iute despre Brunen drept spre barcă. — Vântul, vântul, strigă pilotul. Dați jos tot! Dar, sau nevrednicie din partea acelor căror era adresate aceste porunci, sau că vreun nod rău făcut împiedeca manevra, vântul sosise până a nu se coborâ vela. Barca surprinsă tremură ca un cal ce aude zbieratul unui leu, apoi începu a sări ca și el; în sfârșit, se în turnă de sine, ca cum ar fi vrut să fugă de strânsorile unui asfel de puternic luptător; dar în mișcarea asta înfățișă coastele către vrăjmaș. Vela se îmflă deodată ca cum ar fi vrut să se spargă, barca se plecă încât puțin lipsi să se răstoarne, în momentul acesta pilotul tăia cu cuțitul frânghia ce o ținea, vela flutură un minut ca un steag în vârful catargului unde se mai ținea încă; în sfârșit, legăturile ei se rupseră și ea se râdică ca o pasere de suflarea vântului și barca se îndreptă.

Costache Negruzzi

Guessler

Cele întâi raze a zilei se arătară. Pilotul se puse iar la cârmă. — Bine ai zis, îi zise Guessler, că vestea era adevărată și întâmplarea n-a zăbovit. — Gura lui Dumnezeu nu e mincinoasă ca a oamenilor, și greșaște cine nu ascultă înștiințările sale... — Socoți c-om fi scăpați cu atâta sau avem a cerca vrun vifor? — Se întâmplă uneori că duhurile văzduhului și a apelor se folosesc de lipsa soarelui ca să facă asfel de sărbători fără voia Domnului; și atunci, întru lumina zilei, vânturile tac și fug, ducându-se unde se duc întunericele. Dar cele mai adeseori este glasul Domnului care a zis viforului să sufle. Atunci el trebuie să-și împlinească solia sa întreagă și vai de acei asupra căror e trimis. — Nu vei uita, nădăjduiesc, că este și viața ta în primejdie, precum și a mea. — Așa este, stăpâne, știu că noi suntem toți deopotrivă înaintea morții, dar Dumnezeu este atotputernic, el pedepsește pe cine va să pedepsească și scapă pe cine va să scape. El a zis apostolului să meargă pe apă și apostolul a mers ca cum ar merge pe pământ. și oricât de legat și de ferecat este greșitul măriei tale, el e mai sigur de mântuirea sa, dacă va fi în mila Domnului, decât orice om slobod subt blestemul său.

Costache Negruzzi

Guessler

— Vâslește, Frantz, vâslește, să îndreptăm prora spre vânt, căci nu ne-am mântuit încă; iată, iar vine asupra noastră... În adevăr, valuri mai nalte și mai spumoase decât cele ce întâi alerga amerințit oare și, deși barca înfățoșa prea puțin loc, vântul care le urma o făcu să lunece înapoi cu aceeași răpejune ca o piatră lată pe care un copil o face să salte pe fața apei. — Dar, strigă Guessler, încetând a înțelege primejdia, dacă vântul ne este împrotivnic ca să mergem la Brunnen, ne va prii ca să ne înturnăm la Altorf. — Aceasta am gândit-o eu, urmă pilotul și iată pentru ce mai de multe ori m-am uitat într-acolo. Dar, uită-te la cer, stăpâne, și vezi norii ce trec între Dodiberg și Titlis, vin despre St. Gothard și urmează cursul Reussei; acesta e o suflare împrotiva acelii ce râdică aste valuri și le împinge, și până în cinci minute o să se întâlnească. — Și apoi, atunci? — Atunci e ceasul unde va trebui ca Dumnezeu să gândeascâ la noi sau noi să gândim la Dumnezeu. Proorocia pilotului n-a zăbovit a se împlini. Amândouă vijăliile ce înainta una asupra altia se întâlniră în sfârșit. Un fulger străluci, și un tunet strașnic vesti că lupta începuse.

Costache Negruzzi

Guessler

Lacul n-a întârziat a se împărtăși de această revoltă a elementelor: valurile sale, pe rând împinse și respinse de împrotivite suflări, se umflără ca când un vulcan subtmarin le făcea a clocoti și barca părea că nu le e mai grea decât unul din fulgii care zbura albi pe creștetul lor. — Primejdia e de moarte, zise pilotul; cei ce n-au treabă la manevre să își facă rugăciunele... — Ce zici, cobe spurcată? strigă Guessler, și pentru ce nu ai prevenit mai înainte? — ți-am spus-o la cea întâi înștiințare ce mi-a dat Dumnezeu, stăpâne... dar n-ai voit să mă asculți. — Trebuia să ieși la mal și fără voia mea. — Am socotit de datorie a mă supune măriei-tale, precum e a măriei-tale să te supui împăratului, precum e a împăratului să se supuie lui Dumnezeu. În momentul acesta un val furios veni să se sfarme de coastele barcei, o coperi și azvârli în ea o palmă de apă. — La lucru! domnilor arcași! strigă pilotul, dați lacului înapoi apa ce ne trimite, căci și fără de asta suntem destul de Încărcați. Iute! iute!... un al doilea val ne cufundă, și oricare e puterea morții, tot este de datorie omului să se lupte cu dânsa.

Costache Negruzzi

Guessler

— Nu vezi tu nici un chip de scăpare, și n-a mai rămas nădejde?... — Nădejde este totdauna, stăpâne, deși omul mărturisește că știința sa este nefolositoare, căci mila Domnului este mai mare decât cunoștințele omenești. — Cum ai putut lua o asemenea răspundere, neștiindu-ți mai bine meșteșugul, ticălosule! murmură Guessler. — Cât pentru meșteșugul meu, stăpâne, răspunse bătrânul marinar, sunt patruzeci ani de când nu fac altă, și nu e poate în toată Elveția decât un om mai bun pilot decât mine... — Apoi pentru ce nu e aici, în locul tău? strigă Guessler. — Aici e, stăpâne... zise pilotul. Guessler să uită la bătrân cu mirare. — Poruncește să deslege pe vinovatul, căci daca mâna unui om ne poate scăpa în acest ceas, apoi numai el e... Guessler priimi. Un ușor zâmbet de triumf trecu pe buzele lui Wilhelm. — Ai auzit? zise bătrânul marinar, tăind legăturile cu cuțitul. Wilhelm făcu un semn din cap, întinse brațele ca un om ce se vede iarăși slobod și merse de se puse la cârmă în locul bătrânului care, stând gata a-l asculta, se puse în rând cu vâslașii. — Nu mai ai o velă, Rudenz? zise Wilhelm. — Am, dar nu e vreme încă.

Costache Negruzzi

Guessler

— Gătește-o și stai gata s-o pui. Bătrânul îi căută cu mirare. — Iar voi, urmă Wilhelm, adresându-se la marinari, la vâsle, băiați, și opintiți când vă voi zice. Atunci strânse cârma; barca, surprinsă de astă iute manevră, stătu un minut, pe urmă, ca un cal care cunoaște superioritatea celui ce-l încalică, se înturnă în loc. — Vâslași, strigă Wilhelm la luntrașii cari, îndoindu-se pe lopețile lor, făcură să meargă barca în direcția cuvenită cu toată împotrivirea valurilor. — Așa, așa, murmură bătrânul, și-a cunoscut stăpânul și se supune. — Am scăpat dar! strigă Guessler. — He! zise bătrânul, uitându-se în ochii lui Wilhelm, încă nu; dar suntem în bun drum, căci mă pricep. Așa, pre sufletul meu, tu ai dreptate, Wilhelme, trebuie să fie între amândoi munții malului drept un vânt, piste care dacă vom da, ne va duce în zece minute pe celalalt mal; tu ai gâcit drept, asta ar fi cea întâia dată ce ar fi așa sărbătoare pe lac fără să se amestece vântul de apus; și, ține, iată-l, suflă, ca când ar fi împăratul lacului. Wilhelm se întoarse spre locul arătat de bătrânul pilot, o vale despărțea ambii munți și pe văgăuna aceea vântul de apus sufla cu o așa repejiune încât făcea un deosebit drum pe lac.

