Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

El ușor au înțăles fapta Zumii, însă nu cuteza a vorbi nimica, temându-să să nu săjărtvească iubitul său fiiu de mânia ce sălbatică a lui Azan; pentru aceasta hotărâsă a muri dimpreună cu soție sa. În răvărsatul zorilor s-au adunat giudecătorii ca să cerceteză pricina și să giudece pe Mirvan și pe Zuma; ușile sălii s-au deschis și s-au poroncit indienilor ca să între în sală; mulțâmi de indieni s-au adunat împreună cu căpiteniile lor celi tainice, Ximeo, Azan și Tamir. Pe amândoi nenorociții i-au adus străjile denainte giudecătorilor în fieră. După ci au văzut Zuma că și Mirvan ești la închisoari, striga cu glas mari că el nu este părtaș faptilor ei.. „Stai, Zumo, au răspuns Mirvan, moarte ta s-au hotărât și poți tu credi că eu voi mai puté trăi după moarte ta? Eu nu sunt învinovățit și mă împărtășăsc de bunăvoi la nenorocire ta; las, Zumo! să murim tăcând, las să murim cu vitejii, și copilu nostru să trăiască.” Zuma au înțăles cuprindire cuvintelor acestora, ea n-au răspuns nimica, ci numai vărsa parai de lacrimi: ea nu puté tăgădui fapta ei la cari fusăsă martori gubernatorul și Beatrix. La întrebarea ci i s-au făcut, de la cine au luat praful ci l-au turnat în băutură?

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

— „De la mine”, au răspuns Mirvan. Zuma să giurá de iznoavă că el n-are nici o știință de scoposul ei: „Dar ci feli de scopos avei tu, iarâș o întreba, nu cumva să otrăvești pe gubernata?... Ce ai vrut tu să faci cu praful? Poati că ai întrebuințat vreo tămăduire spre însănătoșari? ...” La această întrebări tremura Zuma de frică; într-acel menunt uitându-să la Azan cel cumplit: ochii lui cei plini de foc umple pe Zuma de groază; i să pare că îl vedi cum jărtvești pe copilul ei: „Nu, nu, striga ea înspăimântată, nu, nu știu nici un feli de leac.” — „Așadar, au trebuit să fie otravă, mărturisăști tu aceasta?” — „Eu nu mărturisăsc nimica.” — „Așadar, răspunde.” — „Eu nu pot decât a tace.” La acest cuvânt, iesă Ximeo din mulțime și să pune între amândoi soții, zâcând: „Să mi să dei și mie herăle, eu voiesc a muri împreună cu ei.” „Ah! părintile nostru, trăiești, trăiești pentru copilul nostru“, striga Mirvan și Zuma, dir Ximeo rămăsăsă în hotărâre sa. Judecătorii au luat poroncă să nu întrebuințăză munci ; ei au trimis pe Ximeo la casa sa și au poroncit ca pe amândoi soții s-îi ducă iarâș la închisoari, și doftorul zâce că de vremi ci la boala gubernatii nu au agiutat nicicum, nici celi mai tari și mai lucrătoare doftorii, și că la această boală întâmplându-să simptomile celi mai tari, el au trebuit numaidecât a avé prepus de otrăvire, și că fapta Zumii ce cu scopos rău fărâ de nici o îndoială au întărit socotința aceasta; în scurt, că el nu să îndoiești că această roabă nelegiuită au dat gubernatii otravă pe încetul lucrătoari, făcând aceasta pentru că s-au văzut dipărtată de slujba ci o face lângă persoana grafinii, și temându-să să nu biruiască tinerețile gubernatii, și îngrijire ce pentru ea, otrava ce dată întru o mică parte, au vrut să săvârșască fapta ei ce ră prin o parte mai mari de otravă.

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

Judecătorii, auzind aceasta, să spăimânta; și așa i-au hotărât pe amândoi ca pe niște dovediți otrăvitori, ca încă întru aceeaș zâ să-s ardă de vii. Amândoi osândiții au trebuit să-i aducă înapoi în sală ca să-ș audă hotărâre. Mirvan asculta cu vitejască statornicie, dar Zuma, plângând necontenit, au căzut la picioarile bărbatului ei, zâcând: „Eu ț-am pricinuit moarte, numai aceasta mustră cugetul meu. Ah! Mirvan! Iartâ-mă..” „Las aceasta, au răspuns Mirvan, las să ne jăluim numai asupra nemilostivirii cei cumplite a giudecătorilor noștri! Mângâie-te, Zumo! și fii liniștită. Cei ci ne osândesc ne slobod dintr-un giug nesuferit: încă câteva ceasuri și nu vom mai fi robii lor.“ Acești cuvinte au pătruns inima ce împietrită a lui Azan: „Mirvan, au strigat el, nu te îngrijî de soarta fiiului tău, el trebuie să-mi fie mai scump și mai iubit decât al meu.” Aceasta au urmat la ceasuri înainte de amiazâzi. Poroncă să da de clădire lemnilor. Gubernata era întru adivăr acum aproapi de moarti. Doftorul au spus grafului că au pierdut cu totul nădejde pentru însănătoșare gubernatii, că ești cu neputință să mai poată suferi încă de trii ori furia frigurilor și în 6 zile va perdi viiața. Aflându-să graful și Beatrix în ce mai mare diznădăjduire, nu mai gânde la milă și iertări, țâind pe Zuma de ce mai urâtă arătări ci au putut naște fire; el au poroncit numai lui Mirvan să i să făgăduiască iertări de va mărturisi fapta lui ce fărâ de legi.

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

„Spuneți gubernatorului, au răspuns Mirvan, că de mi s-a făgădui ca și Zuma să rămâie în viiața, iarâș altă mărturisâre de la mine nu va dobândi.” Gubernatorul nu voie să-s afle în orașul Lima când vinovații era să-s ardă, pentru aceea s-au dus la o moșie unde ave casă și grădină departe giumătate de ceas de la oraș, de unde era noapte să-s întoarcă înapoi. Nenorocitul Ximeo în zadar alcătuia în sine mii de planuri ca să mântuie de moarte pe Mirvan și pe Zuma: ar fi adunat pe prietinii săi, dar aceasta nu era cu putință, căci ișpaniolii pază pe indieni în toate diminețile atâta de tari, încât nici nu puté vorbi în taină cu Azan și Tamir. în sfârșât, după toate s-au dat o proclamații prin cari să poronce tuturor indienilor din Lima să-s afle față la pedeapsa morții vinovaților. Indienii era fărâ arme: gvardia ișpaniolească s-au îndoit și s-au așăzat împregiurul grămăzii de lemne; pe lângă aceasta, soldați trebuia să întovărășască acești jărtve nevinovate la locul osândirii: nu mai rămăsăsâ altă decât a să supune poroncii! În vremi când aștepta tot orașul întristat această tragedie, gubernata zace în pat fărâ să știi nimica de această întâmplare; neodihna celor ci să afla pe lângă dânsa o au făcut a cerceta pricina: ea prepune că Beatrix i-a tăinuit cevaș.

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

Beatrix ieșea ades din odăi ca să lasă slobodă curgire lacrămilor sale. într-acel ceas au întrebat grafina pe una din dame ci să lucrează? Poroncindu-i numaidecât să nu-i tăinuiască adivărul, și dama au fost silită a-i discoperi tot, adăogând că Zuma și Mirvan, în loc să tăgăduiascâ fapta lor ce nelegiuită, mai vârtos s-au lăudat că o au făcut; grafina s-au spăimântat! „O, preputernice Dumnezăule! au zâs ea, pre tine te rog cu credință.” Ea au poroncit s-îi înhame caii la trăsură, s-au sculat degrabă din pat cu agiutoriul damelor sale și s-au îmbrăcat; trăsura trage, și ea au poroncit să o suie, cu toate lacrimile și împrotivirile damelor și a Beatrixii. Patru robi merge pe lângă ea și al cincile țâind un cort o apăra de razile soarelui; întru acest chip, șăzând și acoperindu-și fața cu un voal alb, purcede. .. Ceasul al 6-le bate și Mirvan cu Zuma iesâ din închisoare cu herâle în mâni și în picioare ca să-s ducă la locul morții. Zuma, de abia putând păși, să răzăma de umărul unui preot și doi soldați o duce printre mulțime norodului cari navale să o vadă. Între norod zărești ea pe Azan cu copilul ei în brață, ea sloboade un țâpet pătrunzători; țipet ci ișea din inima unii maice!

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

Sâmțându-să atunce cevaș mai în puteri, să smuncește din mânile preotului și a soldaților și să răpede înainte lui Azan cari vine aducându-i copilul; Azan îl pune în brațile maicii sale. Nenorocita Zuma varsâ pâraie de lacrâmi, dând copilului său ce de pe urmă sărutări. „Zumo! îi zici Azan încet, nu te temi, socotește că moarte ta este răsplătiri, și că va țâne taina noastră cu atâta mai mult nevătămată.” „Ah! Eu nu poftesc nici o răsplătiri, au răspuns Zuma, numai de ar scăpa de moarti gubernata...!” Mai mult nu poate vorbi: soldații o ieu iarâș între dânșii și purced mai înainte, tot însâ mai era pân la locul osândirii lor vreo pași îndatâ trâmbița vestești apropierea vinovaților, și grămada lemnilor să aprinde! Tot norodul întră împreună cu ei în drumul cu copacii în capitul căruia să vidé grămada de lemne aprinsă a căria pară să vidé gâlgâind pănâ la nori. întru viderea această strașnică, leșinaă Zuma de spaimă: atunce îi lipsăște grija ce avé de copilul și de bărbatul ei, amețala cuprinde locul sâmțârei; ea nu mai vede nici sâmțăști altă decât numai groaznica moarte pe cari o vide înainte sa! Puterile o lasâ, sângile i să încheagâ, fața i să acoperi cu gălbineala morții și cădi în brațile preotului carile îi da învățătură asupra pocăinții, și o gate spre moarte!

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

„Zumo! i-au zis Mirvan, moarte noastră nu va fi gré: vezi acest fum gros ci să înalță în sus, acesta ne va înădușâ întru o clipală de ochi.” „Ah! au răspuns Zuma, cu glas de abia înțălegători, fiiștecari pas duce pe Zuma mai aproapi de moarte și înmulțăști groaza ei!” Acum indienii întristați și mâhniți să înșârasă împregiurul focului spre sămnul măhniciunii, țâné fiiștecare în mână câte o ramură de chiparis: gvardia ișpanioleascâ îi încungiurasă... Când, fărâ de veste și neavând nimine nici o nădejdi, un călăreț vine cu graba ce mai mari, strigând: „Stați! Stați! Gubernata vă poroncești, cari vine după mine!” Îndatâ stau toți pe loc. Zuma plânge cu mâinile ridicate cătrâ ceri, însâ sufletul ei cel slăbit de frică încâ nu puté ave nădejdi de mântuire; iatâ că s-au văzut și gubernata. Agiungând ea pe nenorociții soți, s-au oprit lângă ei: gvardie îndată mergi și încungiură trăsura ei. Indienii apropiindu-să, s-au pus în prejma ei într-o giumătate de țarcul. După aceasta, grafina, rădicându-și voalu, îs discoperi fața ce galbănâ, bolnavă însă lină, blândă și mila arătată. Ea au zis cătră norod: „Eu nu am puteri a faci milă cu cei nenorociți, dar sunt încredințată că mi-i va dărui gubernatorul, însâ părâ atunce îi ieu supt apărare și ocrotirea me: să li să iei obezile din mâni și picioari și să-s stângă focul acest strașnic, cari nu s-ar fi aprins niciodată de aș fi știut cevaș de dânsul mai înainte!” Întru auzul cuvintelor acestora, toți indienii aruncă ramurile lor de chiparis și strigă cu un glas răsunători: „Să trăiască gubernata!“ Ximeo, ieșind afară din mulțime, striga: „Drept ești, ea va trăi!” Zuma cade în genunchi, zicând: „Preputernice dumnezăule!

Costache Negruzzi

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

Săvârșăști lucrul tău!” Gubernata cheamă pe Mirvan și pe Zuma ca să margă pe lângă trăsura ei. întru acest chip s-au întors în palatul său, pitrecută de mulțime norodului cari binecuvânta mila și bunătate ei cu râvna ce mai mari. Agiungând, au zis lui Mirvan și Zumii să între în odaia ei: să culcă în crevat și le poroncești să șadă lângâ perinile sale. Mișcare, ostineala, jale și spaima întru atâta slăbisă puterile săli, încât socote că acum moartea nu ești departe. Ea dă o mână lui Mirvan și alta Zumei; Zuma, scăldând mâna în lacrâmi, o priimești îngenunchind. Beatrix, neputând suferi această priveliște cari-i pricinuie dureri inimii, să rugá gubernatii s-îi triimată pe amândoi indienii în alăturata odăi, poroncind ca să fie acolo supt pază. „Ba nu, au zis gubernata, eu îi ieu în chizășie me, știind că ei nu au făcut nici un rău înainte preputernicului giudecători. Ah! lasâ-i, lasâ-i aicea, căci ei îmi vor deschide porțile raiului!” — „O, Dumnezăule mari! zâce Beatrix, pot să te las în mâna arătărilor ci te-au otrăvit?” „Unde mi-ar fi mai bine într-acest menut, urma grafina, între prietini ar trebui să aud numai tânguiri multe și de prisos, dar mâinile aceste tremurătoare pe cari le strâng

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

CAPITOLUL ÎNTÂI - PENTRU NESTATORNICIE Nestatornicie este o ades schimbări a socotinții, iar nestatornicul îi așé: lasă celi mai buni socotinți mai mult pentru nătângime decât pentru o dreaptâ giudecată și, după cum el esti foarte nerăbdători ca să socoteascâ cu înțălepciuni faptile sale, așa vre să-ș urmezi și să-ș facă toate lucrurile după fantasie și plăcerea lui; nici o dreptate sau înțălepciuni nu poate pune hotar patimilor sale, fiindcă este înfierbântat și iute cătrâ dânsâle. Di-i placi ceva, în menuntul ci să bucură de dânsâle le și urăște. Toate mișcările sale samănă fulgerului cari, când lucești, și treci. Ura și dragoste lui nu țân mai mult decât ca o nălucire. De întrâ în inima lui niscaiva bune gânduri, nu le găzdăluiești în sâni mai mult decât o noapte iar, de-i vin iarâș piste puțân, le peripiisăști numai ca pe niște oaspeți, iar nu ca pe niști prietini. Socotința sa este așa de cu îndoialâ, încât în menuntul acesta nu știe ci are să facâ în celalalt, căci schimbă pe tot menuntul socotința, precum schimbă luna față. El nu are prietin, ca să-l iubascâ cineva, nici vrăjmaș de care să-ș teamâ, căci iubire lui esti fărâ statornicie și urâciune lui fărâ multă țineri, măcar că pe fiiștecari zi faci nouâ închipuiri, dar poate cineva zâci că nu faci niciuna, căci schimbându-le des, îndatâ le și uită.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Atâta iubești schimbările, încât s-ar bolnăvi de ar fi numai un feli de pitreciri. De va privi cineva năravurile, socotințâle și obiceiurile lui, mai va puté credi că el s-au făcut mai mult din ce dintăi materii decât din celi patru elementuri. Orici lucru îi vesălești auzul, îi stăpânești și sufletul. Fiiștecari zâ îi pricinuiești măhniciuni și bucurii. El este un strein în casa lui: momiță în alte locuri și orice altă decât om. CAPITOLUL AL 2-LE - PENTRU NEMULȚĂMIRE Nemulțămirea este o neplăceri a sufletului pentru starea aceastâ de acum, iar nemulțămitul esti așa, că niciodatâ nu-i flămând, nici sătul, și gura lui izvorăști de-a purure parapone. Din toate vremile urăști pe această ci ești, și numai ce trecutâ este orighinalul mierării și a laudelor lui. El nu bagă în samâ nicicum aceea ci are, căci este foarte lipit la aceea ci nu ari: niciodatâ nu poartă grijă pentru aceea ci este, căci grijăști totdeauna pentru aceea ci nu este. De-i scoate prietinu la masă ce mai bună bucată, o ia cu o mulțămire întovărășită cu posomorâri și cârtire, zâcând: că nu socotești de fericiți nici o adunări unde nu poate cineva trăi cu slobozănii și că mai plăcut este să-ș aleagâ cineva sângur bucățile decât să le iei de la alții.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