Costache Negruzzi

Guessler

Wilhelm plecă pe el făcând semn vâslașilor să lase lopățile și pilotului să urce vela. îndată barca începu a alerga spre baza Axembergului. Adevărat, până-n zece minute, precum prezisese bătrânul și pân a nu ieși din mirare Guessler și strejarii săi, barca era aproape de mal. Atunci Wilhelm porunci să coboare vela și, făcându-se că se pleacă ca să lege o funie, puse mâna stângă pe arbaleta sa, strânse cu dreapta cârma, barca se suci îndată și Wilhelm sări ușor ca o căprioară și căzu pe o stâncă ce se vedea din apă, în vreme ce barca, împinsă de săritul lui, se în turna la adânc; c-o a doua sărire Wilhelm fu pe pământ și acum era în codru, când Guessler și strejarii săi se dismețiră. îndată Guessler porunci să tragă la mal ca să trimită, gonași după fugar; nu a fost greu, două trageri de vâsle ajunseră ca să aducă barca la pământ. Un marinar sări, tinse un lanț și, cu toate valurile, dezbarcarea se făcu fără primejdie; pe loc un arcaș purcese pentru Altorf, cu poruncă să trimită călăreți la Brunnen, unde era să-i aștepte guvernorul. Cum a sosit în satul acesta, Guessler porunci să trâmbiteze că acel care va da pe Wilhelm, va priimi cinzeci mărci de argint și va fi scutit de dajdie, el și urmașii săi până la al treile neam; tot aceasta se făgădui și pentru Conrad de Baumgarten.

Costache Negruzzi

Guessler

Pe la amiază caii și oamenii sosiră; Guessier, plin de dorința răzbunării, nu mai zăbovi și plecă îndată pentru satul Art unde avea de luat aspre măsuri asupra ucigașilor guvernorului de Schvvanau; la trei ceasuri ieșea din acest sat și, mergând pe marginea lacului Zug, sosi la Immensee, pe care îl trecu îndată și luă drumul spre Kussnach. Acestea urmaseră toate într-o zi rece și posomorâtă a lunei lui noiemvrie; venea sară și Guessler, vrând a sosi pân a nu înnopta, la cetate, silea cu pintinii calul său ce intrase în drumul strâmt a Cusnahului. Sosind în capăt, merse mai încet, fâcând semn scutierului său să s-apropie. Scutierul, care pentru respect rămasăse mai în urmă, se înainta, strejarii și arcașii urma mai departe; merseră asfel câtăva vreme far a vorbi, în sfârșit, Guessler, înturnând capul spre el, i se uită ca cum ar fi vrut să citească pân în fundul sufletului său. Pe urmă: — Niklaus, îmi ești credincios? îi zisă. — Iartă-mă, stăpâne, niciodată nu m-așteptam la o asemenea întrebare... — Gândește bine, urmă Guessler, căci îți cer un răspuns hotărât. — Răspunsul meu, stăpâne, este că afară de datoriile mele către Dumnezeu și către împăratul, sunt gata la orice porunci îmi veți da.

Costache Negruzzi

Guessler

— Să te duci în astă seară la Altorf, de unde vei lua patru oameni și cu ei să mărgi la Burglen, și numii acolo să le spui ce au să facă. — Și ce vor trebui să facă, stăpâne? — Să puie mâna pe femeia lui Wilhelm și pe tuspatru copiii lui și îi aduci în cetățuia de Küssnach, unde îi voi aștepta, și apoi știu eu. — Te înțeleg, stăpâne. — Va trebui el să s-arate, căci fieștece săptămână de întârziere va costisi viața unui copil și cea de pe urmă, femeii. Guessler n-apucase bine să mântuie cuvântul, când țipă, scăpă dârlogii, întinse brațele și căzu de pe cal; scutierul sări ca să-l ajute dar nu mai era vreme, o săgeată îi petrecuse inima. Asta era săgeata pe care Wilhelm Tell o ascunsese subt haina sa, când Guessler l-a silit să săgeteze un măr de pe capul copilului său în piața publică de la Altorf. Noaptea duminecii spre lunea următoare, conjurații s-au adunat la Grutâi. Moartea lui Guessler ceruse această adunare. Mulți era de socotința să grăbească ziua slobozeniei și din numărul acelor era Conrad de Baurngarten și Melhtal. Dar Walter Furst și Werner Stauffacher s-au împrotivit zicând că negreșit vor afla pe cavalerul de Landenberg îngrijit și cu bună pază, care ar face espediția mult mai de îndoială, în vreme ce din împotrivă, dacă țara va rămânea liniștită cu toată moartea lui Guessler, el o va socoti ca urmarea vreunii particulare răzbunări și se va mulțumi a căuta numai pe ucigaș.

Costache Negruzzi

Guessler

— Dar așteptând, strigă Conrad, ce să va face Wilhelm? Ce se face familia sa? El mi-a scăpat viața și eu să... — Wilhelm și familia sa sunt în siguranță zise un glas din grămadă. — Apoi n-am ce mai zice, răspunse Conrad. — Acum, zise Furst, să socotim planul. — Dacă cei mai bătrâni îmi vor da voie să vorbesc, zise ieșind înainte un tânăr din Unterwaldul de Sus, numit Zagheli, eu aș propune un lucru. — Ce lucru? zise bătrânii. — Să iau asupra mea luarea castelului de Rossberg. — Și câți oameni cei tu pentru aceasta? — Patruzeci. — Ia sama că castelul de Rossberg este unul din cele mai întărite din tot ținutul. — Eu am chip să intru. — Cum? — Nu poci spune, răspunse Zagheli. — Ești sigur să găsești acei patruzeci oameni ce îți trebuiesc? — Sunt sigur. Zagheli reintră în grămadă. — Eu, zise Stauffacher, dacă îmi vor lăsa această întreprindere, mă însărcinez cu castelul de Schwanau. — Și eu, adăougă Walter Furst, voi lua cetățuia de Uri. într-un glas să priimiră aste două propuneri din urmă. Fiecare conjurat se îndatori în vremea de cinci săptămâni ce mai era până la ziua hotărâtă, să adune ostași dintre prietenii lui cei mai bravi și, până a nu să despărți, hotărâră steagurile subt care avea a merge.