El criticarisăști și poroncile lui Dumnezău și rânduiala firii și darurile norocului, însurare esti o mari greutate; neânsurare, singurătate; slava, foarte zavistuită; prostia neamului, catafronisâtă; postul, foarte greu; lege pre cumplită; bogăție, foarte supărătoare; sărăcie, pre necinstită; cuvintile lui trebui să fii dogme nesmintite, și socotințile lui, pravili hotărâtoare. Urâciune lui curge numai din mici fantasii, și o ră și deosăbitâ idiomă ci cari i-au făcut catigorie atâta obicei, încât și însuș fapta bună nu este scăpati de ocările și catigoriile sale: zavistia îl faci uscat și posomorât. El de-a purure află oareșcare lipsă sau nesăvârșâre în stare lui, pănâ când vedi încâ lângâ dânsul oameni care sunt tot cu aceeaș stări și cinste cu el, și nu oftează atâta pentru a lui nenorociri, cât mai mult pentru a altor oameni fericire. Ce mai mari a lui bucurie este să vorbascâ de vărsări de sânge, morți, îngiungheri și traghicești istorii. Numai frica îl țâne ca să nu fii nemilostiv, căci de n-ar avé sufletul fricosului, ar avé totdeauna inima vânzătoriului, fiindcă fericire celoralalți oameni mai mult îl amărăști decât a lui poate să-l vesăleascâ, moari; nu atâta de măhniciune când el pică, cât de nemulțămiri când alții să ridică. CAPITOLUL AL 3-LE - PENTRU LENEVIRE Lenevire esti o șâderi fărâ lucru.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Iar leneșul esti așa, că nu știi ci vra să zâcă viață lucrătoare, nici socotește altâ ziua și noapte decât cum să scape de lucru, și treaba lui ce mai lungâ și obicinuită ești somnul. El să mișcâ ca o mihanii, umblă ca un podalgos, șade ca un idol fărâ suflare, să scoală ca un olog și să vedi că pari că n-au adus închieturi în lumi. El vorbești mai mult prin vis decât treaz și visazâ mai mult când îi treaz decât când doarme. Bucătărie, masa și așternutul sunt luptile cinstii, unde dobândești nemurirea lui. De hotărăști să metahirisascâ mânile, nu o faci pentru alta decât ca sâ-și umple pânticile. El să îngreuie mai mult să spui aceli ci nu au făcut, decât alții să istorisascâ aceli ci au făcut. Să vedi că s-au zâdit mai mult pentru ceea lumi decât pentru aceasta, și să bucură atâta să opreascâ pe alții de la treabă, cât și el să nu facâ nimica. El urăști atâta lucru, încât mai bine voiești să moarâ de foame decât să-s ostineascâ, sau mai bine să caliceascâ decât să lucrezi, și protimisăști să-s isterisascâ de o mii de lucruri întru aceastâ ticăloasă nesârguință decât să-s sâleascâ ca să le dobândeascâ.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

El este ucigașu vremii, stricători tinereții, dascăl a răutății și, într-un cuvânt, o netrebnică sarcină pământului. CAPITOLUL AL 4-LE - PENTRU NECREDINȚĂ Necredința este o izgonire cu totul a slavii lui Dumnezău, iar necredinciosul nu vre să știi nici un Dumnezău, decât că lumea este raiul său, și el însuș idolul său. Cătrâ celi sfinte inima sa esti o bucată de carne moartă cari nu sâmțăști nici frică, nici grij, nici mustrări de cuget. Alt stăpân nu are decât poftile lui. Minte ești robul său, legea — comedie lui, sâmțâre — evanghelie lui și pofta trupului său — canonul credinții sale. Pe efsevie atunci învață a o fățarnici sau a o difăima, când știe că să va folosi de dânsa. De nu să va întâmpla bine vreo lucrare a lui, hulești pronie și pe Dumnezău, pe care îl difaimă, iar de să va întâmpla după dorința lui, o socotește urmare a norocirii sau a minții sale: norocul este idolul la cari să închini și pe cari îl cinstești. Ilicrinia îi slujăști numai pentru luare în râs. El dreptățăluiești toate răutățile și ocărăști toate faptile bune; nu îș poate aduci aminte de moarte fărâ groază și blestem, de cari să și temi mai mult decât de pedeapsă, căci de ea esti încredințat, iar de pedeapsă să află la îndoială.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

El mergi des pe la locurile celi sfinte, dar pentru pitreciri ca la theatru, ca să-ș sature ochii și urechile și ca să iei nouă materii de hulă. O, cum calcă și celi ominești și dumnezăiești, cât agiunge să-s măreascâ! și de n-ar purta trup ominesc, ar puté zâci cineva că ești mai mult drac decât om. CAPITOLUL AL 5-LE - PENTRU NEMĂSURATA CHELTUIRI (ASOTIA) Cheltuitoriu niciodatâ nu metahirisăști lucruri potrivite cu puterile sale. Giocul cărților, berbantarie și curvăsăriile nu îi lasâ în sfârșit nici celi de îngropări. Prostime, care îl numești darnic, îi plătești cu binecuvântări, încât dă și cu îndurări îndată ci nu mai are nimicâ. El o are mai de cinste să-s numascâ un nemăsurat cheltuitori decât cu minte. El împarte de o potrivi avere lui cu prietini și vrăjmași. Cine îl știi înșălá mai frumos, aceluia îi dă mai mult decât celoralalți: el faci aceea ci poftește inima lui. Nu ari alți povățuitori și sfătuitori decât simțirile sale și nu știi chivernisi nici duhu, nici punga lui. înainte sa mergi grija, și după dânsul urmează ticăloșie. El niciodatâ nu socotești vreme viitoare, dar priface lipsa în belșug, și nu poate trăi fărâ o mie de lucruri pe cari o mii alții nici le socotesc, în sfârșit, el esti mormânt viu a urmașilor și a strămoșilor săi.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

CAPITOLUL AL 6-LE - PENTRU DISIDEMONIE Disidemonul întemeiazâ credința sa pe o sfințănie greșită. El nu iasâ întăi din casa lui păn nu-ș va tâlcui toate visurile. Frica întovărășăști sufletul lui, precum și umbra trupul lui. De va călători și-ș va aduci aminte pe drum că au purces întru o zi pe care babile o socotesc ră, să întoarce îndată acasâ. De va întâlni vreun călugăr sau iepuri, sau va vide vreun șerpi mort, sudori răci și tremur de moarte îl cuprinde și să socotești prăpădit. De va auzi vreo cucuveică pe casa megieșului său, sau va vidé sara vreun liliac zburând pe deasupra capului său, aleargâ cu multă grabă acasâ ca să-ș facă diata, și așază ale casii lui cu atâta fricâ, ca când i-ar ieși sufletul într-acel ceas. Eclipsis a lunii la dânsul este un sămn rău; un meteor în atmosferă—o ursită, și orice sunet din casâ—zuzătul unui tricolici. De să va bolnăvi și nu mai are nădejdi de scăpări, să mâhnești mai mult pentru că au lucrat o duminecă după toacâ decât că au adichisit sau au înșălat pe cineva. El are mult sévas cătrâ toate locurile întunecoasă și păreții zugrăviți. Toate drumurile sunt primejdioasâ pentru dânsul. Orice loc nu ești sigur, și orice păduri plină de tâlhari.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Nici un om n-au văzut mai multe videnii, nici au avut mai multe prorociri. Acela cari vre sau prin cercări sau cuvânt, sau prin Sfânta Scriptură să-i arate înșălăciune disidemoniei lui, acela este neândumnezăit. Aceli ci el slăvești trebui să fie evanghelii, și părerea lui moare împreunâ cu dânsul. CAPITOLUL AL 7-LE - PENTRU ÎNDRĂZNEALA CE FĂR CUMPĂNIRI Nesocotitul îndrăzneț să poate asămăna cu o înalți zidiri cari stă pe stâlpi putrezi. Toate faptile lui sunt îndrăzneți piste măsură, primejduincioasă, nesocotite, și foarte rar folositoare, întinde vetrile și pe furtună, ca când ar vré să-s lupte cu vânturile și cu valurile: el socotești că trebui numai să poronceascâ norocului, și toate lucrurile ominești și firești și toate darurile și rănile ceriului trebui să-l asculte. El dă dijghinuri calului său pe o potică pe cari alții niciodatâ nu calcâ fărâ groază și tremur, aleargâ pe malul unii râpe cu atâta siguranții ca pe o câmpie, și mergi fărâ nici să gândeascâ acolo unde ciuma au săcerat tot, afarâ de insecturi. De nu iasă bună vreo cercari a sa, defăimă numai pe noroc; și de iasă bună, o socotești din vitejie lui. Toate faptile lui să rânduiesc de voia lui și niciodată nu sunt analoghisâte cu puterile sale.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Obraznic fiind la socotinți și nătâng la hotărârile sale, esti nenorocit la sfârșitul său. CAPITOLUL AL 8-LE - PENTRU GRĂIRE DE RĂU Grăire de rău esti o plecari a sufletului spre a grăi cineva rău de cielalți oameni. Grăitoriu de rău nu lasâ nici un lucru necatigorisât: el difaimâ și pe aceastâ evgheniceascâ faptă bună, zugrăvindu-o cu celi mai urâte văpsăle ci poate. Să închide în casa sa ca să alcătuiascâ minciuni, și mergi în adunare oamenilor să versă huli. De să întâmplă cineva să grăiascâ de rău pe vreun om ci nu este de față, îl agiutâ și el, pentru ca să-l înnegreascâ mai rău: nu poate ascunde nici ce mai micâ greșală a altora, dar o propovăduiești pretudindine, mai vârtos o mărești, și de multe ori dintr-un țânțari faci harmasari. Nu vedi bârna în ochiul său, dar caută paiu dintr-a frățâne-său, nici vre să-s îndrepți pe sâni, dar să sârguiești a huli pe aproapile său. El varsâ ca un stomah stricat toate câte ari în sâni, și, măcar că plata ce obșteascâ a grăitoriului de rău ești să-s lepide de la Dumnezău, precum și diavolul părintile său, și să-s urascâ de toți oamenii ca o ciumă stricătoare a orașului, dar are o satanicească bucurie să înnegrească ipolipsul aproapelui său, să strice fericire lui și să scurteză viața lui.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Gura lui izvorăște amărăciune și vicleșug. Gâtlejul lui varsă blăstămuri și ocărâ. Limba lui este săbii ascuțită. Voroava lui — otrava viperii. CAPITOLUL AL 9-LE - PENTRU LĂUDARE CE MULTĂ Lăudărosul zâci că esti învățat și procopsit, în vremi când nu știe nici buchile. Să laudă că esti milostiv, și de faci vre o milostenie, o propoveduiești în tot orașu, și nu faci nici o milă fărâ martur. De agiută ceva spre meremetisâre vre unii vechi bisărici, sau spre așăzare vre unii școli, poroncești s-îi scrie numile cu slovi aurite în pridvoru bisăricii sau la poarta școlii. El să fudulești cu strălucitile sali straie, precum păunul cu penile sale. Să laudă că are prietini pe toți miniștrii și nici vorbești altă decât de Curte, vrând să înșăle lume că știi toate tainile cabinetului și este în favorul domnului. Când să află în adunare cu alții, scoate din buzunari cu prófasis că caută vreo hârtiuță, feliuri de scrisori pe care însuș le-au făcut, când de la domn și miniștrii Curții, când de la episcopi și arhierei, când de la înțălepți și învățați. De-i va înfățoșa cineva în vremi ce șădi la masâ vreun sânet de datorii, caută de dă a înțălegi celor ci șăd la masă împreună cu dânsul cum că îl întreabă pentru pricini politicești, și să faci că-l cheamă la divan când creditoriul să laudă cu închisoare.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

De are o slugă, zâci că are atâța de nici numile nu le știi. El moare de foami și îs freacâ dinții cu periuți. Să laudă că are diamanticale și margaritariuri, când punga lui îi mai deșartă decât pânticile lui, și di-l va asculta cineva, îi va povesti moșiile strămoșilor lui pe cari niciodată nu le-au avut, vitejiile lui, pe care le-au făcut numai în vis, și călătoriile sale, pe care poate le-au făcut ca un copil pe hărțile gheograficești. El vre să s-arăte evghenist și îș dă de gol prostia lui, cu cât mai mult umblă să o ascundă, Într-un cuvânt, el este un burduf plin de vânt, o armonii nepotrivită, mierarea nebunilor și defăimare înțălepților! CAPITOLUL AL 10-LE - PENTRU LINGUȘIRE Lingușitoriul nu gândești la altă decât la folosul său. El nu află nici vedi undeva vreo lipsă sau cusur. Ochii săi paravlepsăsc orice rău și prifac răutățile în fapte bune. Gura lui să deschide numai ca să laude pe alții. Cuvintile lui nu cuprind altă decât mierari. Din toate titlurile pe care deșărtăciune le-au aflat nu esti nici unul pe care să nu-l dei el orișicui. El nu cercetează dacâ ceea ce spuni îi minciună sau adivăr, agiunge să placă celui ce o spuni.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Tot meșteșugul lui este o înșălăciuni musicească a căria canoane sunt minciuna și călcare de giurământ. Cheltuiești mai multă vremi ca să-ș măreascâ folosul decât norocire, și să prifaci precum Protef în toate chipurile cu care să poate face plăcut celuialalt. De aude pe boieri zicând câ-i cald, el începi să asude, măcar de plesnesc pietrile de ger, iar, din împotrivă, de să jăluiești boieriul câ-i frig, tremură, de să șâ topăsc metalurile de nădușală. Vorovind cu dânsul, îl înalță pănâ la nouri, zicând: Tu ești lauda neamului, mărirea patriei, slava înțălepților și altile de aceste. El îi ceri sfat pentru toate, și să supune cuvintelor lui ca unor sfinte poronci. Nu continești de a-l lăuda și în neființa sa, când știi că va auzi sau să află vreunul din cei de față care îi va spune. Iar de să întâmplă de față boieriul, să fățărnicești că adecă pentru măsurare vre a-ș tăinui lauda sa, dar nu vorbești niciodată atât de încet încât să nu vie întru urechile sale. El știi îndrepta toate cusurile și toate vicleșugurile, și are meșteșug să puie la orice rană alifii, într-un cuvânt, el nu faci nici o deosăbire între bine și rău, între cinste și necinste, faptă bună și răutate.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Galantonul îl are de-a pururea lângă sâne, și cel puternic la urechile sale. El este ciuma curților, prietinul mesii, idolul celor mari și, în sfârșit, slujitori și organ a diavolului. CAP. AL 11-LE - PENTRU TRÂNDĂVIRE Trândăvire este o ură a lucrării cei de trebuință, iar trândavul îș pune toată silința ca să nu facă nimica. El lucreazâ atâta ca să piardă vreme cât alții să sâlesc ca să o câștige, și dacă, zâcându-sâ, îi va da cineva ca să facă vreo treabă trebuincioasă, cel mai nătărău nu să miarâ atâta cum s-o sfârșascâ, precum el cum s-o înceapă. I-i urâtâ vara pentru câ-i zâua mari; o are de păcat să-ș scoale păr după răsărita soarelui, și zaci în pat nu doar că vre să doarmă, dar pentru că i-i leni să-s îmbraci. Nevoie trebuie să-l silească să facă vreo hotărâri, și, dacă nu poate să scapi de vreo treabă, priimești încaltea, de să poate, să o mute pe altă vremi. Di-i dă cineva vreo povâțuire sau sfat, îl uită. De îl cheamă la giudecată, protimisăște să-ș piardă dreptul decât să-s ostineascâ ca să-ș înfâțoșazi la vadeaua hotărâtă. De multe ori să culcă să doarmă fârâ sâ-s mai dizbraci, ca să nu să ostineascâ de două ori.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Mănâncă și nu să închină niciodată altfel decât ca să adoarmă închinându-sâ. în visurile lui nu să temi de altă decât cum să lucrezâ. Pintre o mii îl poate cineva cunoaște de pe mâinile lui celi scârnave, de pe straile celi întinate și colbăite și de pe cămeșa sa care pare că caută să poată întreci în necurații obrazul său cel feștelit. Să caute cineva trupul său, și va vide doi ochi urduroși, o limbă groasă și un pântice idropicos. Să socotească cineva și va înțălegi că el nu este altă decât o agalmă neânsuflețită și nici ari ceva ominesc în sâne decât chipul și limba. CAP. AL 12-LE - PENTRU ISCODIREA Iscodirea esti o periérghii a sufletului prin care iubești cineva să afle ale streinilor răle. De la iscoditori poate cineva afla toate novitalile, căci el pentru aceasta le adună ca să ie poată iarâș împrăștia. Lui toate pricinile statului și a altor oameni îi sunt știute, mai ales știe a împodobi povestirile lui cu atâte particularnice întâmplări, ca când au fost de față la Divan sau le-au văzut cu ochii săi. Nu să poate să treacâ vreun secretari, vreun slujitor, vreun ciohodari pe care să nu-l însărcineză cu o mie de întrebări, și de voiești acela să-s ducă, îl gonești păn îl agiunge și nu-l lasâ păr nu-i va spuni vreo minciunică.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Aleargâ de la o casâ la alta, de la mătușă la nepoată, de la bisăricâ în târg. Cu unul vorbești și ascultă pe zăci. Aici să uită și aiuri caută, și după cum puțină istețime trebuiești spre a afla cineva streinile cusururi, asămine îș puni el toatâ sâlința ca să le mărească cu microscopul zavistiei, îș triimeti slugile prin iarmaroc, răspintini, pe la botezuri, nunți și îngropări. Bini-au venit! Dacă li-i plină gura de novitale și limba încărcată de minciuni. Așișdire apucă cu binișoru și slugile streine îi lingușăște și iscodești de la dânșii cum trăiești boieriul cu cucoana? Cu ce oameni să adună? Ce mănâncă? Ce vorbesc? Ce fac? Ce gioacă? Ce câștigă? și ce păgubesc? într-un cuvânt, toată treaba lui este să alergi din uliță în uliță, din famelii în famelii, ca să iscodeascâ. Dintru aceasta urmează că urâciune obșteascâ este plata slujbilor lui. Poate credi că ari atâta dușmani câți prietini și că nu ari prietin decât pe acel ci ari noroc să nu-i fii cunoscut. Vorbești și nimini nu-l credi. Trăiești și nime nu-l iubești. Moare și nimărui nu-i pari rău decât dacă nu zici cineva: Păcat că n-au murit mai de mult! CAP. AL 13-LE - PENTRU FĂȚĂRIE Fățăria este o prifaciri a cuvintelor și a faptelor spre înșălăciunea altora.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Fățarnicul esti cu două fețe și cu două suflete. Credi cineva că s-au însoțit cu posomorâre și melanholie, căci amândouâ aceste să văd în fața sa, în vremi ce inima lui ești plină de răutate și înșălăciuni. Râdi sângur când socotești cu ce chip frumos știi să înșăle pe oamenii ci-l văd și-l ascultă. Toată evlavie și credința cătrâ legi să văd zugrăvite pe fața sa: pe dinlăuntru lup și pe dinafară oai. Nu esti prost la nimic, fără numai la strai, și inima lui nu ari mai necredincios dragoman decât limba sa. Când iesâ dimineața și să duci la bisărică, sărută toate icoanile cu atâta evlavii și smerenii, parcâ va să-s poticnească și să cadă gios; să închină lui Dumnezău pe cari în sâni îl hulește, ridică ochii la ceri (socotiți oari că inima sa știi ce zic buzile lui? ), când să scoală iar în picioari, se uită în giur împregiur și să vedi ca când ar fi cu totul învăpăiet de râvnă și de dragoste dumnezăiască! De întâlnești pe vreun prietin a lui pe drum, îndată îl apucă de mână, îl îmbrățoșazâ, îl sărută și îl giură să-ș catadecsască să vii acasă la dânsul să-l vadă, dar îndată ci acela să duci, să bucură că s-au mântuit de dânsul așa de bine, iar dacă să întâmplă acela să vii nechemat, îndată iarâș ia fața curată, îl heretisăști cu plecăciuni și îl roagă să-l ierte pentru proasta priimiri, dar să uită cruciș împreună cu fimeia lui cu mari neplăceri pentru că să sâlesc să gătească mai multe bucate decât celi obicinuite; cuvinte dulci și shimi prietinești nu-i lipsăsc niciodată, într-un cuvânt, el esti sfântul streinilor, sarcina megieșilor, stricător binelui, diavol în casa lui, înger în lumi, și mult mai primejdios când îi înger, decât când îi diiavol.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