Costache Negruzzi

Guessler

Uri alese un cap de taur cu o verigă ruptă spre pomenirea jugului ce avea să rupă; Schwitz, o cruce, spre aducerea-aminte a patimilor Domnului nostru și Unterwalden două chei în cinstea sfântului apostol Petru care era foarte slăvit la Sarnen. Precum prevăzuseră bătrânii, uciderea lui Guessler fu socotită ca o urmare de particulară răzbunare. Zadarnicilc cercetări pentru Wilhelm să mai potoliră, neavând nici o ispravă, și toate să liniștiră în tustrei ținuturile, până în ziua când era să izbucnească conjurația. Seara, la 31 dechemvrie, guvernorul castelului de Rossberg vizită după obicei, posturile, așăză streji, dete parola (mot d'ordre) și porunci să tragă clopotul de culcare (couvre-feu). Atunci însuși castelul păru că adormi ca și lăcuitorii săi; luminile să stinseră una după alta, zgomotul amuți puțin câte puțin și numai strejile de prin vârful turnurilor întrerupea astă tăcere prin sunetul regulat a pașilor lor, și strigările de privighere repetate din sfert în sfert. însă cu toată această închipuire de somn, o ferestruie ce da asupra șanțurilor castelului să deschise câtinel; o tânără copilă de optsprezece sau nouăsprezece ani scoase capul cu sfială și, cu toată întunecimea nopții, se uită în șanțul castelului. Pe urmă slobozi numele: Zagheli. Numele acesta fusesă zis atât de încet încât l-ar fi putut lua cineva că e un suspin al vântului sau o murmură a pârâului.

Costache Negruzzi

Guessler

Dar fu auzit și un glas mai tare și mai îndrăzneț, măcar că tot încet, răspunse prin numele Anneli. Juna copilă rămasă un minut neclintită, cu mâna pe pept ca cum ar fi vrut să oprească bătăile inimii. Numele Anneli să auzi de al doilea. — Dar, dar, murmură ea, plecându-se spre locul de unde părea că îi vorbește duhul nopții, te auz, preaiubitul meu... dar iartă-mă, mi-e tare frică!. . . — De ce te poți teme? zisă glasul; toată lumea doarme în castel, numai strejile priveghează pe vârful turnurilor... nu te poci vedea și de abia te auz, apoi cum socoți tu că ele o să ne vază sau o să ne auză!... Fata nu răspunse; ci lăsă să cadă nu știu ce. Acesta era capătul unei funii, la care Zagheli legă o scară, pe care Anneli o trasă la ea și o înțepeni de ferul ferestrii. Un minut apoi, tânărul intră în camera sa. Anneli vru să tragă scara de frânghie. — Îngăduie, preaiubita mea, îi zise Zagheli, căci îmi mai trebuie scara asta și să nu te sparii de cele ce-o să se petreacă, căci cel mai mic cuvânt, cel mai mic țipet din partea ta ar fi moartea mea.

Costache Negruzzi

Guessler

— Dar ce este?... pentru Dumnezeu!... zise Anneli. Ah! suntem prăpădiți!.. . uită-te! uită-te! și ea îi arăta un om ce să ivise la fereastră. — Ba nu, Anneli, nu suntem prăpădiți, căci aceștia sunt prietini. — Dar eu, eu sunt necinstită! strigă tânără copilă, ascunzându-și fața cu mâinile. — Dimprotivă, Anneli; ei sunt marturi jurământumi ce îți fac să te iau de soție cum să va mântui patria. Copila s-a aruncat în brațele amorezului ei. Cei douăzeci tineri s-au suit unul după altul, pe urmă Zagheli trase scara și închise fereastra. îndată ei să împrăștiară înlăuntru. Garnizona surprinsă dormind nu făcu nici o împrotivire; conjurații închiseră pe nemți în închisoarea castelului, îmbrăcară uniformile lor și steagul lui Albert urmă a flutura pe cetățuia care a doua zi deschise porțile sale la ceasul obicinuit. Pe la amiază streaja din vârful turnului zări mulți călăreți care venea în fuga mare spre cetățuie. Doi conjurați să puseră la poartă, ceilalți să înșirară în curte. Piste zece minute cavalerul de Landenberg trecea podul care să rădica în urma lui. Cavalerul era prins ca și garnizona. Planul lui Zagheli avusese cea mai bună ispravă. Am văzut că douăzeci din acei patruzeci oameni trebuitori la întreprindirea sa intrase cu el în castel și îl stăpânise.

Costache Negruzzi

Guessler

Ceilalți douăzeci luasără drumul la Sarnen. În ceasul ce Landenberg ieșea din Castelul rigal de Sarnen ca să se ducă la biserică, acești douăzeci oameni îi ieșiră înainte aducând daruri, după obicei miei, capre, găini; guvernorul le zise să intre în castel și își urmă drumul. Sosind la poartă, ei au scos de subt hainile lor fiare ascuțite pe care le au pus în vârful toiegilor și au stăpânit castelul. Atunci unul din ei să sui pe zid și strigă de trei ori cu cornul. Acesta era semnalul orânduit, mari strigări de revoltă să auziră din uliță în uliță. Au alergat la biserică ca să puie mâna pe Landenberg; dar, prinzând de veste, sări pe cal și fugi spre castelul de Rossberg. Aceasta o prevăzuse Zagheli Cea mai mare căutare și cinste avu baliful împărătesc. Seara ceru să se mai răcorească pe zidurile cetății. Zagheli îl întovărăși. De acolo putea vedea tot locul supus de cu sară cârmuirii sale. și, înturnând ochii de la steagul unde cheile Unterwaldului au fost luat locul pajurei de Austria, îi pironi spre Sarnen, stând nemișcat și gânditor. în celalalt unghi a parapetului era Zagheli și el nemișcat și gânditor. Cu ochii pironiți spre deosebite părți, amândoi acești oameni aștepta, unul un ajutor pentru tiranie, altu un sprijin pentru libertate.

Costache Negruzzi

Guessler

Piste puțin o flacără străluci pe vârful Axembergului. Zagheli slobozi un strigăt de bucurie. — Ce flacără e aceea? zise Landenberg. — Un semnal. — Și ce însemnează acel semnal? — Că Walter Furst și Wilhelm Tell au luat cetatea Urijoch. Strigările de bucurie ce să auziră atunci în toată cetatea adeveriră spusele lui Zagheli. — Toți Alpii s-au prefăcut în volcan? strigă Landenberg; iată acum Righi se aprinde. — Așa, așa, răspunse Zagheli sărind de bucurie, și el înalță steagul libertății. — Cum, murmură Landenberg, și acesta e vrun semnal? — Așa, și acest semnal vestește că Werner Stauffacher și Melhtal au luat castelul de Schwanau. Acum întoarce-te de astă parte, domnul meu. Landenberg nu să putu opri de a nu striga de mirare, văzând și palatul încununându-se cu o diademă de foc. — Și iată, urmă Zagheli, aceea ce vestește celor din Uri și din Schwitz că frații lor din Unterwald n-au rămas în urmă și că au stăpânit castelul de Rossberg și au luat prins pe baliful împărătesc. Nouă strigări de bucurie răsunară prin cetate. — Și ce aveți de gând să faceți cu mine? zise Landenberg lăsând capul în jos. Avem de gând, domnul meu, să te punem să juri că niciodată nu vei mai intra în cantoanele Uri, Schwitz și Unterwald, că niciodată nu vei purta armele împrotiva confederaților; că niciodată nu vei îndemna pe împăratul să ne facă război, și după ce vei face acest jurământ, vei putea să te duci unde vei voi.

Costache Negruzzi

Guessler

— Și îmi va fi iertat să-mi dau seamă la suveranul meu? — Negreșit, răspunse Zagheli. — Bine, zise Landenberg. Acum aș vrea să mă cobor în apartamentul meu, un așa jurământ trebuie socotit mai vârtos când are cineva gând să-l păzească.