CAP. AL 14-LE- PENTRU SCUMPETI Scumpul credi că orice chip se află tipărit pe vreo monedă esti un nou sfânt pentru dânsul, căruia să cuvini să-i afierosască un adânc sévas. El dorește, ca Midas, să-ș prifacă toate lucrurile în aur, precum și bucățile și straile lui. Ochii lui sunt precum și pânticile său de lacomi. El niciodată nu mănâncă să-s saturi, decât când îl ospătează altul. Dar atunci îș umple pânticile atât de bine, încât nu numai să îndestuleazâ pentru postirile celi trecute dar să grijăști o de agiuns și pentru celi viitoare. De să va întâmpla pentru rușini vreodatâ pe an să facă și el masă prietinilor săi, să jăluiești cu lacrâmâ pentru neieftinătate și cheltuielile celi nemăsurate a vremii de acum, și după ce să duc prietinii, numărâ ce au mâncat și câte paharâ au băut fiiștecare, și trebuiești ca slugile lui să mănânce o lună întreagă din bucățile și ciolanile ci au rămas de la masă. De să întâmplă de strică vreo slugă vreun pahar, sau alt vas, îndată ie-l oprești din simbria lui. Nimine nu dă banii lui cu atâta dobândă, dar totuș nu să mulțămește de va lua și 50 la sută. Să lăcomești să le aibă el toate, și nu să satură măcar de le câștigă.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

De n-ari ceva și vedi că cielalți îl au, îi zavistuiești. Zâua nu-și închipuiești altă decât bogății, și noapte nu visază altă decât tâlhării. Când să scoală și aleargă cu frică la ușă, când îș numără pungile, când iar răscolești sineturile, când caută izvoadile și, într-un cuvânt, niciodată nu-i sigur, nici când îi treaz, nici când doarmi. El nu socotești de păcat să înșeli și pe Dumnezău și pe oameni, numai să poatâ câștigă. îl poate cineva cunoaște de pe straile celi vechi strămoșăști care poartă, pe cari vre să le lasă clironomie și urmașilor săi, împreună cu blagoslovenia. Ci ești mai ieftin este și mai bun, după socotința lui. El nu urăști răsfrânare și cheltuielile pentru stricare bunilor năravuri, decât pentru mărime cheltuielilor. Nici un cerșători nu ceri cu atâta supărări, nici tiran nu tiranisăști pe supuși cu atâta cruzimi. Toate drumurile ci duc la bogății sunt deschisă pentru dânsul. Pretutindine află mii de chipuri, și fiindcă câștigu este credința lui și cugetul o nimica pentru dânsul, nu-i pasă nici pic de hotărăște pravila pedeapsă sau răsplătiri pentru dânsul. El credi că are atâta dușmani, pe câți și megieși, și, în adivăr, ei îl urăsc atâta, pe cât și însuș să urăște pe sine.

Costache Negruzzi

Moralicești haractiruri

Nu-i pari nici pic rău să-ș piardă prietinul pentru ce mai mică pricină, să-ș chinuiască trupul și sufletul și, când toată lume cu glas răsunători mulțămești lui Dumnezău pentru anul cel fericit ci au dăruit, el poate de ciudă s-ar spânzura, de nu s-ar scumpi să cumperi frânghie!

Costache Negruzzi

Moartea lui Lumânărică

Martie 1843 Vă aduceți aminte de un sarac pre care îl întâlneați, sânt acum doi ani, pe uliți, prin piețe, pre la biserici, cerșitorind mila creștinilor și împărțind bogdaprostele în dreapta și în stânga? Lumânărică nu mai este! — Dar cine era el, și care fu solia lui aice jos? singur nu o știa. De îl întrebai de unde este? „Nu știu, răspundea; știu numai că mama când m-a lăut mi-a zis: Niță, dragul meu! să cumperi lumânărele și să le împarți pe la bisericele. Atâta știu, atâta fac.“ Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista în șold, Lumânărică păn-în ziuă colinda toate bisericele, împărțind lumânări și cerșitorind, nu pentru dânsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alții. La un schit sarac lipsești clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei piețe, îl trage, și clopotul nu tace pănă ce nu-și câștigă plata. Curând arama sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioși la rugăciune, și va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerșitor. O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremțoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voiești să-l îmbraci.

Costache Negruzzi

Moartea lui Lumânărică

Dă-i o haină, o cămeșă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieș decât dânsul. Videți această văduvă cu lipsa în față și cu desnădejdea în inimă. Încungiurată de șepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la ușa bogatului, unde nu i se dete voie a împărți nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloșia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, și a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, întroduce iarăș bucuria în bietul bordei. Dar unde sântem noi în stare a înșira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a ști că saracul acesta cerșitor, îndemnat de plecarea sa și de o stăruință puternică, a zidit pănă și biserici. Să judecăm din aceasta, oare câți săraci am putea face fericiți cu abonamentul unei loje la teatru, unde învățăm a fi demoralizați, cu cheltuiala unui ospăț ce ne îmbuibă pântecele și ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colț din moștenirea copiilor noștri? Dacă Lumânărică ar fi strâns toți banii câți a împărțit milei și a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ș.a., negreșit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Costache Negruzzi

Moartea lui Lumânărică

Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, și am auzit cântând rugăciunile morților. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată și împodobită ca pentru un mort bogat, și un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe fața tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, și însemnând pe fața lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihnește sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeață, unde nu este întristare nici suspin, ci viață fără de sfâșit“. Pătrunși de mare puternicia morței, am plecat capul, și privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: “Doamne! Doamne! Odihnește după moarte și sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică“. Poate voiți a ști cine făcuse o așa pompoasă înmormântare cerșitorului? Într-o dimineață, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, și Văduva îngropă pre sarac!

Costache Negruzzi

Moartea lui Lumânărică

Urmează nota de subsol, de care am amintit: „Lumânărică a murit în anul 1842 și este îngropat la biserica Talpalari.”

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Trebuia, o, giudecători, să mori păn a nu mă însura, și să nu aud pe fimei vorbind atâte câte am auzit. Dar, fiindcă nu am scăpat de aceea pentru norocul meu cel rău, trebuiești îndată după nuntă să viu la voi, pentru cari, iată, am venit. și aceasta nedreptățăluit fiind de întârzierea me, mă rog vouă! Fiindcă acum de departe am priivit folosul ca să-mi dați sfârșit astăzi hotărârii, căci am agiuns întru atâta rău, încât de a nu trăi o socotesc mai bine decât de a fi cu fimeia. Dar însă, mai dați-mi, o, giudecători, înainte otrăvii încâ un mic dar: să nu mă băgați în lungi voroave, suferind pe acești guralivi ritori a cărora viiață este întru a vorbi și a răspunde. Căci mă tem ca nu cumva făcându-să întârzieri în cuvânt, va afla fimeia lucrul, va aduci aice ace limbă a ei, și vă va îneca și pe voi și pe mine; ca să nu să întâmple, deci, aceea, grăbiți! Căci dacă fiind ea de față și vorbind, io voi muri, fliaria muierii îmi va lua dulceața morții. Pentru că, dacă cel ci au pus pravili politici nu ar fi fost cu periérghii și zadarnic la scris (o pravilă a lui Solon legiuia ca neamul acelui ce să omoară singur să rămâie necinstit și averea lui să-s iei în folosul casii obștești), nu aș avé acum treabă, sârguindu-mă să vă arăt cum că trebui să mori, ce luând pe ascuns o frânghie de la pat și ducându-mă întru o pustietate, m-aș spânzura cu liniște de un copaci, fârâ să văd norod, nici să aud pe mulți!

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Dar, fiindcă acela supuindu-ne pe noi cu toate chipurile, nu au lăsat pe cineva nici stăpân pe viiața sa, ci și aceasta au supus-o giudecății, îl blastăm, dar însâ mă supui și sufăr tulburările celi din divan, pentru ca să scap de acum de altile mai amară. Acei dar care știu firea fimeiască, cred că mă vor ierta că nu mai pot trăi, iar pe cielalți socotesc că trebui să le povistesc cu ce amar trăiesc! și, deci, ascultați-mă, pentru dumnezăi! — Cât pentru acești caresunt aice și râd numindu-mă greu, puțin îmi pasă. Pentru că ce răsplătire să cei cineva mai mare de la dânșii, decât aceea care o au trăind așa stricați, fimeietici, și ticăloși, giucându-să de-a purure și neânvățând niciodată și hăhăind și fleoncăind cu nesocotință orice să întâmplă. Iar pe mine, o, giudecători, tatăl meu mă învăța să-mi strâng minte și să nu o slobod a să împrăștié, să orânduiesc celi ce trebuiesc și nu trebuiesc în viiață, și pe unile să le am, iar de celelalte să mă dipărtez; să cinstesc liniște și să fug de tulburări, pe care urmându-le, o, giudecători, le fac nu pre mergând la adunări, dar nu pentru că mă lenevesc spre folosurile obștii, ci pentru glasurile ritorilor care nu pot tace și nu pre vârându-mă în giudecătorii pentru numili acești multe a giudecăților: ziceri, anaforâ, tragere, hotărâre, scriire, prescriire, pe care iubăsc a le numi și acei ce nu au nici o treabă; cutări a cutăruia au jăluit asupra cutăruia — dar mie, celui care nici trag nici mă trage nime la giudecată, ce-mi trebui aceste?

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

încâ și acest păcat a heretizmosului ce au ieșit în adunare, nu știu de unde au venit în viiață— cutare să-s bucure (τóυ τωδε χαíεδυ), ?pentru că eu, în numile dumnezăilor nu văd nici un câștig dintru această vorbă, nici lucrurile celi triste nu să fac mai bune dacă aude cineva zâcându-i — să-s bucure! — Încâ de dughenile acele câte au ilău și ciocan fug cu grabă, tarapanálile, herăriile și multe altile, iar pe aceli meșteșuguri le iubăsc, care să săvârșesc prin tăceri, cu toate că eu acum am găsit zugravi cântând când zugrăvé. Așa de drag le este unora să vorbascâ și să nu pot stăpâni pe sâne! Pănâ când, deci, trăiem sângur, dobândem îndestulă liniște, fiindu-mi slugile învățate să nu facă nimic de aceli de cari mă supăr, dar fiindcă au trebuit să dau și piste răle, viind unul din cei isteți, și defăimând holteie și însurare lăudând, au zis: Nu voi ca să necinstești numai tu sângur însurăciune, fiind un dumnezău și un dumnezău mare ( Imeneu), și povesté pentru oarecare fată de deosăbit neam, în ceasul frumsății, bogată, înțăleaptă și la ale pânzii învățată, și în sfârșit au adaos cum că agiunge să voiesc, și nunta mi-i în mână.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Celelalte, i-am zis, lasă-le, atâta îmi spune, ci fel îi la limbă fetișoara? Căci știi, prietine, fire me, că nu pot suferi om nici râgâind, nici strănutând, nici horăind, nici tușind, dar aș voi mai bine să mă bată, decât să le sufăr aceste, iar guraliv, nici prin vis nu-l sufăr. Dar dacâ să va întâmplă să viețuiesc cu o așa fel, cum socotești? Cum voi trăi? îndrăznește, mi-au zis, căci ea nu au învățat de aceste, mai întăi poți face pietrile să vorbascâ, decât pe fată, încât, au adaos, mă tem, nu cumva aceasta să-i fii greșala, să tacă, zic, mai mult decât trebui. M-am supus, o, giudecători, căci cum nu, după ce am auzit așa minunată zâstre — tăcerea; deci, cu adivărat dintru acé zi mi să gate otrava, căci nici acele nu au fost la ea măsurate, huiet mare, râs mult, giocuri, neavând minte de mireasă. Toate din toate părțile, când am adus pe această erinie (eumenidă) curgé ca himarii cari, împreunându-să la un loc, fac un strașnic sunet, încât puțin au lipsit ca, aruncând cununa, să fug din mijlocul nunții; dar însă socotind că aceasta este a lucrului neplăceri iar nu chipul fimeii, am răbdat pănâ la camară, bătându-mă de huiete, cu toate că aceasta era, cât pentru viitoriul război, o pace liniștită.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Căci pănâ a nu să face încă miezul nopții, vorbești nu știu ce, ocărind patul; și pe mine acest grai nu puțin m-au tulburat, căci nu să cuviné la o mireasă! Pe urmă, mă întreabă de dorm? Aceasta mai tare m-au supărat. Al triile, mă întreabă alta, și al patrăle alta. Iar eu nu răspundem nimica, dar mă rușinam cătră o făr de rușine, și lucrul s-au întors pe dos, bărbatul tace, iar fimeia grăié. Agiungând acum pănâ cătrâ ziuă, sculându-mă m-am dus la ce ci era triimisă de părinții ei împreună cu ea, și ci-i aceasta? o întreb. Mireasa sloboade vorbe în noaptea ce dintăi, și nu puține? Așa, au zis, sămn de dragosti ești acesta și arătare glasului, dar tu ești sălbatic, căci aceste așa trebuie să fie. M-am supus iarâș și adauăzi mai mult am aflat nenorocirea me care era mai mare decât ce de cu sară, căci poroncind ca să vie la dânsa slujnicile, cercetá să afle numile tuturora, și a părinților, și a mamilor, fiind și eu de față, și câți copii fiiștecare au născut, și câți i-au murit, și pentru așternuturi întreba, și de oale, și de sapă, și de greblă, și de cucoși câți avem.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

— Nici unul, am zis, nu este la noi cucoș, căci nu-l sufăr să cânte, iar dacă nu-i tace, nici pe tine! Iar ea îndată au întins laudă cucoșului, și din ce pricină s-au prifăcut în pasări, și cum că era ostaș următori lui Aris, și cum că aceasta să vedi de pe creasta, pintinii și mânia lui. încă lăudând ea, lăsându-o, m-am dus la cel ce au cusut nunta ce bună și, o, minunatule! i-am zâs, ț-ai prăpădit prietinul, și i-am povestit toate. El mi-au făgăduit cum că va conteni ea cât de în grabă, și nu va mai fi aceasta. Iar viu acasă și ea îndată m-au întrebat: Unde-ai fost? De unde vii? Ce vești să aude? Fâcutu-s-au rânduiele de bir? Scrisu-s-au hotărâri? Pus-au cineva vreo pravilă? împlinitu-s-au giudecățile? Trasu-s-au cineva la giudecată? Prinsu-s-au cineva? — îar eu să tac îi rău, și să vorbesc și mai rău, pentru că să tac, la dânsa-i de difăimari, și catigorii nenumărate au iscodit asupra tăcerii, și cuvânt lung cum că trebui, bărbat fiind cineva, să vorbască, iar de zic vreodată ceva, zădărăsc focul. Am zâs odatâ cum că să întoarce arhistrâtigul, iar ea apucând pe arhistrâtig de la amiazi pănă sara, nicicum n-au contenit întrebând: Dar cu câți au ieșit?