Costache Negruzzi

Împăratul Albert

Întâmplările, astă dată, să părea că au favorizat pe confederați în tot felul. Noul an a libertății sunase pentru Elveția la 1 ianuar 1308 și la 15 a acestei luni, până a nu sosi încă veste la împăratul, el află stricarea armiei sale în Turinga; porunci îndată o nuouă strângere de oști, vesti că va mergi însusi în capul lor, și făcu cu obicinuita lui hărnicie toate gătirile astei nuouă campanii; ele era abia sfârșite, când cavalerul Beringuer de Landenberg sosi de la Unterwald și îi spuse cele ce să întâmplasâ. Albert îl ascultă cu nerăbdare și necrezare, apoi când nu îi mai rămasă nici o îndoială, întinse brațul în direcție celor trei cantoane și jură pe sabia sa și pe împărăteasca sa coronă să piarză până la cel mai din urmă din acei ticăloși țărani, cari, vor fi luat parte la revoltă. Landenberg făcu ce putu ca să-l întoarcă din idei de răzbunare; dar toate fură în zădar, împăratul zisă că va merge el singur împrotiva confederaților și însemnă la 24 făurar ziua plecării oștilor. La mai 1308 armia împărătească sosi pe țărmurile Reussei; dar acolo moartea aștepta pe Albert, căci Ioan de Suaba, nepotul său, fiu al lui Rodolf, mai micului său frate, văzând că nu se pleacă a-i da moștenirea părintească, îl ucisă împreună cu alți tovarăși ai săi, în vreme ce armia era încă pe celalalt mal, și ei plecară de fugă care încotro; lăsând pe Albert murind fără ajutor.

Costache Negruzzi

Împăratul Albert

O femeie săracă, care trecea, alergă spre el și șeful imperiului german își dete duhul în brațele unei cerșătoare care îi ștergea sângele cu strențe. Această întâmplare a întârziat campania, dar duca Leopold, fiul său, să gătea de război; după poruncele sale, contele Othon de Strassberg se găti a trece Brunegul cu patru mii de luptători. Mai mult de o mie oameni fură armați de guvernorii de Welisau, Walhausen, Rohlenburg și Luțernai pentru ca să surprindă Unterwaldul despre lac. Iar duca merse către Schwitz cu fruntea oștilor sale și aducând în urmă cară încărcate cu funii ca să spânzure pe rebelii. Confederații adunară în pripă treisprezece sute de oameni din care patru sute din Uri și trei sute din Unterwald. Acest trup fu dat subt povățuirea unui bătrân șef numit Rodolf Reding de Bibereck, în esperiența căruia tustrei cantoanele avea mare încredere. La 14 noiemvrie mica armie își luă poziție pe coasta muntelui Sattel, având la picioare mlaștini și în dos lacul Egeria. Fiecare își alesese postul de noapte, când o nuouă trupă de cincizeci oameni se înfățoșa. Aceștia era surghiuniții din Schwitz, care venea să ceie la frații lor să-i priimească spre obșteasca apărare, oricât era de vinovați. Rodolf Reding să sfătui cu cei mai bătrâni și mai înțelepți și răspunsul fu de laolaltă că nu trebuia a comprometa sfânta pricină a libertății priimind oameni pătați pintre apărătorii săi.

Costache Negruzzi

Împăratul Albert

Prin urmare, li să porunci să nu cuteze a se lupta pe pământul de Schwitz. Ei s-au dus, au mers o parte din noapte și s-au așăzat într-un codru de brazi ce era pe vârful unui munte, pe pământul de Zug. A doua zi, în faptul zilei, confederații văzură strălucind lancele austrienilor. Din partea lor cavalerii văzând micul număr al acelor ce îi aștepta ca să le oprească trecerea, se deteră jos de pe cai și, nevrând a le lăsa cinstea să înceapă ei atacul, merseră înaintea lor. Confederații îi lăsară să să suie pe munte și, când îi văzură obosiți de greutatea armelor lor, să răpeziră asupra lor ca o avalanșă. Toți câți se ispitiră a să sui la acest fel de asalt fură răsturnați din cea întâi izbire, și acest șiroi de oameni merseră de-și deschiseră un drum în șirurile călărimei pe care o împinsă piste pedestrași, atât de strașnică și desnădăjduită fusese izbirea. în acel minut să auziră mari țipete la coada armiei. Stânci ce părea că să desprind singure să cobora săltând și brăzduia rangurile, zdrumicând oameni și cai. Ar fi putut socoti cineva că muntele să însuflețisă și, vrând să ajute pe munteni, își scutura coama ca un leu.

Costache Negruzzi

Împăratul Albert

Soldații înspăimântați se uitară unul la altul și, văzând că nu putea da moarte pentru moarte, s-au cuprins de groază și începură a da înapoi, în momentul acesta, avangarda turtită de măciucele căptușite cu fer a păstorilor dete îndărăt în neorânduială. Duca Leopold se socoti încongiurat de oști număroase, porunci, sau bine zicând, însuși dete pilda de retiradă, el mai întâi lăsă câmpul războiului și în aceeași seară, zice un autor contimporan, fu văzut la Winterthur galben și întristat, iar contele de Strassberg să grăbi a trece îndărăt Brunigul, auzind sfărmarea austrianilor. Aceasta fu cea întâi biruință ce câștigară confederații. Floarea nobilimei imperiale căzu subt lovirile unor săraci păstori și proști țărani și sluji de îngrășare acestui nobil pământ al libertății. Bătălia s-a numit Morgenstern, căci să începusă întru lumina stelii dimineții. Asfel numele oamenilor de Schwitz să făcu vestit în lume și, din ziua acestei biruinți, confederații luară nume de șvițeri. Uri, Schwitz și Unterwalden să făcură centrul pe lângă care veniră pe rând de să așăzară celelalte cantoane pe care tractatul de la 1815 le a adus la număr de douăzeci și două. Cât pentru Wilhelm Tell, care luasă o parte atât de înseninătoare în această revoluție, după ce îi găsim urma pe câmpul bătăliei de Laupen, unde s-a luptat ca un simplu arbaletier, cu șapte sute oameni din micele cantoane, îl perdem din vedere ca să-l aflăm în ceasul morții sale, care a urmat precum spun, în primăvara anului 1354.

Costache Negruzzi

Împăratul Albert

Topitul zâpedelor îmflase apa Schachen care luasă o casă cu ea. în mijlocul râsipurilor, Tell văzu plutind un leagăn și auzi țipetile unui copil, să aruncă îndată în șiroi, prinsă leagănul și îl împinse la mal, dar când era să iasă și el, lovirea unei bârne îl ameți și să făcu nevăzut. Sunt oameni aleși, a cărora moarte le încoronează viața.