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Câți au lepădat? Pe câți au prins? și cu ce chip i-au prins? Taxiarhi cine sunt? Ofițeri cins-s? Prăzile câte-s? Cum mergi flota? Dar cine-s triirarhi? Cine-s chiverniți? Vâslari câți sunt? — Probozându-o însâ eu, și zicându-i că aceste sunt afară de fimeiasca îngrijări, ea iarăș au adaos: Dar tu nu-mi spui cum merg ale moșiei? și mergi întrebând păn și de ciritei și de câni și de viermi! și mai multe vorbe sunt la dânsa pentru celi streine, decât pentru ale noastre, căci rău să-i spuie cineva și bine și rău, fiindcă nasc dintru amândouâ nămol de vorbe. De acolé sari la alta, cum oare au mers astăz crâcimărițile? Spun că s-au întâmplat nu știu ce păgubire bacalilor? Mai bună ești viiața ciobănească! Mă tem să nu cumva lipsască lemnile pitarilor? Zic cum că s-au învinovățit făcătorii de bani! De aceste, după cum marea varsă, spune și dârdâiești, și nimic nu lucrează, iar de vorbit, vorbești! Iar dacă va și pipăi vreun lucru, vorba lucrului aceluia, este mai mare pagubă decât a șiderii ei. Iar de vine vreodată de la feredeu, vai de ploaie cuvintelor! Câte zâci pentru feredeu! câte pentru fimei! Care au venit; care n-au venit care făr de slujnici; care cu slujnice; care avé sămn pe trup și care s-au dus bine fereduită; care avé zbârcituri pe față cari să suliminé pe obraz; care au găsit sopon; care au prăpădit un pantof; care au rădicat poalile feredegiții; care au dat un ban feredegiului; care au dat mai mult; care mai puțin; care nimic, și acii ce n-au dat nimic pornești război.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Pe urmă, ca când uită cele mai mari, le ia iar din început, aducându-și aminte. Iar eu mă cutremur văzând că vine alt izvor, îmboldindu-mă de fleoncăiturile ei; și după cum acei ce sufăr bătăi aștept sfârșitul pricinii, suspinând și blăstămând însurare, și celui care întăi mi-au pomenit de fimei! Iar de mă sâmțăști oftând, întoarci sulul și zâci: Ce lucru din casă nu-ți place? și începi catalogu de la perini păn la strachină și la răzătoare. Toate, i-am zis, sunt bune, numai taci; iar acest „taci“ aduci alt roi de cuvinte. Pentru ce să-ți tac? Nu cumva m-am născut din proști? și numârâ maice și paramaice, moși și strămoși, pe urmă să suie la al 20-le și 30-le strămoș, adăogând triirarhii și boierii. Iar pomenire boieriilor, o triimite la tragedii și începi a ploua, după cum cu cofa, pe cei cari au aflat întăi tragediile, pe urmașii lor, și cum s-au mărit lucrul și ce au făcut fiiștecare, iar eu mai amară pătimesc decât acii cari să pedepsăsc în tragodii(acei ce să teatrisesc) pentru că nu cumva fimeia știe tace? Părăile întăi vor sta, decât gura ei. Căci orișice lucru la ea esti pricină de vorbă — de șăd acasă, de mă duc în târg, zăbovire, graba slugilor, lipsa, îmbielșugarea, cele de difăimat, celi de nedifăimat, plouare, săcita, iar după ce sfârșești cu limba pe ale noastre, începi pe ale vecinilor, și, dacâ nu mai are ce, povistești visuri, ulcătuindu-le pe dumnezăi și pe acele după cum să pari.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Cuci nu doarme, dar și noapte de multe ori să scoală și vorbești și deși vreodată de nevoi priimești somnul în ochi, toate la dânsa dorm, afară de limbă. Iar ea îș face scoposul ei și mi să face mai supărătoare decât țânțarii. Mă videți, o, giudecători, topit; zâua mă afanisăsc, noapte mă prăpădesc. Urăsc mâncările, urăsc băuturile, fug de viiață cari este mai dulce decât toate. Cu mine port vorba ce multă, în suflet îmi zace neplăcerea: răsplătiți-mi, pentru dumnezăi! Dați-mi otrava! Izbăviți-mă de un glas necontenit! — și ce te nenorocești atâta, de cei moarte? Ce averi ai prăpădit? Cari parte a trupului tău s-au stricat? în ce mari nenorocire ai căzut, de nu mai vrei să trăiești? — Dar tu cine ești, de le cercetezi aceste? Ce-ți pasă pentru moartea me? Tată-mi ești? Frate? Moș? Sau nepot? Tovarăș de neguțătorie sau de moșie? Sau vei da piste vreun rău după moartea me? și te-ai făcut împrotivitori celor ce poftesc să moară! O, ce periérghie! Ce? Nici a muri nu ești slobod în oraș fărâ multe cuvinte, o, omule! Au am venit să cei mâncare sau cunună? Aceste sunt a ritorilor voștri celor ce să folosăsc din norod. Mi-i greu să mai trăiesc, să mă duc voi.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Ci mă pizmuiești? și apoi mă întrebi pentru ce voi să mori? Pentru tine! Nu mă tulbur și mă mânii că dreptate, o, giudecători! căci viind la giudecată ca să aflu liniște, aflu pe acești de aice mai supărători decât celi de acasă; zâce că nu am pierdut averi, ci? Acesta-i mare rău? Câți au suferit mari păgubiri așteptând avuție alta și au scăpat de sărăcie cu agiutoriul prietinilor! întreg îmi ești trupul, o, prietine! Iar sufletul mi s-au stricat și am pierdut mult mai mult. Plin sunt de dobitocești vorbe! Mă războiesc cu nenumăratile lungimi a cultelor! Mă înec de fliaríe! M-am înfricoșat de nepotolita gură a muierii! Furtuna muierii m-au biruit, precum marea caicul; nu sunt nebun, dar m-am înădușit, m-am întunecat. Aceste nu sunt destuii profásuri spre a-mi ceri moarte? De mi-ar fi murit copil, mi-ar fi mângâieri, cei cari au pătimit asămine și s-ar uita măhniciunile la viitoarile bucurii, iar acest rău numai mii mi s-au întâmplat și nu văd pe nimi de pildă ca să ieu vreo mângâieri în suflet. De trebuiești deci ca să mă mâhnesc de viiață, mai bini îmi este să nu trăiesc, dacă trebuiești să umblu oftând, mai de folos ești să mă sfârșesc.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

La alții, o, giudecători, alte răle să socotesc, la unii pierdire banilor, la unii a copiilor, la alții fuga din patrie, la alții boala trupului, iar mie vorba ce lungă. Ce paráxei, deci, este? Dacă nesuferind aceasta, de cari mai tari mă supăr, doresc să mori? Nu-i bețivă fimeia me. Căci aceasta ar fi mai mic rău, pentru că de s-ar îmbăta, poate ar dormi, și de ar dormi, poate ar tace. Toate la mine, decât aceasta sunt mai mici, toate decât fliaria îmi sunt mai suferite! Aș răbda o fimei îndrăcită, singură răutate, aș suferi-o înarmată, cheltuitoare, dar acest noian a vorbii m-au biruit și viiață mi-au curmat. Spuniți, deci, cari ești mai bine, o dată în nenorocire a muri sau de multe ori a fi aproape de moarte? îi să zâci pe ce dintăi. Dar eu am pățit cel mai rău nu în puține rânduri: de multe ori mi s-au răcit trupul, în numile lui Apolon! bătându-mâ de fliarii ca cu o grindină: de multe ori mi-au lipsit suflare, umplându-mă graiurile ei! Socotiți oare că răul acesta este de suferit, și așa fel cum s-au întâmplat acum? Nicidecum, nicidecum. — Cântăreț aravicesc esti muierea, încâ l-au și întrecut. Mai guralivă decât turturica, decât coțofana, decât privighetoare: întreci herăria Dodonii căci aceea, lovindu-să ca cu un bici de vânturi, huiește, iar fiind liniște, taci, iar limba aceștia nu o poate opri nici iarna, nici vara, nici vântul, nici liniște!

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Ci trebui, deci, viiață unui om care mergi cătrâ dumnezăi pentru neauzite rugăciuni? Căci fiiștecari mergând la bisărici ceri sănătate în locul jărtvilor. Iar eu ce voi zâci îngenunchind denainte icoanelor? Asurzire m-aș ruga să dobândesc, ca una ce singură ea mă poate mântui de această neplăcerí, sau de nu să va pare aceasta, aș ceri să creascâ în urechile meii o groasă ceară, ca doar nu ar puté toate graiurile cu de amăruntul pătrunde, însă dumnezăii neâmplinindu-mi rugăminte, ci sănătos fiindu-mi (precum nu trebuia) auzul, spre scăpări, deci, este moarte, sau aceli cum voi trăi? Unde pitrecând? în uliți? Dar cei ce vând, lăudând aceli ce vând și strigând ca crainicii, ca și când nu ar agiunge trebuința cumpărătoriului să-l aducă la dânșii, mă izgonesc de acolo mai tare decât cum m-ar bate cu pietri. La moșie? și acolo sunt celi supărătoari, glasul broaștelor, nu știu pentru ce, măgari răcnind, boi răgând, capri brehăind, oi zgherând. În Divanuri? Ritorii sunt mai răi decât cucoarăle. O sângură scăpare, un liman avem, casa, dar și pe aceasta mi-au umplut-o de iarnă limba muierii și nicăire nu aflu loc cu liniște. La oșteni s-au închipuit oarecare răsuflare vreme tratarisârii păcii, iar mii răsuflări de ticăloșii nici dintru o parte.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Căci și de câte ori s-au bolnăvit muierea, celelalte câte nu mă supără s-au bolnăvit. Ochii, mâinile, pânticile, picioarile, iar spurcatul glas — cu totul sănătos! Nimica n-au ostenit, n-au amorțit, limba nu i s-au beșicat, curgire graiurilor n-au făcut să-i pici gușterul, nici una din care înăduși glasul nu s-au supărat. Acelui, deci, om care nu poate trăi nici afară, nici Înlăuntru, ce cuvânt și ce pitrecire îi mai rămâne? Nu a lui Pluton? — Tu singur ești pricinuitoriul nenorocirii tale, neânvățându-ți fimeia să facă acele care-ți plac, nici îndreptându-i năravurile după firea ta. Trebuia să o înveți, să o sfătuiești, să o probozăști. — și cine ar fi așa de nătărău, carile văzând, să nu facă acest ușor lucru? Căci nici o zi nu am lipsit, nici un ceas, io nici un menut. Patimii aceasta îi zicem, o muieri! Faci pe megieși să râdă. îmi pominesc fliaria ta întru ocară! Zâci că ești slobodă? Nu faci, deci, lucruri nevrednice neamului tău. Urmează-mi mie, iubesc viiață liniștită, așa să-ți placă și ție. Aceste zicând, sămănam pietri, căci nu ș-au strămutat pravila, ce împotrivindu-să cu cuvintile, m-au tras cu răpegiune! Cunoscând, deci, că trebui agiutori, rugând am adus din cei cunoscuți carii procetisă laudile tăcerii.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Iar ea, după cum cei meșteri la armi una pe mulți strica, zicând celor mulți multe, iar pe cielalți nelăsându-i nici să zică, singură pe toți biruindu-i, pănâ când de dânsa minunându-să, pe mine tânguindu-mă, iar ei ostenind, au fugit. Văzând, deci, cum că pe cei vii îi defăima, iar sfaturile celor vechi poate le va băga în samă, tu, i-am zis, de nu te rușinezi de mine, rușinează-te măcar de preânțăleptul acela poetic care zâce: „muieri, podoabă muierilor le aduce tăcerea“, iar ea îndată: și cari este acest poetic? și a căruia este tată? și din ce neam? și când au început a faci poemuri? și cum s-au săvârșit? și ziua au cheltuit-o fimeia, și în loc să-mi folosascâ, mi-au stătut dimprotivă poeticul! în loc să oprească fliaria, mai tare au aprins-o! Stupindu-o, deci, eu și depărtându-mă de izvor, am fugit. Pe urmă, după două zile, iar am început a o sfătui, și-i zâcém: Că așa la noi, o, fimei! Trebui să fie tăceri, precum la grieri, bărbatul cântă (cu toate că și acesta este supărători, căci cântă piste măsură), iar pe fimei cântând nu o vei auzi. Atunci, apucând ea cuvântu cel de pe urmă: Aceștiia, au zis, sunt cei buni grieri, grierii cei din oameni, prietinii cu musele cari iubesc mai bine să cânte decât să mânânce, și încungiurând poveste grierilor, au mers pănâ sara, încât înecându-mă, m-au făcut să las sfaturile, dar în faptă să caut a pedepsi pe nebiruita, cari întrece pe celi mai guralivi păsări.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Așadar, o țânem cu mâinile, spuindu-i c-oi s-o bat, dar cum încâ nu tace ci striga, râdicându-i poalile, i-am astupat gura, find însă că odată i-am distupat-o, socotind că să va fi diortosit, foc piste foc am ațâțat! Căci după cum cei ce opresc izvoarăle, pe urmă lăsând stavila, fac mai mare curgire, asămine și eu, puțin oprind glasul, mai mare am pricinuit curgire, încât puțân n-au răsturnat casa răcnind și cu desime cuvintelor întrecând ninsoare. Fiind deci că toate prin care socotém să o supui, n-am adus lucrul spre mai bine, dar mult spre mai rău, ce mă voi face? Unde voi scăpa? Ce dizlegare voi afla a nenorocirii? Dar, zâci cineva din orășeni, leapădâ-ți fimeia, căci nu o vei mai auzi vorbind. — înțălept este a lepădării chipului de ascuțită minte și pe mulți înșalâ: omule! înadins grăiești, ori în șagă? Căci dacă luând în râs vremea cuvintelor la moarte, nu ești de giucărei: iar daca o zâci dintru adins, să știi că greșăști piste cale. Să socotim, deci, într-acest chip: eu acum voi să mori cu hotărâre divanului, muierea însă acasă vorbești cu sâne sau cu păreții sau cu vântul, sau cu altăceva aceasta pe mine care nu sunt acolo nu mă supără nimica, căci nici să audi, nici să vedi, nici strigă, nici răcnești.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Căci nu esti pravilă la cuvintile celi pentru moarte ea să s-arăte, iar dacă ar fi fost aceasta să mă giudec cu ea pentru dispărțire, ar trebui să spui celor ce șăd că pătimesc, și giudecata ar fi în douâ și ei și mie, și având ea slobozănie a fleoncăi, defăimând, bine știți, pe ascultători, și taxisul lor răpindu-l și apa me întrebuințându-o ea, atâté ar zâce făr răsuflare, trăgând și vârsând cu grămada vorbe, încât să mă prăpădească și de-abia m-ar puté scoate giumătate mort de aice! Deci, de-un așa rău fug ca să nu mă giudec împreună cu dânsa, ce fârâ dânsa. Dar altă ascultați: de ar fi trebuit să mă dispărțesc de fimei cu hotârâre giudecății, aceasta ar fi mai mult nenorocire decât norocire. Căci cum aș suferi pe rudile fimeii ocărându-mă, probozându-mă, altile piste altile născocind, unul strigând înlăuntru, altul încoaci și încolo răcnind, stând, împregiurându-mă, catigorisându-mi liniște, numindu-mă nepipăit și nerâzători, și numindu-mi viiața deosăbită de a altor oameni? Iar aceli ce le-ar faci muierea, cine ar fi așa de fier, tare ca diamantul, care să nu le sâmțască. M-ar urma de la giudecată, luându-mă de strai, trăgându-mă, întorcându-să, zicându-mi numile dumnezăilor pe rând, și pe iroi, și pe aceștia numindu-i, stelile, vânturile, stâlpii, temeliile.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Iar vârându-mă în vreun loc strâmpt, aș răcni strașnic, rădicând pe megieși în glasul ei. Pe urmă, puindu-să în ușă, m-ar poliorchisi cu de-amăruntul, nelăsându-mă să ies, strigând să stau înlăuntru. O zi de vară aș suferi pentru dispărțire, auzind ades: ușa huiești, bate o rudă a fimeii, aripi mi-ar trebui, fiind tulburat, și întrebat pentru celi făcute, deci ca să nu fie aceasta, mori. Numască-mâ muierea și oricine vre greu. Dați-mi dar, o giudecători, dați-mi facire de bine! Trimetiți-mă în grabă la ce desăvârșit liniște! împreunați-mă cu cei duși, cu răposații, cu cei ce nu simțesc! Căci cum nu-i fericit când acel ce să duce pe năsălii, fimeile bocindu-să, rudile tânguindu-sâ, el nu aude nimica? Pentru că dacă de a dormi cineva este cel mai mare bine a vieții, cum nu-i io mult mai cinstit cel care încâ nici simțești? Gătească-mi, deci, cineva acum otrava, gătească-mi buna băutură! Dar aceasta mai întăi: să tacă cel ci mi-o va închina! Nimica să nu zică de dânsa, nici să vorbascâ pentru feliul otrăvii. Curat să fie darul de huiet și de tulburare. Mai hotărâți-mi încâ, pentru dumnezăi, și aceasta după moarte, să nu văd pe muieri când o vorbi, nici când va trebui să mori, ea să-s vadă plângând sfârșitul meu, căci nu va plânge după legea muierilor, nici să va boci, dar va vorbi și va ritoresi, și-mi va face mergire cătră moarte cumplită, să-s depărtezi de băutură!

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Sâ-s depârteză! Caute om de piatră care să poată suferi această neplăceri! Iar eu voi zace în pământ, neauzind nici un glas! Dulce este, o giudecători, să dobândească cineva lumina și să-s bucure de ea, dar mă lipsăște de toate aceste muierea, și cu acești ce faci, și cu aceli ce va faci, căci socotesc cum va fi ea la limbă când va fi îngreunată, când va fi aproape de naștire, și când va naște, iar de-mi va naște mulți copii, și aceștia îi vor sămăna, și arătându-mi a cui sunt, cum voi trăi, împregiurat fiind de o așa horă? Nici pic mi să va deosâbi căsuța me de rădiurile prin cari neamurile păsărilor zboară cu sunet! Iată cu câtă stricăciune m-am stricat, multe vorbesc, am sămănat muierii, lung cuvânt am zis. Dar acesta va fi cel de pe urmă. Căci eu de acum pe nime nu voi mai auzi, nici altul pe mine. O, fericită zi! O, aducătoare de slobozănie! Mă duc cătrâ cei de gios. Cătrâ cei ce nu vorbesc, voi dobândi un loc plin de liniște ... Dar acum, făr de vesti aud un cuvânt huind, de care mă tulbur, zic că și acolo sunt huiete, și lucruri și judecători, și giudecăți acelor ce să duc, strigări a morților și voroave.

Costache Negruzzi

Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată

Mă tem, deci, mă tem, nu fugând de aice de muieri, după puțin să mă întâlnesc cu ea gios, și va fi trebuință iar s-o aud vorbind, dar acele să prepun, aceste însă să cunosc, deci protimisăsc ce neștiută, decât acești ce să văd, mai bine, deci, pentru siguranție este să fac o rugăciune. O, dumnezăi, toți și toate, de este vorba între cei morți, binevoiți a da ca muierea să agiungă într-o adâncă bătrâneți, ca să dobândesc în iad mai multă odihnă! Dar poate eu sunt pricinuitorul rălilor mele, căci trebuia, luând cuțitul, să fac acel vestit lucru, să-i tai limba căci poate și acel ce va lua-o nu va puté suferi o așa guralivă muieri!

Costache Negruzzi

Idilie

Întru o dimineață a unii zile de vară când de abia începusă auritile zori a să răvărsa pe orizonul cel ca porfira și când roua dimineții răcoré atmosfera ce aprinsă de arsițile soarelui, când toate pasărelile împreuná frumoasăli lor glasuri spre a alcătui o armonie dulce de cântări spre lauda zâditoriului și când florile aceli de multe feliuri aducé un miros plăcut, unde voi mai afla un așa frumos loc? (zice un satir cari duce în latile lui spate un mari burduf plin de must și suptsuoară o cupă și un bucium), unde un așa loc! (adaogé el, căutând împregiurul lui) aice, iarbă verdi, aice răcoritoare umbră supt acești mari stejari, și ce aer minunat! De pe costișa aceasta privăsc cu dulceață pe vali oile pășunând în sunetul fluierului păstoresc. Iată și izvor cu o apă mai limpide și mai curată decât cristalul, aice am și acest rădiu prin cari razile soarelui nu pot răzbate, of! Aice voi șâdé. Zâcând aceste cuvinte, au pus gios burdufu și poamile ci le culesăsă, după aceea turnând, be must, binecuvântând pe Bachos că au dat și satirilor dulcele lui nectar, în vreme aceea, pe denapoi, un alt satir viind încet l-au apucat de ochi.

Costache Negruzzi

Idilie

— Lasă-mă, cine ești? au strigat istalalt, trăgând flocoasăli mâini a prietenului, cini ești? Lasă-mă, — Pe numile lui Pan, nu te voi lăsa păn nu mă vei cunoaște. — O! tu ești satire din alăturata peștiră. — Ah! răule, tu mă cunoști de pe glas, eu eram să pui rămășag cu tine ca să-ți beu puțintel must ... — O! vino, prietine, că-ți voi da și far de aceea cât îți va trebui. — Dar ce cauți aice? — Astăzi mi-am călcat puțintel must și am venit să mă vesălesc, tocma și tu, satire, bine m-ai nimerit, vino să bem împreună. Satirul îndată s-au pus gios și au început a deșarta des cupile: — Prietine, zici, dacă-i să mă ospătezi cum să cade, cântă-m ceva ca să fii desâvârșit: iată-ți și buciumul. — Și ce să-ți cânt? — Cântă-mi ... cântă-mi ... mări, cântă-m cântecul cel întâi cari l-au cântat Pan cu naiul cel făcut din nimfa Sirinx cari s-au metamorfosăt în trestie și cu cari tângui amoriul său cel nenorocit. — Bucuros, au răspuns celalalt, astăzi voi să te mulțămesc la toate. Aceste zâcând și bând și o cupă de must ca să-și mai dreagă glasul, și oftând au început într-acest chip: „Nemilostivă Sirinx, dumnezăiesc chip și inimă de tigru, în sfârșit nu te-ai plecat la rugăciunile meli, în sfârșit m-ai lăsat într-o vecinică jale, cumplită amorezată!

Costache Negruzzi

Idilie

la ce nu ț-am plăcut! Cunosc că acești lungăreți ai mei obraji, sprincenile aceste afundate și nasul meu acest urât nu ț-au plăcut, dar însă când încă prunc fiind, Ermat m-au arătat dumnezăilor, toți s-au bucurat, toți au râs cu vesălie de acest hazliu al meu chip. Așa! așa! cu urechile meii te-amauzit zâcându-mi că sunt cu coarne și cu barbă de țap, dar însă acest chip al meu au nebunit pe nimfa Ihó. Tu de multe ori mi-ai zis că sunt cu picioare de capră, și eu te-am ascultat cu mulțămire, nădăjduind că mă voi învrednici vreodată să te sărut ca să stâng para amoriului acé cari mă arde, dar tu de-a purure cumplită, de-a purure surdă la rugăciunile meli, darurile meli îți era urâcioasă, și mielușălul acel încă sugători la țâțile maicii săli pe cari țâ-l dam me-l aruncai înapoi. Dar cu toate aceste, o, nemilostivo, nu mă diznădăjduiesc cu totul. Socotesc că voi puté să te îmbrățoșăz, să te sărut, dar acum mi-ai răpit cu nemilostiviri și această de pe urmă mângăieri, prefăcându-te în trestii. Te tânguiesc, o, nimfă, jăluiesc ochii tăi acei negri și mari, mă mâhnesc de acé înaltă talie, acel piept ca crinul, mâinile tali aceli albi, pentru cari și Ira te-au zavistuit, ah!

Costache Negruzzi

Idilie

aceste toate nădăjduiem să li îmbrățoșăz, să li sărut și să mă vesălesc, dar, o! cum s-au schimbat toate întru o trestie uscată, numai pentru pizma ta, o, Sirinx, numai pentru ca să nu vezi pe Pan fericit, și ai nimerit, o, cumplită nimfă. Iată eu, în loc ca să îmbrățoșez un trup și niște brață, apuc o trestie uscată, în loc ca să sărut răcoritoare buză și niște obraji ca trandafirul, apropii gura me de niște aspri trestii, și în loc ca, îmbătat de disfătări să cânt într-acele fericire me, mă faci să plâng într-însăle, rătăcit, departi de satiri, prin codrii cei pustii și întunecoși, soarta me ce crudă. Păduri și câmpii, tânguiți pe Pan, livezi și dumbrăvi plângeți-l pe el, copacilor, nu rodiți, flori și ierburi veștejâțâ-vă, Pan urăște livezile celi răcoroasă. Pan urăște florile celi mirositoare: nimfilor, nu vă mai bucurați, nimfilor nu vă mai împodobiți, au prăpădit Pan nădejde, au perdut pe frumoasa lui nimfă; iată trupul ei cel minunat sădi acoló prifăcut în stuh și bătut de vânturile crivățului. Jăliți satiri și nu râdiți, jăliți și nu vă îmbătați, Pan urăște sărbătorile, Pan ș-au spart burduful cu must, ascundeți-vă în fundul peșterilor și acolo în întuneric tânguiți norocul său, și voi, păstori și păstoriți, cântați cu jăli patimile lui Pan, faciți să răsuni munții și văile de jălnicile voastre cântări, insuflați și turmelor voastre cu melodie măhniciunile meli.

Costache Negruzzi

Idilie

Ah! Plângiți toate! Tânguiți-vă toate! Că Pan ș-au prăpădit nădejde, ș-au perdut nimfa. Iată acoló stă dumneziescul ei trup, prefăcut în trestie și bătut de vânturile crivățului.“ Aice au isprăvit satirul cântecul său. —O, prietine! au strigat celalalt, eu m-am mulțămit cu tine astăzi mai mult decât la nunțile lui Zeus și a Irii cu toți muritorii în Olimp, deci să mântuim și mustul cari au mai rămas. Aceste zâcând, au început iarăș a be, păn au sfârșit tot mustul din burduf, și prietinul s-au dus vesăl iar celalalt, văzând că au început a să înfierbântá soarile, s-au tras lângă izvor pe pajiște, supt umbra unor tufoși tei și s-au culcat să-s odihnească.

Costache Negruzzi

Noapte

Noapte tăcută, cu ce farmăc vii să mă prinzi la poalele aceștii stânci îmbrăcate cu mușchi! Am văzut încă pe Febus, în menunt ce să perdé în dosul treptilor munților acestora. El au aruncat o de pe urmă zâmbiri printre pâcla ce ușoară, cari, asămine unii gaze de aur, era întinsă piste vii, piste livezi, și piste câmpii. Toată fire, înflăcărată de dulce oglindire a purpurului ce strălucé pe brâile nourilor, sărba purcedire sa. Păsările îl făcé să asculte cântare lor ce de pe urmă și căuta cu tovarășii lor siguranțâia cuiburilor sale. Păstoriul, întovărășit de umbra sa ce se prelunge, cânta, întorcându-să la coliba sa, cânticul său cel de sară, în buciumul său, când eu, tras de-o parte, am adormit cu dulceață. Tu ești, filomeli, cari prin duioasile tali axenturi m-ai dișteptat? Oare ești un fon ce pândești? Sau îi o nimfă fricoasă, cari mergi prin rădiurile acești tufoasă? O! Cum toate celi ce mă împregiură sunt frumoasă! Cum acești lăcuinți dormitează în liniște! Ce dulce îmbătare să împrăștii în inima me ce săltătoare! C-un aer sfânt ochii mei privesc lunca ce posomorâtă și să odihnesc pe poienile celi luminate. Cum răzbătând bolta ce îndesită a frunzilor tremurătoare, luna alcătuiești aici, pe acest trunchi acoperit cu mușchi, acolo pe această verdeață mișcătoare, dincolo pe crenguți clătitoare întinsă în întunericime.

Costache Negruzzi

Noapte

Adesăori, loviți de formile celi dișănțate a crengilor celor încujbate, sau a crengilor ce să înfioară în întunericime, sau a umbrilor celor negri a nopții, căutăturile mele clipesc de înfiorare; adesăori iarăș, eli să primblă pe valurile ce saltă ca niște lumini pe râul cel negru, a căruia undile să aruncă în lature me, căci Erebia, șăzând în carul său, tras uneori de ciute ușoari, alteori de balauri cu trupul aspru și vrâstat, să primblă pe vârful cel răsfățat a copacilor. Ce miros îmbătător răsuflați voi, flori drăgălași! și tu, duioasă viorică, cari nu te deschizi decât în vreme tăcerii nopții, ca să răsfirezi mirosul tău cel valsamicesc! Ah! ce miroznă dulce răsuflați în întunericime aceasta! Nevăzute și făr podoaba ce înaltă a strălucitoarelor văpseli, sunteți vădite de disfătarea ce simțesc. Voi legănați în sânul vostru cel dulce zefirii adormiți ce obosâsă giucându-să toată ziua primpregiurul vostru, și care, dișteptându-să, află păstrată în vasile frunzelor voastre o mulțime de roauă. Dar ce sunet ascuțit, ce cântec nepotrivit să audi din sânul aceștii câmpii băltoasă, aceste sunt broateci mici de pe ruguri, cari șăd pe frunză.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Tu vrei, iubita me prietină, să-ți fac prescriire rătăcirilor tinereții mele, orișicât ar fi ea de neplăcută; ceea ce tu poftești este pentru mine o poroncă neurnită, nu-ți voi tăgădui nimica; și fără să te supăr prin un înainte cuvânt supărători, îți voi discoperi pănâ și celi mai mici împregiurări a unii curvii înfricoșate, întru care odinioară am fost adâncită. Adivărul va povâțui condeiul meu. Nu mă voi osteni a acoperi nici cu ce mai supțiri gază scriire me: voi zugrăvi lucrurile după fire, fără să mă tem că voi jîgni legile bunicuviință, cari nu sunt făcute pentru niște persoane atât de prietini precum noi. Afarâ de aceasta, tu ai o cunoștință foarte adâncă de desfătările celi adivărate, pentru ca prescriere lor să te scandalisască. Tu știi că oamenii cu duh și cu gust au ca o datorie a-și împodobi eticurile cu feliuri de goliciuni, cu toate că, temându-să de a răni ochii subțiri, nu le pun în sama lor. Să trecim la istorie me: fiind copil, mă numé Franțisca Hil. Eu sunt născută din niște părinți foarte săraci într-un sătișor lângă Liverpool, Lencashire. Tatăl meu, pe cari slăbâciune îl opré de a lucra la lucrările celi de țară, de abie puté viețui cu un măsurat venit ci ave, făcând mreji și voloaci, pe care maică-me nu îl mai măre, măcar că țâné un pansion de copile a megieșilor.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Ei avusăsâ mulți copii din care numai eu rămăsăsâm. Educație me pănâ la vârsta de 14 ani au fost din celi mai proaste. A ceti, zicând a sloveni, a feșteli hârtii și a coasă îndestul de rău era toată știința me. Cât pentru prensipurile meli, ele să cuprindé în o frică și o rușine firească la firea noastră de cari curând ne mântuim cu plata nevinovăției. Buna me mamă era totdeauna atât de empedosâtâ de școala sa și de ale casii supărări, încât pre puțină vremi întrebuințasă spre a mă-nvăța ceva. Pe lângă aceasta, și cum nu știé ci vra să zică rău, nici puté a-mi da vreo învățătură cari să mă aperi de el. întrasăm în anul al 15-le a vrâstii meii, când iubiții și jalnicii mei părinți au murit de vărsat nu multe zile unul după altul. Eu m-am aflat prin moarte lor o ticăloasă orfelină, fără agiutori și fără prietini (câci tatâl meu, care era din comitatu Kentului, să așăzasă după întâmplari în acest loc). și pe mine această boală molepsitoare m-au lovit, dar foarte ușor și fărâ să-mi rămâie nici un sămn. Să trec la adivărata măhniciuni întru cari această pagubă m-au aruncat. Vreme și diiathesis a tinereții au șters foarte degrabă din aducere me aminte această tristă epohă.

Costache Negruzzi

Parte întăi

O tânără fimei, cu numile Esthir Davis, ci să afla atunci în satul nostru, era să-s întoarcă negreșit la Londra unde ea se afla slujind: ea mi-au zis să o urmez, încredințându-mă că mă va agiuta atât cu sfaturile cât și cu creditu său, ca să mă așăză. Cum nu să afla nimine în lumi cari să poarte grijă de stare me, am priimit îndatâ punere înainte a aceștii făpturi, hotărând de a-mi cerca norocul, cercare cel mai adesăori mai de primejdie decât de folos, atât la bărbați cât și la fimei. Eram plină de merare, de minunile cari Esthir Davis îmi povisté de Londra: trebuie numai să agiung ca să văd leii de la cetate, craiu, familie crăiască, mavsoliile de la Veistminster, comedie, opera; în sfârșit, toate lucrurile celi frumoasă cu cari ea ațâțe periérghie me prin povestirile ei celi frumoasă. Dar istoriile ei celi mai interesate era că multe dame de țară săraci aflasă chip prin purtare lor ce bună a să îmbogăți, atât eli cât și ai lor; că multe fete cu fapte buni să măritasă după stăpânii lor cari astăzi le purta cu carâta, că știe încâ pe unile ci să făcusâ duchesă; că norocul faci tot și că și noi o-s putem pretendirisâ aceasta.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Luând curaj prin niște așa măgulitoare prorocii, m-am grăbit a lua mica me clironomie cari, scoțându-să datoriile și cheltuielile îngropării, să suie la 8 ghinei și 17 șilinci. Am pus rufile meli într-o cutii și așa am purces cu căruța de la Shengher. Povățuitoare me mi-au slujit de mamă pe tot drumu. Pentru cari au socotit de cuviință de a-i plăti ducire sa păn la Londra. Ea au făcut întru adivăr lucrurile cu mustrări de cuget și au iconomisât punga me ca când ar fi fost a ei. După ce am agiuns, Esthir Davis în protecsie caria mă nădăjduiam tare, m-au lăsat încreminită, zâcându-mi aceste cuvinte: slavă lui Dumnezău, am venit bine; acum mă duc îndatâ acasâ; caută de te vârâ la cineva slugă cât poți mai degrabă: nu gândi că nu-i găsi loc, aici sunt o grămadă, te sfătuiesc să te duci la bureau (Viceai). Pentru mine, de ț-oi găsi, îndatâ te-oi înștiința. Păn atunci, bini-ai faci să-ți tocmești o odăi... îți poftesc mult noroc... am nădejdi câ-i fi totdeauna fată cinstită și nu-i necinsti pomenire părinților tăi. După această frumoasă dăscălie m-au complimentarisât și s-au dus. Am sâmțit cu o amărăciuni nepovestită, cruzime purtării sale, de abe să dusăsă și am început a plânge, care m-a mai ușurat ceva, dar nu încât să-mi linișteascâ desăvârșit duhul asupra necazului întru cari mă aflam.