Costache Negruzzi

Vergiss-Mein-Nicht

Viața este în trecut și în viitor: dorință și căință, în cea întâi jumătate a vieții omul încă nu trăiește și apoi începe a muri. Conștiința ticăloșiei noastre ne depărtează pururea cu privirea înainte sau înapoi; fericirea o vedem tot dincolo de orizonul nostru. Cu ce nătângie ne ținem de cele mai mici suvenire! Ce înrâurire au asupra noastră o melodie nesimțitoare poate pentru toți, o privire a cerului, vederea sau mirosul unor floricele pe care alții le calc în picioare cu nebăgarea de seamă. Așadar, mă veți ierta că vorbesc cu complacere de Vergiss-mein-nicht, floricică cu petalele de un albastru deschis, cu frunzele verde închis, pe care svițerii o numesc iarba mărgăritarului, care crește pe malul râurilor și a lacurilor, avându-și pururea picioarele scăldate în apă. Dar pentru poetul făr amor, pentru acel a cărui suflet a fost sfărâmat de chinurile unui amor viclean, aurul e numai aur, metal ca și ferul și plugul. Lauda nu este decât o groasă tămâie ce amețește capul; cununele de flori sunt cununi de spini care acopăr fața lui galbenă de sânge și de sudoare. Heinrich lăsase la Maiensa o fată care aștepta înturnarea lui; care să deștepta noaptea când era furtună și să ruga lui Dumnezeu pentru dânsul.

Costache Negruzzi

Vergiss-Mein-Nicht

După trei ani el s-a înturnat bogat și vestit. Multă vreme înaintea înturnărei sale, Măria auzise numele lui amestecat cu lauda și amirarea; și, prin o nobilă încredire, ea știa că nici lauda nici amirarea nu dasă amorezului ei atâta fericire și trufie precât îi va da cea întâi căutătură a junei fete ce-l aștepta de atâta vreme. Când Heinrich văzu de departe fumul orașului său, s-a oprit cuprins de bucurie și, puindu-se pe iarba verde, a cântat un cântec curat și melanholic, precum este fericirea. A doua zi pe la apusul soarelui, clopotele răsunară ca să vestească însoțirea lui Heinrich și a Măriei la răsărirea luceafărului. Este un mormânt la Maiensa, dar fiindcă numele ce a fost săpat pe el s-a șters, mormântul nu să știe a cui a fost; însă lăcuitorii spun că ar fi a unui cântăreț (menestrel) neamț, muzicant și poet. Cântărețul acela să numea Heinrich și, fiindcă versurile sale era toate în lauda femeilor și mai ales a Măriei, îi zicea Heinrich Frauenlob, adică poetul femeilor. El plecasă sărac ca să cutriere Alemania și să-și caute norocul prin romanțele și talentul său, măcar că nu dorea pentru sine nici aur, nici slavă. Aurul e de dorit când poate sluji spre împodobirea femeii ce iubești.

Costache Negruzzi

Vergiss-Mein-Nicht

Când îți trebuie ca să tinzi bogate covoare subt picioarele ei — ce s-ar răni atingându-să de pământ — sau să reverși în preajma-i parfumuri mai puțin mirositoare decât răsuflul ei. Slava e de dorit când poetul poate pune pe o frunte blondă și parfumată cununele ce cad pe fruntea lui, când laudele ce îi dau lui ajung, ca o dulce armonie, până la auzul femeii ce iubește. în momentul acesta, amândoi să primbla singuri pe aleea ce să-ntinde de-a lungul Rinului. S-au pus unul lângă altul pe un covor de mușchi, privin dusă în tăcere, hrăpiți de fericire. Aceea ce să petrecea în sufletul lor nu să poate tălmăci cu vorbe de om.Văpseaua puternică pe care soarele o lasă la orizon să făcuse mai albă și umbra înainta pe cer de la răsărit la apus. Amândoi au înțăles că trebuie să să ducă. Măria vru să învecinicească pomenirea astei frumoase seri, și arătă cu mâna lui Heinrich niște Vergiss-mein-nicht pe malul râului. Heinrich alergă și culesă florile: dar, lunecând, căzu în apă. De două ori apa îl aduse în față și iarăși îl apucă. La cea a doua oară, el înturnă o de pe urmă căutătură spre malul unde era Măria și, rădicând brațul, îi aruncă florile culese pentru ea.

Costache Negruzzi

Vergiss-Mein-Nicht

Voi să strige, apa îl înădușă; să cufundă și apa își reluă cursul, și râul rămasă neted ca o sticlă. Măria a murit fecioară Într-un schit de călugărițe. Au tălmăcit tristul adio a lui Heinrich și floricica albastră au numit: Vergiss-mein-nicht, adecă: Nu mă uita!

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Țarul Alexie Mihailovici poftise la Moscva pre Macarie, patriarhul Antiohiei, precum, și pre Paisie, patriarhul Alexandriei, pentru înjghebarea soborului universal ce trebuia să judece pre Nicon. Macarie plecase din ierarhia sa cu totul pentru alt scop și poftirea marelui Alexie la sobor o priimi când acum se afla în Rusia. Nevoia de a aduna mile de la creștini pentru plata dărilor și a datoriilor bisericei patriarhale din Antiohia îl silise a întreprinde o călătorie în depărtatele țări a creștinilor ortodoxi. Tovarășul său, arhidiaconul Pavel născut la Allep, ținu jurnal în toată vremea călătoriei lor, însemnând în el orice văzu mai de însemnat. Acel jurnal, ce nu este știut românilor — pentru care îndestul vorbește — nu de mult se făcu cunoscut lumei învățate. Scrierea este în limba arabă și este foarte rară. Un exemplar — din care d. Belfur întreprinse traducția sa la Londra — fu cumpărat la Allep în patria autorului și orientalistul englez nu mai putu găsi alt manuscript, oricât cercetă în bibliotecele din Constantinopoli, Smirna și Cair. D. Senkovski mai văzu încă un exemplar la repausatul Arid la Ain-Tur și ceti cea mai mare parte din el în vremea ce se afla în casa acestui învățat arab. Nu se știe cui a rămas acel manuscript după moartea lui Arid.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