Costache Negruzzi

Parte întăi

O slugă a hanului au pus vârf necazurilor meii, întrebându-mă de n-am trebuință de ceva. I-am răspuns cu prostii că n-am: dar că îl rog să mi să dei o lăcuință pe noapte aceea. Hangița s-au arătat și mi-au zis cu răceală fărâ să-s înduri de stare întru cari mă vide. Că mi să va da un pat pentru un șeling și că, neândoindu-să că n-avem prietini în oraș, adaozi îmi pot cată de treabă. Cum m-am văzut că am un pat, am mai dobândit curaj și am hotărât să mă duc adaozi la biuro a căruia adres me-l însămnasă Esthir Davis. Nirăbdari ce avem de a-mi împlini scoposul meu m-au făcut să mă mânec de dimineață. M-am îmbrăcat îndată cu celi mai frumoasă podoabi ce avem din sat și, lăsând în mâna hangiții bocceluța me, m-am dus drept la locul ci-mi era însămnat. O matroană bătrână țâne această casă. Ea șâde lângă o masă pe cari era un mare izvod, pe care să vide însămnati după aflavita un nenumărat număr de adresuri. M-am apropiet de această cinstită persoană cu ochii plecați, cu multă cucernicii, trecând printr-o mare mulțâmi de oameni cari era adunați tot pentru ace pricină. I-am făcut o giumătate de duzină de complementuri de țară, arătându-i plecata me ceriri.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Ea mi-au dat audienții cu toată îngâmfare și seriozitate unui mic ministru de stat și, cântărindu-mă cu ochiul, ea mi-au răspuns, după ce m-au făcut întăi să dau un șiling, că condițiile pentru fimei era foarte rari și mai vârtos pentru mine cari nu sămănam vrednică pentru lucrurile celi de ostineală. Cu toate aceste, va căuta în carte sa de era vrun lucru de care să fiu vrednică, după ce va da drumul unora din muștereii săi. M-am tras întristată înapoi și mai diznădâjduită de răspunsul aceștii vechi antici. Pentru ca să mă mai ieu însă, am îndrăznit sâ-mi primblu căutătura pe cinstita adunări întru cari mă aflam și printre cari am văzut o damă groasă cu o fiziognomii țărănească, ca de vreo 50 de ani, cari avé ochii țintiți cu lăcomii la mine, ca când ar fi vrut să mă mănânce. întăiași dată m-am cam sastisit; dar un tainic santiment de iubire de sine, făcându-mă să ieu lucrul în favorul meu, mi-am dizvălit grumazii cum am putut mai bine, sârguindu-mă a mă arăta cel mai bine ce să va pute. în sfârșit, după ce m-au privit cât au vrut, s-au apropiet de mine cu un ifos blând și m-au întrebat de voiem să întru în slujbă?

Costache Negruzzi

Parte întăi

La cari i-am răspuns, închinându-mă, ce voiam. Adivărat, au zis ea, venisăm aici ca să caut o fată... Socotesc că dumta ești bună.. . Fisiognomie dumitale nu mai are trebuință de chezășii.. . Căci, draga me, trebui tare să iei sama, Londra îi un loc blăstămat.. . Ceea ci eu îți cei etti ascultare la sfătuirile meii, și să te ferești de adunările celi răii. Ea au adaos și alte cuvinte spre a înșăla o nevinovată de la țară ci sâ socote pre norocită că au aflat-o așa condiții, câci îmi închipuiem că am a faci cu o cinstită damă. în vreme aceasta baba ce cu izvodu, în fața căreia să pitrecusă așezare noastră, îmi zâmbé în chip că eu, ca o proastă, gândem că îi pare bine pentru buna me așăzari; am aflat însâ pe urmă că amândouă babile era unite ca tâlharii în iarmaroc și că această cinstită casă era o magazie de unde madam Brovn, stâpâna me, adesăori lua provizioane pentru muștereii săi. Ea era atât de mulțămită ca m-au întâlnit, încât, de frică să nu mă scape, m-au aruncat îndată întru o trăsură și, scoțându-mi bocceluța de la tractirul unde eram, am mers de ne-am scoborât drept la casa ei, ulița N.N.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Chipul locului, gustul și curățăneia mobililor nu au micșorat ideea ce bună ce luasâm pentru locul meu. Nu mă îndoiem că nu eram într-una din casile celi mai cinstite. îndată ce am intrat, stăpâna me au început întru a-mi zici că socotința sa era ca noi să trăim cu familiaritate împreună, că ea mă luasă mai mult ca să-i fiu de companii decât să o slujăsc și că, de-oi vre să fiu bună fată, ea va faci pentru mine mai mult decât maicâ-me ce adivărată. La cari eu cu prostime i-am răspuns, făcând vro, vrednici de râs complimenturi, dar atâta îi sunt supusă slugă plecata. După un menunt, bătând în palme, o mari fată dizmățată au venit. Marto, i-au zis madam Brovn, am tocmit pe această tânâră persoană ca să iei sama de cămeși; du-te de-i arată odaia, îți poroncesc însâ să o privești ca pe o altă eu; căci, să-ți spui drept, atâta-mi place chipul ei încât, zău, nu știu ce voi fi vrednică să fac pentru ea. Marta, cari era o țolină vicleană de celi întăi în meșteșug, m-au heretesât cu plecăciune și m-au dus în rândul al doile, într-o odăi în dos, unde era un foarte bun pat pe cari eram să-l împart, după cum mi-au spus ea cu o rudă a madamii Brovn.

Costache Negruzzi

Parte întăi

După cari ea mi-au făcut panighirică a bunii și scumpii săli stăpâne, încredințându-mă că eram foarte norocită că am căzut în niște mâni așa bune; că nu era cu putință să întâlnesc mai bun; că să vedi că m-am născut cu cunună; că mă pot lăuda că am făcut un bun noroc, într-un cuvânt, ea mi-au zis și alte sute țăranii de-aiestea, vrednici de a-mi deșchidi ochii, de aș fi avut cel mai mic praxis. Au sunat o a doua oară: noi ne-am scoborât și eu m-am dus într-o sală unde era pusâ o masă de trei persoane. Stăpâna mé avé atunci cu dânsa ace socotită de rudă pe care trebile lumii să învârte. Educația me era încredințată sârguinții sale și, după acest plan, să pusăsă la caii ca să ne culcăm împreună. Aice mi s-au făcut un nou examen din parte cuconiții Febii, gubernatii meli, cari au avut bunătate a mă afla iarâșn pe planul său. Am avut cinste a șâde la masă între acești două dame ale cărora căutături și luări-aminte îmi vesălié sufletul. S-au hotărât să nu ies din casă păn mi să vor faci strai după rangul ci trebuia să am lângă stăpână-me. Dar acesta era numai un profasis: madam Brovn nu voie să mă vadă nimine păn va găsi un muștereu pentru ficiorie me pe cari prostie me o face să giudeci că o am.

Costache Negruzzi

Parte întăi

De la vremi de masâ și părâ sară n-au urmat nimica vrednic de a să spuni. Ceasul culcării sosind, fiiștecari ne-am suit în odaia sa. Febe, care au luat sama că-mi era rușini să mă dizbrac dinainte sa, singură ea mi-au luat îndată batista de la pept, rochia și cămeșa. Atunce, de rușini că rămăsăsâm goală ca un felțer, m-am băgat subt ogheal, unde prietina m-au urmat. Febi avé cam la 25 de ani, sămăna însâ că ari zăci mai mult prin lungile și ostenitoarile sale slujbe cari o sâlisă a să faci pezevenchi înainte de vremi. *** Două zile după întâmplare cabinetului, sculându-mă după întâmplare mai demineață decât altdată, și toată lume dormind încă, m-am scoborât într-o grădinuță ca să mă răcoresc, unde n-avem voi să merg când era mușterei în casă. M-am foarte spăimântat mergând printr-o sală, să văd un tânăr om ci dorme într-un jîlț. M-am apropiet, prin o firească plecare a fimeilor, ca să-i văd fisiognomie. Dar, o, ceriule! ce priveliște! Cu neputință îmi este a arăta impresioana ci au făcut asupră-mi această minunată videri. Nu, scump, și dulce ipochimen a plecărilor meii celor duioasă. Nu voi uita niciodată acest norocit menunt unde ochii mei plini de mierari te-au slăvit pentru ce dintăi dată... Mi să pari că te văd iarăș într-aceeaș șăderi de atunci.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Închipuiești-ț, buna me prietină, un tânâr de 18 pe 19 ani, plăcut și frumos ca îngerii, sau adu-ț aminti de toati frumusățâle fiiului Afroditii și starea cea frumoasă în cari l-au găsât psâhi când l-au văzut dormind. Inima mi să bate, tremuram în starea în cari mă aflam. Nu știem ci să fac. Pentru tot binile din lume nu aș fi vroit să scap prilejul de a-i vorovi, nu îndrăznem însă, făcând că mă stăpâné o frică, în sfârșât, dragostea mea m-au îmbărbătat, l-am apucat încet de mână și l-am trezit, întăi s-au arătat că l-am înspăimântat și, ca când i-ar fi părut rău că i-am stârnit somnul, dar după ci s-a uitat la mine, m-au întrebat ci ceas esti. I-am spus, adaogând, că m-am temut să nu răcească, șăzând așa afară, mi-a mulțămit cu o dulceață cari să potrivé cu aceea a ochilor săi, el nu să îndoie că eu eram una din pansâonirile aceștii școli și că venisăm ca să-l slujăsc. Cu toati acestea, sau că s-au temut să nu mă obijduiască, sau că politica sa cea firească l-au mărginit în hotarăle cinstii, mi-au vorbit cu politică și m-au și sărutat; mi-au zis că, dac-oi vre să petrec un ceas cu dânsul, nu-m va păre rău.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Cu toati că dragostea ce să născusă mă îndemna, mă temem să nu mă prindă oamenii casii. I-am răspuns că, pentru niște pricini pe cari n-am vremi de a i le tălmăci, nu pot șâdé mai mult cu dânsul și, cini știi poati, de-l voi mai vidé în viiața me; acest cuvânt însă l-am zis cu o adâncă suspinari. Acest tânăr vrednic de iubit cari, după cum am aflat pe urmă, nu s-au atins mai puțân de figura me precum și eu de a sa, m-au întrebat cu grabă de voiesc să șăd împreună cu dânsul, adaogând că degrabă îm va găsâ o odăi și va plăti ceea ci eram datoari în casa madamii Brovn. Orișicâtă era nebuniia de a priimi o așa puneri înainte di la un necunoscut, cari era pre tânăr pentru ca să să poată cineva încredința pornirea dragostii de cari mă sâmțăm cuprinsă nu-m da vremi a giudeca. I-am răspuns tremurând că mă arunc în brațăle sale și mă las orbește asupra sa, ori di esti cu curățănii, sau ba. Era câtăva vremi di când, pentru ca să scapi de întâmplările celi neplăcuti a orașului, el căuta o fată cari să-i placă: bunul meu noroc l-au năstăvit di i-am plăcut și îndată am și pus la cali această târguiri.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Planul nostru au fost ca, a doua zâ la 7 ceasuri dimineața, să ies din casă și să mă duc în marginea uliții undi el mă va aștepta cu o caretă gata. I-am spus să nu dei a înțălegi că m-au văzut, pentru niște pricini cari pe urmă i le voi spune. După aceasta, temându-mă ca, prin nebăgari de samă, să nu să strice scoposul nostru, am fugit dinaintea sa și m-am suit în odaie me, fără să fac huiet. Febi dormé încă: m-am dizbrăcat încet și m-am pus în pat cu inima vesălă și îngrijită. în vremea aceasta, singură nădejdi de a-m stâmpăra focul câti puțân-puțân, mi-am împrăștiat frica. Sufletul meu era atât de pironit la acest tânăr, cât aș fi vrut sângili să-l vărs ca să-l văd și să mă bucur un menunt de dânsul; el ar fi putut faci cu mine ce-ar fi vrut. Viiața me era a lui, m-aș fi putut socoti norocită să pot muri de o așa scumpă mână. Zâua aceasta, cari mi s-au părut un vac, am pitrecut-o în niște așa cugetări. De câte ori am vrut să mișc menuntariu ceasornicului, ca când mâna me puté să grăbească vreme! Mă mier cum oamenii casii nu mi-au luat sama; mai ales la masă, când au venit vorbă de acest iubit muritori care făcusă zacusca acolé.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Ah! striga tovărășițile meii, cât îi de frumos! cât îi de plăcut, dulce și politicos! Eli s-ar fi bătut de la dânsul. Las a giudeca cât îmi ațâța focul cari mă frige niște așa cuvinte. Cu toate aceste, tulburare în care am fost toată ziua au pricinuit o bună lucrare. Am dormit îndestul de bine păn la 5 ceasuri dimineața. Atunce m-am sculat din așternut și m-am îmbrăcat într-o clipală de ochi, am așteptat cu atâta nerăbdare precum și frică menuntu cel fericit a mântuirii mele. La ce de pre urmă, menuntu acest atât de dulce au sosit. Atunci, îmbărbătată de dragoste, m-am scoborât în vârfu degitilor și am agiuns la poartă, pe cari am deșchis-o, căci furasăm cheia de la Febi. îndată ci m-am văzut în uliță, am zărit pe îngerul păzitoriu meu ci mă aștepta. A zbura la dânsul ca o săgeată, a sări în carâtă și a m-arunca în grumajii săi, și — mână vezăteu: aceasta au fost una. Un părău de lacrămi, cele mai dulci ci am vărsat în viiața me, au izvorât atunci din ochii mei. Inima me de abia era în stare a puté cuprinde bucuriia ce sâmțăm de a mă vidé în brațăle unui tânăr așa frumos.

Costache Negruzzi

Parte întăi

El mi să giura pe drum, prin niște cuvinte pătimași, că niciodată nu-m va da pricină de a mă căi de pasul ce au făcut. Dar, vai, nu era plecarea me care mă fâcusă să îl fac? în câtiva minunti (căci atunci ceasurile nu era nimica pentru mini), am agiuns la Helsea, la un vestit han. Noi am făcut zacuscă cu stăpânul casai, cari era un bătrân vesâl, cunoscători în așa pricini. El ne-au zâs, uitându-să la mini și râzând, că ne poftești o mulțâmire desăvârșită. Că, pre legea sa, noi eram tari bine potriviți: că mulți boieri și cucoani vin în casa sa, dar că n-au văzut niciodată o părechi mai frumoasă, că poati giurá că eram poamă nouă, că mă arătam atât de fragidă, atât de nevinovată și că, într-un cuvânt, tovarășul meu era un muritori cu noroc. Acești laude, măcar că cam groasă, mi-au foarte plăcut și am împrăștiet frica ce avem de a mă afla singură în puterea noului meu stăpân. Frică la cari să împărtășă mai mult dragoste decât rușine. Eu poftem, mă frigem de poftă: vroiem să mori pentru ca să-i plac și însă nu știu cum nici pentru ce mă temem de punctul cel capital a dorințălor meii celor înfocați.

Costache Negruzzi

Parte întăi

Această amestecări de patimi deosăbiti, această luptă între amori și între frică m-au făcut să plâng iarăș. Dumnezăilor, cum niște așa stări sunt interâsătoari pentru niște adivăraț amorizați!

Costache Negruzzi

Duchesa Milanului

Italie, după ce o îndelungă vremi s-au luptat pentru slobozănie sa cu împărații, la ce de pe urmă o dobândisă; și ei nu mai avé întru ea decât o umbră de stăpâniri în niște particularnice staturi, cari încă îi cunoște, nu atât ca să-s încredințăzi de protecsie lor, cu cât să temé să aibă din puterea lor. Milanezul era cel mai mari dintre toate. Viscontezii, cari din particularnici stăpânitori să făcusă duchi, să bucura de o stăpâniri legiuită prin bunăvoință a noroadelor, și prin aceea a împăraților. Dar parte bărbătească a aceștii familii sfârșându-să, toate driturile sali au trecut în Casa de Orleans, prin Valentina Milanului, cari să măritasă după acest vestit duc de Orleans, ci s-au omorât de Ioan, ducul de Burgon. Stare ce jalnică întru care catandisâsă Franța, din pricina războaielor cu englejii și a feliuri de tarifuri de cari această împărăție era stricată, nu au lăsat pe copiii ducului de Orleans ca să-s ducă să puie stăpânire pe acest ducat. Venețienii, cari afla milanezul după plăcerea lor, negreșit l-ar fi apucat dacă nobilitate Milanului nu s-ar foarte sâlit ca sâ-i oprească. Sfors, câștigând mult ipolipsis întru acest război, s-au ales gheneral a milanezilor și nu după multă au luat și titlu de duc de Milan, cu toate împotrivirile Casii de Orleans, cari nu era în stări a-l opri cu puterea armilor.

Costache Negruzzi

Duchesa Milanului

Dar Carl al 8-le murind fără clironomi, Luiz al 12-le, carile era duc de Orleans, i-au urmat, și mai întăi au cugetat să pui stăpânire pe ducatul Milanului, cari i să cuvine după atâta legiuire. Sforsii i s-au împotrivit câtăva vremi, dar în sfârșât s-au izgonit de franțozi, cari au rămas pacinici stăpânitori acestui ducat. Ludovic Sfors, închipuind că va puté tragi vreun folos din dihonie lui Jan-Jac Trivuls și a lui Aubini, gheneralul franțozilor, au mai făcut niște nouă cercări, a cărora însă împlinire au fost foarti ră, căci au fost prins și dus la închisoare de la Loș (Loches), unde piste puțin au și murit, lăsând în mică vârstă pe Maximiliian și Franțisc Sfors, copiii săi. Maximilian au știut atâta de bine a să noroci de vrăjmășiile pe care papa Iulie al 2-le stârnisă asupra Franței, după ce au dobândit mii de faceri de bine, încât s-au cunoscut de duc de Milan și au izgonit pe franțozi prin agiutoriul a multor prințipi, iar mai ales și prin agiutoriul elvetilor. Luiz al 12-le murind fârâ să poată stăpâni iarăș milanezul, Franțisc I care i-au urmat au trecut munții cu o puternică oaste și au început stăpânire sa prin războiul acel vestit de la Marinian, care au adus întru cunoștință trufie ce îngâmfată a elvețienilor, și au statornicit pe franțozi în ducatu Milanului.

Costache Negruzzi

Duchesa Milanului

Craiul au dat buni condiții lui Maximiliian Sfors, cum și un bun loc în Franța, unde ș-au pitrecutântru odihnă zilile săli. Craiul, carile căuta a-ș câștiga inimile noilor lui supuși, au zăbovit îndestul la Milan, dând prin aceasta prilej tinerilor curtezani de a faci cunoscut damilor că era tot atât de galanți în vremi de păci pe cât să arătasă strașnici la bătaie de la Marinian. Printre numărul cel mare a persoanilor frumoasă care pe ace vremi să afla la Milan, Clarisa Visconti, fată unui cadet a aceștii slăvite casă, cari perisă în cel din urmă război, întrece cu covârșâri pe celelalte: naștire sa, frumsăța sa ce nemărginită și mare sa faptă bună au sâlit pe craiul a o tratarisâ cu multă deosăbire. Amiralul de Bonivet, favoritul lui Franțisc I, s-au atins cu atâta vioșime de frumsățile aceștii persoane vrednici de iubit, încât s-au amorezat strașnic din ce întăi dată ci au văzut-o. Pofta care ave de a-i place l-au făcut a faci multe îndatoriri rudelor contesii Visconti, mama Clarisii, cari era din casa de Sent Severin. Contesa, mulțămind amiralului, el au găsit prin aceasta prilej a mergi să-i facă vizită, cagetând că-i va fi ușor a spune santimenturile inimii sale frumoasei Clarisăi.

Costache Negruzzi

Duchesa Milanului

Contesa și fiică-sa l-au priimit cu multă politică și i-au făcut toată cinste ci să poate faci favoritului unui mare crai. Cu toati că amiral avé o fisionomie plăcută, o mari vioșâmi și multă îndrăzneală, înțălepciunea ci să vidé în toati faptile Clarisăi și un aer di megalie ci era răvărsat întru toată persoana sa, și cari rădica cu covârșâre frumusăța sa cea mari, au întipărit într-acest favorit atâta răspect cătră dânsa, încât nu au avut atâta puteri a-i vorovi de amoriul său; i-au mai făcut de mulți ori curți, hotărât a-i mărturisâ aceea ci el sâmță pentru dânsa, dară el să întorce, fără să îndrăznească a-i spune taina sa, și mai înamorat decât cum era când să duce. Canalul Milanulu, cari ești lucru franțuzilor, săvârșându-să întru ace vremi, damile să primbla adesăori cu caici. Craiul cari adusăsă din Italiia pe cei mai vestiți muzicanți, poroncé în toati sările să să pui luminații de-a lungu canalului și da baluri damilor. Amiralul, cari nu perdé nici un prilej de a vidé pre Clarisa, întru o zâ când o întovărășă la primblări pe canal, un caicciu ci s-au aflat din întâmplari lângă dânsa au sâmțât atâta plăceri a o priivi, încât au uitat a faci maneovra sa, fiind pricină caicului, ci s-au lovit de o mică corăbioară.

Costache Negruzzi

Duchesa Milanului

Stăpânul caicului, probozind pe caicciu de a lui cea mari îndeletniciri a să uita la frumoasa Claris, au vrut să-l maltratarisască. Dar amiral l-au oprit și, scoțând din buzunarul său o pungă plină de aur, au dat-o caicciului, zâcând că unui om ce ave așa bun gust i să cuvine și mai bun noroc.

Costache Negruzzi

Chelestina

Chelestina, la 17 ani, era frumsăța ce întăi a Grenadii. Săracă de părinți, și clironoamă unei mari averi, ea trăie supt epitropie unui bătrân al ei moș, aprig și scump, acest moș să numie Alonț. El să îndeletnicé toată ziua a-ș număra galbenii și toată noaptea a goni serenadile cari cânta supt fereștile Chelestinii. Scoposul lui Alonțu era ca să mărite pe această bogată clironoamă după don Enric, fiiul său, cari învăța de ani la Academie de la Salamanca și începusă acum a tălmăci pe Cornilius Nepos. Mai toți cavalerii Grenadii iubé pe Chelestina: ei nu o puté vidé decât la bisărică și totdeauna bisărica la cari ea merge era plină de tinerii cei mai frumoși și mai vrednici de iubit. Dintre dânșii să deosăbe don Pedro; căpitan de cavalerii, fiind la vârsta de 20 de ani, nu bogat dar de bun neam, frumos, blând, cu duh și pre iubitori, el trage asupra sa ochii tuturor daniilor Grenadii, în vremi ci el nu să uita decât la Chelestina. Aceasta, cari pricepusă, începusă îarâș a căuta la don Pedro. Ei au pitrecut așa două luni fără să-ș poată vorovi, zâcându-ș însă îndestule lucruri, în vremea aceasta, don Pedro au aflat chip a enhirisâ amorezatii sale un bilet prin cari o înștiința aceea ci ea acum știa pre bine.

Costache Negruzzi

Chelestina

Mânioasa Chelestina de abié l-au cetit și îndată cu defăimări l-au triimes lui don Pedro înapoi: dar cum ea avé o minunată țâneri de minte, au știut scrisoare de rost, și după 8 zile i-au făcut și răspuns. Amorezații noștri să iubié și îs scriia: don Pedro voié mai mult. De mult ceré voie a veni ca să vorovască la zaluzia Chelestinii; așa feli este obiceiul în Ișpaniia unde fereștile slujăsc mai bine pentru noapte decât pentru zi: acolo să fac toate întâlnirile. La ceasul când ulița să află pustie, amo-rezatu să învălești în mantaua sa, să înarmează cu sabiia sa și mergi, chemând întru agiutori amoriul și noapte, cătră o zaluzie josâtă și încuiată pe dinlăuntru cu geamuri. Curând geamurile să deschid încetișor; minunata ișpanioală să arată și întreabă cu glas tremurăcios de nu ești cineva pe uliță: amorezatul, plin de bucurie, o încredințază: îs vorovesc încet, îs zic de o sută de ori aceleș cuvinte; giurământurile zboară pintre zaluzeli, sărutările trec pe giumâtate; amorezatul blastămă zaluzălile: ziua să apropii... trebui să-s dispărțască... mai treci un ceas păn să-s dispărțască și, în sfârșit, să dispărțăsc fără să-ș spuie o mie de lucruri interesătoare ci ave a-ș spune. Fereastra Chelestinii era întru o laturi, cătră o uliță proastă, mai pustie și lăcuită numai de cei mai săraci din norod.

Costache Negruzzi

Chelestina

Manca ce bătrână a lui don Pedro șâdé întru o casă proastă, în dreptul fereștii Chelestinei. Pedro s-au dus la manca sa: „Buna me mamă, i-au zâs el, mult ai suferit șăzând întru o așa proastă casă, această uitare este vinovată din parte me și așadar, voind a-mi îndrepta greșala, îți dau un apartament în casăle meii, vino di șăz într-însul și lasă pi această bună fimei plângând di bucurii.” Multă vremi n-au vrut, dar în sfârșit priimești schimbul, sărutând mânile evlaviosului ei copil. Niciodată un împărat n-au stăpânit un palat cu atâta bucurie încât au sâmțât don Pedru așăzându-să în căsuța maicii săli. în dreptul fereștii Chilistinii, îndată ci sară vine, Chilistina s-au arătat la zaluză și s-au țânut parola. Aceste dulci întâlniri au înfocat mai mult pi acești iubitori amorizaț, curând toati ceasurile nopțăi au fost mitahirisâte a-ș vorbi și toati ceasurile zâlii a-ș scrii, în sfârșit, ci era amândoi în cei mai mari fericire, cel mai di pi urmă Pedru, când fiiul lui Alonț, Enric, cari învățá di zăci ani la Academiia, adusăsă pentru hotărâta lui soață o diclerață di amori latinească. Alonț alcătuia contractul nunții și zâua spre însoțire lui Enric și a Chelestinii era însămnată. Toată lume știi că întru o așa întâmplare nu ești de luat altă hotărâri decât de a fugi în Portugaliia; la cari s-au și hotărât.

Costache Negruzzi

Chelestina

Pe lângă aceste au mai pus la cale că sosind la Lisbona, amorezatii întăi să vor lua și după aceea vor porni giudecată cu epitropul. Chelestina trebuia să iai împreună și o besacte cu giuvaericali pe cari maică-sa i-o lăsasă: această besacte alcătuia o mari soma de bani și trebuia să facă pe amorezați să trăiască păn la câștigare giudecății. Niciodată un sfat nu au fost mai cu minte alcătuit. Nu mai era trebuință decât de a puté scăpa; și pentru aceasta era trebuință să furi cheia zaluzălii. Chelestina au catorthosât. După aceasta s-au hotărât ca a doazi la 11 ceasuri de cu sară, Pedro, după ce va pune la cali pentru cai afară din târg, va veni să caute pe Chelestina, care să va scoborâ pe fereastă și că vor fugi amândoi cătră Portugaliia. Don Pedro s-au îndeletnicit toată zâua întru a să găti; Chelestina, din parte sa, au așăzat și au disșăzat de de ori besacteluța ci era să-i întovărășască; pe lângă aceste, au strâns și o foarte mari și frumoasă piatră de smaragd ci amorezatul său i-o didesă. Chelestina și besacteaua era gata la 8 ceasuri de cu sară și încă nu era când don Pedro, a căruia trăsură era pe drumul Andalusiei, vinea cu bucurie cătră ulița ce mică.

Costache Negruzzi

Chelestina

Când era să sosască, aude strigând: agiutori! și vedi doi oameni atacarisâți de spadasini care, înarmați cu săbii și cu beta, să slujă asupra lor; viteazul Pedro uită toate pentru ca să alergi asupra nevinovaților: el rânești pe doi din spadasini; și gonește pe cielalți trii. Cari este înspăimântare sa, cunoscând în acei ci i-au izbăvit pe Enric și pe tatăl său Alonțu! Tinerii cavaleri a târgului iubind pe Chelestina și, știind că Enric era să o iei, pusăsă niște spadasini (un fel de făcători de răli pre obicinuiți în Ișpaniia) și, fără vitejîia lui don Pedro, bătrânul scump și tânărul școler ar fi avut mari nevoi a scăpa din mâinile lor. Pedro căuta a să mântui de mulțămirile lor; dar Enric să giura că nu-l va lăsa toată noapte. Diznădăjduitul Pedro auzâsă acum bătând 11 ceasuri. Vai! El nu știe nenorocire ci i să întâmplasă! Unul din spadasinii ci fugisă trecusă cu nasul învălit în mantaua sa pe lângă zaluzie Chelestinii. Era o noapte tari întunecoasă: nenorocita amorezată, cari deșchisăsă fereastă și aștepta pe don Pedro, au socotit că esti el, văzând pe spadasin. Ea îi întinde mâna cu o oftare de nerăbdari și bucurie; și dându-i besacteaua: — Țâni diiamanturile noastre, îi zâci ea, păr mă voi scoborâ.

Costache Negruzzi

Chelestina

La auzul de diiamanturi, spadasinul stă, ia besacteaua fără să zică nimic; și în vremi ce Chelestina să scoboră, fuge cu grăbiri. Giudecați de spaima Chelestinii când, singură în uliță, caută împregiur și nu vedi pe acela ce îl socotisă de don Pedro! Ea socotești întăi că s-au depărtat pentru ca să nu dei vreun prepus; ea merge, să grăbești, îl caută cu ochii, îl strigă încetișor: nu vedi nimic și nimine nu răspunde. Frica o cuprinde: ea nu mai știi ci trebui să facă. Să va întoarci ea acasă? Ieși-va din târg ca să-s ducă să caute caii și oamenii lui don Pedro, ci o aștepta? Ea să îndoiești, să îngrijăști, dar tot mergi. Curând să rătăcești pe uliță, singurătate, întunericul, toate înmulțăsc frica sa. în sfârșit, ea întâlnești un om și îl întreabă tremurând dac-îi departe de poarta cetății? Acest om i-o arată. Chelestina îs mai vine în simțiri; ea prohorisăște cu mai mult curaj, iesă din Grenada și nu afla pe nimine, însă tot nu învinovățăști pe amorezatul său, socotești că-l va afla mai înainte: ea să depărtează, să cutremură la tot pâlcu de ciritei, strigă la tot pasul pe don Pedro; și, cu cât mergi, cu atâta să rătăcești: aceasta era parte ce dimpotrivă Portugaliei.

Costache Negruzzi

Chelestina

În vremea aceea, don Pedro nu s-au putut mântui de mulțămitoriu Enric și de tatăl său; fără să vroiascâ a-l lăsa măcar un pas, l-au silit ca să vie acasă la ei. Pedro, socotind că Chelestina văzându-l, va afla pricina întârzierii sale, s-au supus a-i urma. Sosăsc; Alonț aleargă în odaia nepoatii sale pentru ca să o înștiințăzi de primejdie în cari au fost; el o strigă: nu răspunde nimine; întră! Zaluzie deschisă!.. Strigările sale adună slugile; turburare să vestești în casă: Chelestina au fugit! Pedro, în diznădăjduire, vre îndată să alergi după dânsa: Enric, mulțămindu-i de enteresul ce are cătră nenorocire sa, vroiești a-l întovărăși piste tot locul, Dar pentru ca să fie mai siguri de a o afla, Pedro zâci: că el să-s ducă pe de o parte, când el s-a duci pe de ceealaltă. El aleargă să-și găsască oamenii; și ne mai îndoindu-să că Chelestina este pe drumu Portugaliei, aleargă cât poate, depărtându-să de dânsa, în vremi ci Enric călătorești cătră Alpuxari, drumu ci Chelestina apucasă. Trista Chelestina urma drumu Alpuxarilor, întrebând de don Pedro pe orișicine întâlné. Ea au auzât după dânsa un tropot de cai; gândul său cel întăi au fost cum câ-i don Pedro; al doilea că puté să fii călători sau tâlhari: ea să abate din drum și să ascunde după niște mărăcini.

Costache Negruzzi

Chelestina

Curând vedi pe Enric trecând, urmat de multe slugi. Ea se cutremură întru această videri și temându-sâ ca să nu cadă iarâș în mâinile lui Alonț de va urma drumul cel mari, ea se întoarce și să afundă în pădure. Alpuxarii este un lanț de munți cari mergi de la Grenada păn la Mediterane: ei nu sunt lăcuiți decât de ciobani și plugari. Un pământ gol și pietros, stejari sămănați încoace și încolo, râuri, cascadi huitoare și niște capri spânzurate pe vârfu stâncilor au fost lucrurile ce s-au înfățoșat Chelestinii întru ce dintăi ivire a zorilor zâlii. Obosâtă de ostineală și de dureri, cu picioarile zgâriete de pietri, să oprești supt o stâncă prin cari izvora o apă limpide. Tăcerea aceștii peștiri, priveliște ci o împregiura, sunetul cel dipărtat a unor cascadi, murmurisâre acestui izvor cari cade în groapa ci îs săpasă în stâncă, toate pare că arată Chelestinii că să află singură întru o pustietate, lăsată de toată fire. Culcată pe margine acestui pârău, unde lacrămile sale cade pe rând, cugetând la nenorocirile ci o înfricoșa, iar mai vârtos la don Pedro, să fălé întru sine că poate îl va afla într-o zâ. „Nu era el, îs zâce ea, pe cari l-am văzut fugind cu giuvaierurile meli, în zădar gândem că-l cunosc!

Costache Negruzzi

Chelestina

Cum s-au putut să nu-mi spuie inima me? El mă caută, sunt încredințată; el plânge departe de mine, și eu voi să mori departe de dânsul!” Cum ea zâce acești cuvinte, au auzât în peștiră viersul unui fluier de țară: ea ascultă: și curând un glas dulce dar prost cântă aceste cuvinte: A amoriului dulceață Un cifert de ceas numai țâne, Dar dorul lui și durerea Toată viiața rămâne! Pentru cumplita Silvii Toati cele le-am lăsat, Și acum necredincioasa Îș ia alt amorezat! Cât acest izvor va curgé De multi ori ea-mi zâcé, Te voi iubi cu credință. Alt amori nu voi avé, Ah! izvorul n-au săcat, Dar Silvie m-au lăsat! A amoriului dulceață Ah! un menunt numai țâne, Iar jale sa și durerea Toată viiața rămâni. (Să socotească iubitul cetitori că aceste sunt stihuri alcătuite de un cioban.) „Cine o știe aceasta mai bine decât mine!” au strigat Chelestina ieșind din peștiră ca să vorbească cu cel ce cântá. Acesta era un tânăr păstori de capre cari șâde la tulpina unei răcniți căutând cu ochi lâcrămători la apa cari șărpie pe chetriceli: în mâini țâné un fluier, lângă sâne sta un toiag și niște strai învălite într-o piele de capră.

Costache Negruzzi

Chelestina

„Păstoriule, i-au zâs Chelestina, fără îndoială te-au lăsat; fie-ți milă de o streină pe cari asămine o lasă și îndrepteazâ-mă într-acești munți, la vreun sat, la vreo lăcuință unde să poci găsi nu odihnă, ci măcar pâne.” „Vai! Madamă, i-au răspuns ciobănașul, aș vré din toată inima să te duc păn la satul Gadara cari esti după acesti stânci; dar d-ta nu vei ceri ca să mă întorc iarăș când vei ști că astăzi amorezata me să însoțăște cu protivnicul meu, mă duc din acești munți hotărât să nu mai viu în viiața; și nu mi-am luat decât fluierul, niște strai și pomenire binelui ci am perdut.” Acesti puține cuvinte au făcut să-s nască în Chelestina multe idei: „Prietine! au zâs ea ciobănașului, tu n-ai bani, și când vei ieși din acest loc, îți vor trebui: am câțva galbeni pe cari îi vom împărți, de vei voi să-mi dai hainile cari sunt într-această bocce.” Păstorașul priimești: Chelestina i-au dat o duzină de galbeni; și, după ce ciobanul i-au arătat drumul ci merge la Gadara, ea ș-au luat zâua bună de la dânsul și au întrat în peștiră ca să-s îmbrace ciobănești. Ea au ieșit cu cheptariu cel de peli de capră, cu traista, cu pălărie ce de pai cu cordeli și mai frumoasă așa fel decât cum fusăsă împodobită cu giuvaiericale; ea au apucat drumul la sat, unde sosind, întreabă pe țărani de n-ari vreunul trebuință de un argat.