El era scris în limba arabă cu litere siriene cum se obicinuiește la maroniți. Societatea Londrei pentru tipărirea traducțiilor din limbile orientale a tipărit în urmă traducția lui Belfur despre călătoria lui Macarie. Pentru a da cetitorilor noștri o idee de scrierea aceasta vom arăta parte din aceea ce privește pre România, care am găsit-o scrisă de d. P. Saveliev în al cincisprezecele lom a jurnalului rusesc din anul 1836, întitulat Bibliotecă de cetire. Patriarhul plecă din Allep joi, în a 9 a lunei temuz (iulie) 7160 (1652). Arhidiaconul Pavel (șamas Bulos) și ceeâaltâ a lui suită se întâînirâ cu el la Antiohia (Antakia) și își urmară călătoria prin Iskenderun (Alexandreta), Baias și Adana pană la Konia. De acolo, prin Brusa la Mudania. Aici se îmbarcară și la teșrin (întăi octomvrie) după trei luni de la purcederea lor din Allep ajunseră la Constantinopoli. Arhidiaconul nu uită a arăta în jurnalul său cum a priimit pre Macarie, Paisie, patriarhul Constantinopolii, ce liturghii s-au slujit la prilejui sosirei lor și cum au cercetat toate bisericile și mecetele acestei cetăți. Capitala lui Mahomet IV, care împărățea atunci, nu trase luarea-aminte a arhidiaconului decât la biserici și geamii la arnândoi patriarhii și la clerul grecesc.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Privirea lui nu se înturnă la alte obiecte. Paisie, folosindu-se de aflarea în Constantinopoli a celuilalt patriarh, depărtă cu solemnitate de biserică pre unul din mădularii clerului, care în putere stăpânea multe ierarhii și se poreclea patriarh. El se numea Chiril, de neam spaniol. Arhidiaconul Pavel îl văzu la Galata unde ședea atunci și scrise în jurnalul său că „Senior Chirii poartă cealma albă pe cap.” Doi patriarhi îl afurisiră pomenind toate păcatele și nelegiuirile lui. Nu după multă vreme, Macarie împreună cu alt Paisie, patriarhul Alexandriei, trebui să lipsească de biserică pre patriarhul rus. Macarie se îmbarcă la Constantinopoli în socotință de a merge pe apă pană la gura Dunării, dar vânturile protivnice îl siliră a ieși la Kiustenge și a-și urma călătoria pe uscat. La 12 kenun (al doile ianuarie) ajunse la Galați de unde piste două săptămâni se duse la Iași, unde fu silit a șede opt luni. îndelungata lui petrecere în acest oraș dete vreme arhidiaconului a se ocupa și de cele mirenești obiecte. El descrie lăcuința, îmbrăcămintea și obiceiurile moldovenilor și cu naivitate se miră de ei și mai ales de casele lor „la care coperișuriie nu sunt late ci-s ascuțite ca grebănul cămilei.” El încă hărăzește un osebit capitul spre a prescrie sporirea și creșterea dobitoacelor.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Iată descrierea audiinței patriarhului la domnul de atunce, Vasilie Lupul, precum ne-o spune însuș arhidiaconul: „Marți dimineață la opt șubat (fevruarie) înălțimea sa beiul înștiința pre al nostru stăpân patriarh că se găti a se vede cu el, și pe la amiază veni silihdarul într-o trăsură fără roate, ce se cheamă în limba lor sanie. Era ger și căzuse mult omăt; nu îmbla cu căruțe sau care, ce cu sănii, pentru că pe așa vreme acest fel de trăsuri sunt mult mai grabnice și mai sigure, înaintați de străjeri am ajuns la curte, unde am găsit pre beiul singur în apartamentul său. Patriarhul îi dete scrisorile trimise de Paisie, patriarhul Constantinopolii, de la cel ce fusese mai nainte Evanichie și de la patriarhul Ierusalimului. Cum sfârși logofătul de cetit scrisorile, beiul se sculă și își luă calpacul. Apoi patriarhul îi prezentă daruri de mare preț, falca de jos a sfântului marelui Vasilie, de color galben, tare grea și strălucind ca aurul, mirosul ei era mai plăcut decât ambra, și la ea mai rămăsese doi dinți, unul mare (măsea), altul mic; noi am căpătat-o la Constantinopoli, unde se păstra la o rudă a lui kir Grigorie, mitropolitul Cesariei și era cumpărată cu greutatea aurului.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Noi i-am înfățoșat și alte osemine daruri din deosebite locuri, câteva moaște de mult preț a celor doisprezece apostoli, luate iarăși de la Constantinopoli, maica orașelor. Pintre sfintele rarități, căpătate cu bani, era și o picătură de sânge a sf. Gheorghe, puțin păr a muceniței Anastasiei, care izbăvește de vătămarea farmecelor, un degit a maicei sfântului Evstafie mucenicul, niște bucățele de peatră de la sfântul mormânt, câteva bucățele din lemnul mântuitoarei Cruci de color închis ca lemnul negru și foarte grele. Noi am cercat să le punem pe foc: ele părea că ard, dar cum le scoteam, lua forma dentăi. Ele se păstra într-o cutie rătundă de lucru indienesc prea frumos lucrată. Sta în bumbac învălite cu stofă de fir foarte scumpă, care se vârea într-un ghizdan de stofă roză cu găitane de matasă albastră. Când văzu beiul comoara aceasta veni în încântare și mirare, și nu-și putea ține bucuria când îi zise patriarhul: — Toate aceste sunt pentru tine; păzească-te de toate primejdiile! Noi i-am mai dat o stecluță cu sfântul mir. Atunce beiul simți dragoste către stăpânul nostru patriarh, și-l întreblă de pricinile ce-l aduseră pe aici, de care s-a scârbit inima sa. După aceasta, ieși cu patriarhul în Divan, unde era întinsă masa.” Arhidiaconul descrie frumuseța talgerilor, a cuțitelor și furculiților, care era toate de aur curat sau de argint; rânduiala slugilor, alegerea bucatelor și a vinațelor și eticheta prânzului curței Moldaviei.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

După prânz, patriarhul fu dus iarăși cu sania la monastirea unde găzduia. Iată ce spune Pavel de domnul Vasilie: „Înaltele însușiri a beiului, mintea și cunoștințile sale, superioritatea sănătoasei lui judecăți, adâncele lui științi de înțălepciunea cărților vechi și nouă, atât în limbele străine cât și creștinești și turcești, bărbăția sa și iscusința ostășească covârșesc puterile destoiniciei omenești. Adevărat că el se asemăna cu cei mai întăi împărați greci și poate era și mai presus de ei. Calitățile lui se slăvesc în toată lumea și îmbilșugata lui generozitate și însemnatele lui fapte sunt cunoscute nu numai patriarhilor, mitropoliților, preoților,monahilor și mirenilor, nu numai prin biserici și monastiri, dar și agiii, neguțitorii, dervișii, meșterii și alții din norodul turcesc obicinuiesc a se jura pe capul lui. Cu toate aceste, el pân acum este obiectul urei lor și cu greu își va putea ține stăpânirea. El, precum am zis, e cunoscut în toată lumea: țarul și magnații Muscoviei (Rusiei) foarte se bucură când priimesc de la el scrisori și îi arată mare stimă. Asta vine pentru că ei au auzit de caracterul lui, că el iubește și cinstește bisericile și monastirile și împărțește mile la toți oamenii. Riga de Lihistan (Polonia) și magnații leși iarăși îl stimă; Ihmil (Hmel), capul cazacilor, a luat de noră pre fata lui; hanul și tătarii îl iubesc mai mult decât pre oricare; împăratul Germaniei, riga ungurilor și venețianii sunt în bună plecare către el.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

El tipări un mare număr de cărți bisericești, de slujbe duhovnicești și tâlcuiri la ele. Pentru poporul său moldovenesc tipări cărți în limba românească. Mai nainte norodul își cetea rugăciunele serbește, care seamănă cu rusește; începând din Bulgaria, în Serbia, Valahia, Moldavia, țara cazacilor și Muscovia, pretutindene cetesc serbește, în care limbă sunt scrise cărțile lor. Dar limba valahilor și a moldavilor este romană (lingua romana) și ei nu înțeleg ce cetesc serbește. Pentru aceasta, el făcu lângă monastire o zidire de peatră pentru școală, pe lângă care a și tipărit cărți în limba lor firească. Serbii, bulgarii, cazacii și muscovii (moscalii) vorbesc tot o limbă care se schimbă numai pe alocuri, dar cărțile și scrierile lor sunt tot un fel piste tot locul.” După ce zice aceste de domnul Vasilie, iată cum descrie Pavel și pre supușii lui: „Seansele Divanurilor de sâmbătă era însemnate numai pentru judecarea criminaliștilor, pentru hotărârea la moarte a ucigașilor și slobozirea nevinovaților. Preaputernicul Dumnezeu n-a lăsat pe fața pământului norod mai rău decât moldovenii, căci toți sunt războinici sau tâlhari. Socoțindu-se de când Vasilie s-a făcut bei, adecă cu douăzeci și trei ani în urmă s-au osândit la moarte mai mult de patrusprezece mii de vinovați.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