Costache Negruzzi

Chelestina

O încungiură, o paratirisăsc cu luare-aminte: fetile mai vârtos să uită la părul ei cel galbăn și frumos cari să învăluia pe spinare ei, ochii ei cei dulci și strălucitori, măcar că obosiți de lacrimi: talie ei ce supțâri, mersul său, toate le aduce merare. Nimine nu poate ști de unde vine un tânăr așa frumos. Unul zâci: câ-i vreun om mari prifăcut; altul că ești vreun prințip amorezat de vreo păstoriță ; și maghistratul, cari era poeticul locului, mârturisăște: că este Apolon rânduit a veni spre a paște oile a doua oară. Chelestina, cari au luat numile de Marțelio, nu au întârziet a-ș găsi un stăpân. Acesta au fost bătrânul alcad(Giudecâtori) a satului, cel mai cinstit om a locului. Acest bun sătean curând au luat o mare iubire asupra Chelestinii. De abia au lăsat-o el o lună spre paza turmii sale și au însărcinat-o a privighé pe casa sa; și Marțelio îș împline datoria cu atâta blândeță și credință, încât stăpânu și argații să mulțămé deopotrivă, în vremi de 6 luni alcadu, cari era om piste 80 de ani, au lăsat desăvârșit stăpânire averii sale la iubitul său Marțelio: el încă să sfătuia cu dânsul asupra tuturor pricinelor ce îi aduce de giudecat, și niciodată alcadul nu mai fusăs atât de drept ca de când era povățuit de Marțelio.

Costache Negruzzi

Chelestina

Marțelio era pilda și iubire satului; blândețile, grațiile, înțălepciunea sa îi câștiga toate inimile. „Videți, zice maniile fiilor lor, videți pe acest frumos Marțelio, el este de a purure cu stăpână-său; el să îndeletnicești necontenit de a face bătrânețile săli fericite, și nu-ș lasă trebuințăle ca voi, ca să umble după feti.” Doi ani s-au pitrecut așa. Chelestina, gândind tot la don Pedro, trimesăsă pe taină un cioban la Grenada, de cari era încredințată, ca să afle de amorezatul său, de Alonț și de Enric. Ciobanu îi adusăsă vesti că bătrânul Alonțu au murit, că Enric s-au însurat și că don Pedro de doi ani nu să arătasă pe acolo. Chelestina nu mai nădăjduie să-l vadă; și, fericită de a-ș pitreci zilile întru un sat, în sânul liniștii și a prieteșugului, să sâlié a-ș obicinui inima a nu trăi decât deprieteșug, când bătrânul alcad, stăpână-său, s-au bolnăvit. Marțelio au avut pentru dânsul toată purtare de grijă ce un fiiu iubitori este datori a avé cătră părintile său, și bunul bătrân l-au tratarisât iarâș ca un părinte iubitori de fii: el au murit lăsând toată averea sa credinciosului Marțelio. Dar această diiată nu au mângâiet pe clironom. Tot satul au plâns pe alcadul său; după ce l-au îngropat cu mai multe lacrămi decât pombă, s-au adunat ca să aleagă pe diiadohul său.

Costache Negruzzi

Chelestina

în Ișpaniia, unile sate au drit de a numi singure pe alcadul lor, adică maghistratul cari giudecă pricinile lor, sa înștiințazâ de răle, oprești pe vinovați, îi cercetează și după aceea îi trimete la giudecătoriile celi mai mari cari, celi mai adesăori, întăresc hotărâre acestor țărani maghistrați: căci pravelili celi bune să învoiesc totdeauna cu rezonul cel prost. Adunându-sâ, sătenii au ales într-un glas pe acel ci mortul alcad pare că li l-au arătat de urmaș. Bătrânii cu tinerii au venit în țirimonie să aducă lui Marțelio sămnul cel de cinste: acesta era un bețișor alb. Chelestina l-au priimit; și pătrunsă păn la suflet de arătările celi de iubire cari îi da acești buni oameni, ea au hotărât a jărtvi la fericire lor o viiață rânduită întăi amoriului. În vremi ce nou alcad să îndeletnicești cu trebile statului său, noi să ne întoarcim la nenorocitu don Pedro pe cari l-am lăsat alergând pe drumu Portugaliei, și depărtându-să de aceea ci gândé să întâlnească. El s-au dus pân la Lisvon și tot nu poate afla nimica de Chelestina, să întoarce înapoi, caută de iznoavă prin toate locurile pe unde au căutat: să duce iarăș la Lisvon și iar nu este mai fericit.

Costache Negruzzi

Chelestina

După niște trudi și necazuri zadarnice de 6 luni, încredințându-să că iubita sa Chelestina nu să arătasă la Grenada, au socotit că poate ești la Sevila, unde avé rude, el aleargă la Sevila: rudile Chelestinii purcesăsă cu flota la Mexic, el să ambarcarisăște pentru Mexico, sosăști; află pe rudile Chelestinii, dar nu află pe aceea ci căuta. Să întoarce iarâș în Ișpanie: corabia sa, bătută de furtuni, să sfărâmă cătră marginile Grenadii. Don Pedro scapă înot cu câțva trecători; ei sosăsc la țărmuri, să suie pe munți ca să cei agiutori, și întâmplare sau amoriul îl povățuiești la Gadara. Don Pedro și tovarășii nenorocirii sale întră în ratoșul cel întăi: ei mulțămesc ceriului că au scăpat de primejdii; și, în vremi ce sătenii cercetează nenorocire lor, unul din trecători să apucă la sfadă cu un soldat de corăbii pentru o besacte ce soldatul o scăpasă și cari trecătoriul zâce că este a lui. Don Pedro, vrând să potoali sfada, întreabă pe trecători ci era în besacte, și o deșchidi pentru ca să vadă ci cuprinde. Ce s-au făcut el cunoscând giuvaiericalile Chelestinii și pintre eli și piatra ace de smaragd ci el îi dasă! El au rămas un menut neclintit, le caută mai cu luari-aminte și, uitându-să la stăpânul lor cu ochi scânteind de mânie: „De unde ai acești giuvaieruri”, îi zâce cu un glas înfricoșat.

Costache Negruzzi

Chelestina

„Ce-ți pasă, răspunde cu trufie trecătoriu, agiunge c-îs a meli.” El vre atunci să le iei de la don Pedro, dar acesta, nemaiputându-să stăpâni, îl împinge, scoate sabie și îi zâce: „Vânzătoriule! Vei mărturisi păcatul tău, sau vei muri pe loc.” Zicând acești cuvinte, lovești pe protivnicul său cari să diiafefsăști vitejaște, dar în sfârșit cade rănit de moarte. Toată adunare aleargă la această priveliște: împregiură pe don Pedro, îl prind, îl trag la închisoare; și hangiu îs trimete fimeia ca să chemi pe preot, în vremi ci să duce însuș la alcadu ca sa-i ducă besacteaua, povestindu-i toate întâmplarile. Care au fost mirare, bucurie, frica Chelestinii, cunoscând diiamanturile sale și înștiințându-să de fapta cavaleriului închis! îndată ea aleargă la han; preotul venisă; și bolnavul atins de îndemnările sale, au mărturisât denainte giudecătoriului că, cu doi ani mai înainte, trecând noapte pe o uliță a Grenadii, o tânără fimei, la o zaluzie, îi dasă besacteaua aceea zicându-i să o țâie păn ci să va scoborâ; că el fugisă cu giuvaieriurile și că să roagă lui Dumnezău să-l ierti de acest furtișag, precum și damii aciia pe cari nu o cunoște. După această povestire au murit, și Chelestina au alergat la temniță.

Costache Negruzzi

Chelestina

O, cum i să băté inima pe drum! Ea îndoiești pașii săi: toate îi spun că don Pedro esti acel pe care va să-l vază: dar ea să temi să nu o cunoască, îs îndeasă pălărie pe ochi, să învălești în mantaua sa, și, împrenă cu un scriitori și un străjeri ce duce un fânari, să scoboară în temniță. De abia s-au scoborât pe scări, și au cunoscut pe don Pedro. întru această videri, bucurie o lipsăște mai de sâmțârile sale: ea să razămă de zâd; capul îi cade pe umăr și lacrâmi curg pe obrajii săi. Ea le șterge și, îmbărbătându-să, să apropie de vinovatul închis: „Streinule, îi zâce ea, prifăcându-ș glasul, ai ucis pe tovarășul tău... Ci te-au sâlit... la o așa vinovată faptă?“ După acești puțâne cuvinte nu să mai poate sprijini și să pune pe o piiatră, acoperindu-ș fața cu mâna. „Alcadule! îi răspunde don Pedro, nu am făcut o vinovăție, aceasta era o dreptate; dar eu cei moarte, numai moarte poate sfârși niște lungi nenorociri a cărora ticălosul pe cari l-am jărtvit au fost ce întăi pricină. Hotărăști-mă la moarte, . nu mă voi apăra; mântuiești-mă de o viiață care îmi este nesuferită de când am pierdut singur binile ce îl iubem, și de când nu mai nădăjduiesc să aflu...“ N-au sfârșit; și buzile sale au murmurisât încet: Chelestina.

Costache Negruzzi

Chelestina

Chelestina au înlemnit auzând numile sau: nu mai poate stăpâni transportul său; să scoală și vre să meargă ca să-s arunce în brațile amorezatului său, dar înfâțoșare marturilor o oprești; îs întoarce căutăturile, înădușăște suspinurile și ceri să rămâie singură cu vinovatul, atunce, lăsând slobodă curgire lacrămilor sale, mergi la don Pedro; să uită la dânsul, îi întinde mâna și zâce suspinând: „Iubești deci de-apurure pe ace ce nu trăiești decât pentru tine?...” întru auzul acestor cuvinte, Pedro ridică capul și nu îndrăznești a da crezări ochilor săi: „O, ceriule! tu ești? Cine-i, Chelestina me, sau un ceresc înger care au luat închipuirea sa î... Ah, tu ești, nu mă mai îndoiesc, au strigat el, strângându-o în brați și udându-o cu lacrămi; aceasta-i soțiia me, prietina me, toate nenorocirile meii s-au sfârșit.” „Ba nu, i-au zâs Chelestina, după oareșcari tăceri, tu ești vinovat de o ucidere; și eu nu pot sfărâma lanțurile tale; dar mă voi duce de mâine în oraș să discopăr toate giudecătoriului de la cari noi atârnâm, îi voi discoperi naștirea me, îi voi spune nenorocirile meli; și de nu-mi va da slobozănie, voi veni ca să-mi sfârșăsc zilile aice în temniță.” Îndată Marțelio poroncește să scoată pe don Pedro din temnița ace de supt pământ ca să îl puie în alta mai bună.

Costache Negruzzi

Chelestina

Poartă de grijă ca să nu-i lipsască nimica: și alcadul cel iubitori, mai liniștit să întoarce acasă ca să poarte grijă de călătorie sa pe a doua zi, ce mai groaznică însă întâmplare l-au oprit de a purcede, grăbind slobozânie lui don Pedro. Niște galeri de la Alger, carile gonie de câteva zile corabia lui don Pedro, sosâsă pe margine după stricare sa. Ca să nu le fie umblare în zădar, ele au hotărât a face un dezbarc noapte. Doi turciți, cari cunoșté locurile, s-au însărcinat a-i duce la satul Gadara, și acești ticăloși ș-au împlinit făgăduința foarte bine. Când acum era un ceas pană dimineață, vremi de odihnă pentru plugari și de privegheri pentru tâlhari, să aud strigările: „La arme, la arme! Turcii omoară pe lăcuitorii noștri! Turcii dau foc casâlor noastre!” Acesti triste cuvinte, spaima nopții, țipetile răniților îngrozăsc toate inimile. Fimeile tremurând strâng pe bărbații lor la sân, bătrânii aleargă lângă fiii lor. întru un menunt satul s-au aprins! Atunce, întru lumina focului să văd lucind cumplitile săbii și să văd celmalile celi albe a celor fără legi. Acești varvari, cu focul întru o mână și în ceealaltă cu cuțitul, sfărâmă, ard ușile casâlor, să aruncă pintre năruiri care încă fumega ca să caute jărtve sau prăzi și să întorc plini de sânge și de prăzi.

Costache Negruzzi

Chelestina

Unii răzbat în cămara unde doi tineri însurați, cari să luasâ de dimineață numai, fusăs aduși de mumile lor, mai cu grăbire dorind a fi mulțămitori decât fericiți, amândoi unul lângă altul în genunchi mulțămesc ceriului că au încununat dragoste lor ce curată... Un varvar îndrăznește a pune mâinile sale celi sângeroasă pe fricoasa soție; leagă pe nenorocitul său soț, pe cari pentru cruzâme îl lasă; și cu toate țâpetile și lacrămile sale, răpești în videre sa prețul cari nu era dat decât lui. Alții mai cruzi poate să duc să răpească copilul cari doarme în leagânul său. Muma căruia diznâdăjduită, furioază, îl apără singură împrotiva tuturora, nimic nu o sparie: ea să roagă, îngrozăște; în vremi ci nevinovatul prunc, apucat acum de acești tigri, îi udă cu lacrămile sale, le întinde mânușâțile sale și plânge ca să nu omoare pe maică-sa. Nimic nu-i sfințit pentru acești varvari, sfărâmă ușile-casii lui Dumnezău, răstoarnă dumnezăiescul pristol, ieu aurul ci era pe sfintile moaște și calcă în picioare ciolanile sfinților... Vai! pentru ce sluj aste preoților haractirul lor cel cinstit, la bătrâni părul lor cel alb, la tineri frumusăța, la prunci nevinovăție? Toți sunt jărtviți sau robiți! și curând acest sat nu va mai fi decât o movilă de petri și de trupuri!!!

Costache Negruzzi

Chelestina

La ce întăi strigare, la cel întăi huiet, alcadul trezându-să să scoală, aleargă la închisoare lui don Pedro, întră și îl înștiințază de primejdii. Viteazul Pedro ceri o săbii pentru dânsul și o pavăză pentru alcadu: ia de mână pe Chelestina, Îș face drum pintre tulburare și, sosând, să întoarce la cei ce fugé. „Prietinilor! le strigă, sunteți ișpanioli și fugiți? Fugiți, lăsând pe fimeile și copiii voștri în mâinile păgânilor?” îi întoarce și, așăzându-i pe lângâ sâne, le insuflă bărbăție sa și năvălești cu sabie a mânâ pe un trup de turci cari vine cătră dânșii: îi înfrânge, îi împrăștie și strigă: biruință! Lăcuitorii ieu iarăș curaj; vin de să împreună cu tovarășii lor. Pedro, fără să lasă pe Chelestina, îndeletnicindu-să a o apăra cu trupul său, lovești pe varvari, îi sparii prin strigările sale, îi oboară supt lovirile sale, îngiunghe pe acei ci să împotrivăsc, gonești pe cielalți din sat, ia înapoi prăzile, robii, și continești de a-i goni pentru ca să vii să stingă focul. Ziua începusă acum a să arăta, când s-au văzut viind de la orașul cari era mai aproape un trup de ostași cari târziu să înștiințasă de dizbarcarisâre nelegiuiților; gubernatorul îi povățuia: el află pe don Pedro împregiurat de fimei, de copii, de bătrâni, cari îi săruta mâinile plângând și îl mulțăme că le-au dat pe bărbații, pe părinții, pe fiii lor.

Costache Negruzzi

Chelestina

Alcadu, lângă don Pedro, să bucura de plăcere ce dulce, văzând iubind pe persoana ci o iubea. Gubernatorul, înștiințându-să de faptile lui don Pedro, l-au umplut de laude: dar Chelestina ceri să o asculte și discoperi gubernatorului denainte a tot satul adunat fire și întâmplările sale, ucidire ce au făcut don Pedro și pricinile cari o fac vrednică de iertare. Toți sătenii, pătrunși păn la lacrămi de îndurare, să aruncă la picioarile gubernatorului cerând iertare celui ci i-au mântuit. Această iertare să dăruiești; și norocitul Pedro îmbrățoșa când pe Chelestina, când pe gubernatorul și pe fruntașii satului; când un bătrân, ieșind în mijloc, îi zâce: „Viteazule streine! Tu ești izbăvitoriul nostru. Dar, vai! îi să ne lipsăști de alcadul nostru, și această pagubă este poate mai mare decât facire ta de bine. îndoiești binele nostru în loc de a ne-l lua: râmâi întru acest sat; catadecsăști-te a fi alcadul, stăpânul, prietinul nostru: cinstești-ne, dându-ne voi a te iubi. într-un oraș, mincinosul și răul cari acolo au acelaș rang cu tine, sa vor socoti deopotrivă cu tine: aici, fiiștece lăcuitoriu cu fapti bune te va avé ca pe părintile său. După Dumnezău, pe tine te vom cinsti mai mult; și în toți anii, întru această zi, bătrânii vor veni să-ți arate pe fiii lor, zicându-le: iată cel ce au mântuit pe maică-ta.” Pedro să aruncă în grumazii bătrânului cari îi vorové așa.

Costache Negruzzi

Chelestina

„Așa, fiii mei, așa, frații mei, rămâi aice, nu voi trăi mai mult decât pentru Chelestina și pentru voi.”