însă el niciodată nu hotărăște moartea pentru cea întăi vinovăție. Pre vinovat numai cât îl schingiuiesc, îl bat cu bicele și îl pun la stâlp; apoi îl slobod. La a doua greșală îi taie o ureche: la a treia, cealaltă; numai după a patra îl omoară. Noi însăși am fost marturi de trăsurile caracterului acestui norod, care insuflă groază; ba încă am văzut cum ducea la moarte până și preoți. Beiul, cu toată strășnicia lui, nu fusese în stare a-i îndrepta. Până și femeile și fetele moldovenilor sunt lipsite de toată cuviința și măcar că beiul le taie nasurile, le pune la stâlp, și le îneacă, încât au perit vro câteva mii, tot nu le poate îndrepta purtarea.” Patriarhul nu văzu îndelungă vreme pre domnul. „În sfârșit am aflat—scrie arhidiaconul—pricina lipsirei sale. împregiurările următoare îl siliră la aceasta. El priimi o scrisoare de la un preot cuprinzătoare că boierii îi sunt vânzători și că ei împreună cu Megas-logofătul s-au pus la cale să-l omoare. Cu vro zece zile în urmă, logofătul cu chip viclean se întâlni cu riga maghiarilor (ungurilor) și cu Matei, beiul Valahiei, ca să aibă la ei scăpare la întâmplare de nevoie; că el pârâ cătră ei pre Vasilie, că are gând să cucerească cu ajutorul cazacilor Ungaria și Valahia.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Amândoi stăpânitorii se aprinseră de mânie auzind de aceasta și încredințară lui Megas-logofătul înseninătoare putere ca la treizeci mii de ostași, ca să meargă cu ei împrotiva lui Vasilie și să-l omoare. Logofătul știu a se alcătui cu ei, încredințându-i că el și ei au tot același gând. El se vorbi cu capiteniile armiei moldovene, ca ei să puie mâna pre Vasilie în duminica Paștilor, în vremea liturghiei, în monastirea unde el obicinuit prăznuia această mare zi; să-l bage într-o chilie și să-l omoare. Prea bunul Dumnezu nu-i îngădui; scrisoarea de care am pomenit, îl înștiința de acest complot. Dărnicia și îndurarea care arăta fiecărui depărta de la el această nenorocire. Cum se înștiință Vasilie de complot, îndată se închise și strângându-și visteria și averea se duse cu familia sa la cetatea Hotinul pe hotarul Poloniei. Aici își adună ostașii, dar toți era necredincioși și vânzători. El se trase în cetate și, în săptămâna patimilor, trecând râul, se duse la cetatea numită Camanija (Camenița), în ocârmuirea leșască. De acolo scrise la Constantinopoli, arătând cele ce se întâmplaseră și trimise să ceară ajutor la Ihmil (Hmel), hatmanul cazacilor și la fiiul lui, ginerele său Timofei. Totodată trimisă să ceară oaste de ajutor și la hanul tătăresc.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Pân a nu purcede din Iași, domnul Vasilie pedepsi cu moarte pre trei șefi ai armiei sale. Unul din ei era serdar-elascher. Vasilie îi era naș și doamna nașă, și ei îl iubea foarte mult. Beiul nu ascundea de el nici o taină și avea către el cea mai mare bunăvoință. El îl trimise o dată ambasador la riga ungurilor Racot (Racoci II, domn Transilvaniei), iar el se puse la cale cu riga să gonească pre bei de pe tron, încredințându-l că Vasilie cumpără pre turci ca să puie rigă pre frate-său, Racot îl crezu. Altă dată îl trimise ambasador la Matei, voievodul Valahiei; el îl înșălă și pre acesta tot cu așa chip, încredințându-l cu necredință și minciună că beiul cumpără pre turci și stăruiește să capete de la ei voie ca să puie stăpânire pe tronul Valahiei pentru fiiul său ștefan. Acesta iarăși îl crezu precum și celalalt. Se înțelese cu riga unguresc și închieră legătură cu logofătul, cărui îi făgăduirâ să-l facă domn Moldaviei prin toate mijloacele și puterile lor. Logofătul nu încetă de a trimite jalobe, de a înșela și a întrebuința toate putințile până ce nu trase în partea sa pre cele mai însemnate fețe din Moldavia, care foarte ura pre Vasilie, pre boierii lui și pre toți grecii.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Pricina urei lor era mai ales pentru că nepotul lui Vasilie, a cărui nume nu-mi vine în gând, necinsti patru mii de fecioare(!). Rudele lor se jăluiră: era cu neputință a se tăinui nelegiuirea lui, pentru că el năvălea noaptea în casele lor și silnicea fetele; las că era vinovat și de alte răutăți. Trei ani logofătul prelungi hrănindu-și gândul pană ce agiunse scopul și priimi de la Constantinopoli învoirea turcilor la uneltirile sale. Vasilie, mai în urmă, îl chiemă și îi dete în păstrare zece mii de galbeni. El îndată închipui o nouă viclenie: trimise pre femeia lui la un sat depărtat și, după câteva zile, înfățoșa beiului o scrisoare în care se zicea că ea se află foarte bolnavă. Beiul îi dete voie să se ducă s-o vadă. Dar mai întăi, râzându-și de beiul, el încet, încet, slobozi oștile străine alcătuite din greci, șerbi, bulgari și alții, pre care domnul le ținea cu cheltuiala sa de câțiva ani. Logofătul punea înainte că beiul n-are dușmani, împrotiva cărora să aibă trebuință de apărare. Apoi, vărsând banii care-i luase spre păstrare, în toate duminicile postului mare slobozea câteva detașamente din ele, pană ce i-a împrăștiat pre toți. Viclenia se nimeri; ostile pământești se smulseră și ele de la supunere către domnul lor.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Vasilie plecă din Iași în gioia săptămânii mari. De nu trimitea pre nepotul său cu oaste ca să strice podul cel mare ce era în drumul dușmanilor, ei îl apuca încă în țara lui. Cu aceasta câștigă câteva zile, pană ce ei așezară podul și acum era târziu de a mai pune mâna pre el. Să fi văzut cineva spaima și groaza ce s-a împrăștiat pretutindeni după ieșirea leului din munții săi! Toți lăcuitorii orașului s-au făcut potlogari și tâlhari. Neguțitorii și orășenii cei mai însemnați își strângea averile prin monastiri și se întărea acolo puindu-și carele și trăsurile. Noi ne aflam în asemene groază, pentru că nu mai văzusem de când eram asemine lucru. Slujba și rugăciunile încetaseră. Bisericile și paraclisele era pline de merinde și alte lucruri. în agiunul Floriilor noi am făcut vecernie în trapezarea monastirii, și a doua zi numai utrene. Pe la amează, logofătul intră în Iași cu numeroasa lui oaste și trase la casa lui. Luni dimineață merse la curte și se traseră toate clopotele, vestind că s-au suit pe tron. Trei ani unelti el planurile sale până ce le aduse în împlinire. Luă titlu Ioan Georghie Stefanos voievod. Acest obicei este la beii Moldaviei și a Valahiei de a pune înainte numelui lor cuvântul Ioan ca porecla la arabi.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Pe pecetea lor este un cap de vițel. Numele beiului era Giorgi (Gheorghe) și părinții și străbunii lui au avut mai de mult vrednicie domnească, iar obștește le zicea Stefanos. Magnații, oștea și norodul i s-au supus, pentru că el era de nația lor. Pricina urei lor asupra lui Vasilie urma pentru că el era de nație grec și avea curteni și favoriți greci ce desprețuia pre moldoveni și îi aduseră în cea mai mare sărăcie și ticăloșie. Pentru aceasta, aste două noroade (grecii și moldovenii) hrănesc unii către alții cea mai mare ură. în sâmbăta Paștilor au sunat din toate clopotele de cumnînnopta pană ce răsări soarele. Noi ne-am sculat, am slujit și am cântat Hristos au înviat în trapezarea monastirei. Toți grecii mireni și călugări cu spaimă își aștepta pe tot minutul moarte de sabie. Cât pentru noi, îndată ce noul bei se sui pe tron trimise stăpânului patriarh merinde de mâncare, rugându-l pentru rugăciunile sale și făgăduindu-i tot binele, care fu prea de mulțămire patriarhiceștii sale inimi. Noul bei ne cunoștea de mai înainte. Din lunea luminată pană la duminica Tomii nu s-a mai slujit liturghie de groaza și de frica care domnea. Ne-am înștiințat că Timofei, fiiul lui Ihmil și ginerele lui Vasilie,trecuse râul Tur (Nistru), care hotărăște Moldavia de țara cazacilor, cu oști din pământeni de ai săi, ca să se bată cu noul bei, și că spărsese străjile ce era la marginea acestui râu.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Cum priimi vestea aceasta, noul bei se găti să întâmpine pre dușman cu ostile sale, și abia ieșise împrotiva lor cu regimentele ungurești și muntenești și din nou trimise să ceară ajutor, în vremea aceasta se apropii avantgarda cazacilor ce se cheamă aici satragi (ceahragi) în număr numai de trei mii și respinse oastea care beiul trimise asupra lor. Pe lângă însuși beiul s-au adunat ca la patruzeci mii ostași din moldoveni, unguri, nemți, valahi, șerbi și alte nații. Atunci era vremea sfintelor prăznuiri a Domnului, la care stă toată nădejdea acestei lumi de jos; dar de frică și de spaimă toți tăcea și n-au prăznuit sfânta săptămână. Beiul ieși din Iași cu toate oștile aceste mercuri, a doua săptămână după Paști; toți neguțitorii greci fură siliți a merge cu el la război. Curând se întâlniră cu cazacii și se bătură mercuri de la amează pană gioi la amează, când cazacii împrăștieră oastea beiului, pricinuindu-i mare stricăciune. Bătălia a urmat așa. Cazacii sta după tabere și întăririînaintea cărora era puse arabalele lor de tot feliul. în centrul poziției era ei cu caii lor păzind cea mai mare liniște și tăcere în baricadele lor, încât nu se vedea nici un om. Moldovenii gândea că sunt morți și trimiseră un detașament de darabani, ca la opt sute de oameni, spre recunoaștere.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Când G. ștefan Voievod începu a împușca în ei din șese tunuri și darabanii din pușcele lor, cazacii într-un clip s-au sculat, au deschis foc din unsprezece tunuri, au dat busta înainte, slobozind pușcele; apoi, scoțând săbiile tăieră pre toți darabanii, între aceste, artileria grea împroșca în toate părțile și nu mai rămase altă scăpare decât fuga. Atunci Timofei dete năvală și vrăjmașii fură sfărâmați cu desăvârșire. Cazacii sunt foarte harnici la război și, fiind de o deosebită vitejie, niciodată nu dau înapoi și se întorc la fugă. Ei au arătat aceasta în cei doi ani trecuți, în vremea războiului cu leșii. Ei se apără în șanțuri, și sunt piste măsură răbdători la drum; se hrănesc numai cu pâne neagră și cu apă și n-au nici corturi, cu cât mai vârtos alte lucruri de lux. Cu Șeful lor Timofei, Vasilie a închiet o solenelă alianță. Cazacii se arătară în marginea Iașilor, unde mai urmă o bătălie pe care noi am privit-o din clopotniță.” Cazacii, după cum spune arhidiaconul, urmară cu neâncetare pre biruiți. Timofei Hmelnițki intră în Iași. Orașul fu dat în pradă. Turcii și jidovii era uciși sau schingiuiți pană ce-și arăta averea. Clopotele se trăgea pe la toate bisericile, și patriarhul Antiohiei sluji un Tedeum de mulțămire pentru sănătatea „fericitului Domn Vasilie voievod, hatmanul Zinovie, beiul Timofei și soțiile lor“.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Domnul Vasilie fu chiemat de la Cameniță și se înturnă în capitala sa la 28 april. Cazacii îl întâmpinară cu pompă, împușcând din 11 tunuri a lor și din 6 luate de la protivnici. El începu, iarăși a domni, dar nu pentru mult. Plecă cu Timofei asupra dușmanilor. „După praznicul înălțării lui Hristos priimirăm veste că Vasilie bei și ginere său Timofei fuseseră amândoi învinși și plecaseră de fugă împreună cu cazacii. Noi pân atunci eram fără grijă, pentru că auzeam în toate zilele că ei de patru ori au sfărmat de tot pre unguri și pre valahi. Acum, din împrotiva, orice nouă veste ne împlea de îngrijire și de-spaimă și norodul, ca mai nainte, își căuta scăpare prin monastiri. în sfârșit, se înturnară la Iași cazacii biruiți și fugari, beiul și Timofei, și îndată trimiseră la Ihmil (Hmelnițki) ca să-l înștiințeze de împregiurări. Cu toate aceste, auzirea că ei de patru ori au biruit pre unguri, valahi și serbi s-au adeverit. Nimeni n-au putut a le sta împrotiva. Ei au ajuns cale de o zi departe de orașul Durgaița (Târgoviște), capitala beiului Valahiei. Matei le-a ieșit întru întâmpinare cu mulțime de oaste din valahi, unguri, serbi, greci, arnăuți, bulgari și turci.

Costache Negruzzi

Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Ostașii lui Vasilie și a lui Timofei au năvălit ca lei în ei, făcându-și drum până la cortul beiului. Au rănit pre Matei cu un glonte la picior și i-au împușcat și calul. El s-a apărat cu sabia pană ce a început a însera, atunci, scoțându-și ciubota din piciorul rănit, încalecă pe alt cal urmând a se apăra. Toată oastea lui era gata a se închina lui Vasilie bei și cazacilor, când preputernica și nestatornica vreme deodată aduse vifor cu tunete și fulgere, ploaie și grindină care cădea ca peatra pe armia lui Vasilie și pe cazaci, pentru că vântul le era în față. Moldovenii iarăși se arătară necredincioși și se uniră cu Dușmanul, și cazacii nu putea să sloboadă din tunuri pe o așa silnică ploaie. în vremea aceasta muntenii și-au gătit tunurile lor cele mari, și, deschizând strașnic foc din tunuri și din pușce, au pricinuit nerânduială în dușmani. Moldovenii mai întăi și apoi cazacii au plecat de fugă și au fost sfarmăți pe drum. Vrăjmașul îi luă de goană cu sabia a mână și ucise o mulțime din ei. Aceasta fu cea mai nenorocită pentru ei vreme, învingătorii îi goniră cale de trei zile; mulți căzură prinși; câți au scăpat de soarta aceasta s-au înturnat la Iași.